După ce s-au mobilizat ca „să pună stavilă extremei drepte“ la alegerile prezidențiale, francezii s-au trezit că marele pericol e acum extrema stângă. Președintele partidului Franța Nesupusă, Jean-Luc Mélenchon, obținuse un scor foarte bun la prezidențiale, se adăugau – chiar dacă în procentaje mici – voturile culese de partidele troțkiste și de comuniști, după care Mélenchon a reușit să construiască o uniune a forțelor de stânga, cooptându-i pe socialiști și pe ecologiști, încât rezultatul apropiatelor alegeri legislative devine incert. Programul economic al lui Mélenchon este la fel de dezastruos precum cel al lui Marine Le Pen, iar în materie de politică externă, chiar dacă s-a abținut în ultima vreme să facă afirmații prea tranșante, actualul lider al stângii e cunoscut drept un eurosceptic și un adversar înverșunat al liberalismului. Perspectiva unui guvern al stângii condus de Mélenchon îi îngrijorează pe mulți, printre altele și pentru că riscă să producă fisuri în unitatea euroatlantică.
Pe lângă această stângă extremă („Nesupușii“, troțkiștii, comuniștii) există în Franța și o „ultra-stângă“ (termenul s-a impus ca atare), aflată așadar, dacă se poate spune așa, încă și mai la stânga față de extrema stângă. Toată lumea a văzut, de exemplu, că la diferitele manifestații de protest din coloană se desprind grupuri de indivizi cu cagulele trase pe ochi și care sparg vitrine, dau foc la mașini, agresează forțele de ordine etc. Sunt printre ei și derbedei scandalagii, dar e vorba și de grupuri radicale care acționează în numele unor idealuri anticapitaliste, care cer regularizarea imigranților fără documente legale, care luptă împotriva „fascismului“, care ocupă clădirile facultăților etc. Sunt o minoritate, dar o minoritate agresivă, ce are în spate o lungă istorie. E meritul lui Christophe Bourseiller de a merge până la originile ultra-stângii și de a-i urmări evoluția într-o documentată carte intitulată Noua istorie a ultra-stângii (Editions du Cerf, 2021). Autorul a mai abordat subiectul în urmă cu două decenii, iar acum îl aduce la zi și reflectează asupra perspectivelor unei mișcări ce dovedește, în continuare, o surprinzătoare vitalitate.
O precizare importantă: dintotdeauna, ultra-stânga a contestat comunismul oficial, a considerat sistemul din Uniunea Sovietică drept „capitalism de stat“ și s-a prezentat ca o alternativă radicală, ce se reînnoadă cu proiectul utopic originar. Actul simbolic fondator al ultra-stângii ar fi… răscoala sclavilor romani condusă de Spartacus. În epoca modernă, numele de referință este Rosa Luxemburg, cea care nu accepta teza lui Lenin, conform căreia proletariatul trebuie condus de către partidul comunist. Sub influența Rosei Luxemburg și a lui Karl Liebknecht se constituie consilii muncitorești, iar la sfârșitul Primului Război Mondial se încearcă chiar întemeierea unei Germanii „roșii“, încercare reprimată violent. Ideile radicale se răspândesc și în alte țări europene, ducând la luări de poziție ciudate: astfel, democrația și fascismul n-ar fi decât două fețe, în egală măsură condamnabile, ale capitalismului. Proliferează acum o sumedenie de grupări troțkiste, ostile atât stalinismului și fascismului, cât și regimurilor democratice. De altfel, o caracteristică a ultra-stângii (valabilă și pentru extrema stângă) este fragmentarea, constituirea de micro-mișcări, cele mai multe efemere. Ceea ce nu înseamnă că nu există tentative de a crea punți între diferitele grupări, cum ar fi constituirea (în Italia, de pildă) a unor partide „internaționaliste“.
În Franța, după Al Doilea Război Mondial, notabilă e implicarea unor intelectuali și scriitori de marcă. Suprarealistul Benjamin Péret, troțkist, devine un militant activ al ultra-stângii. În zona radicală se situează, cel puțin pentru o vreme, grupul Socialism sau barbarie, cu Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, Jean-François Lyotard, Guy Debord etc. La fel, grupul din jurul revistei „Argumente“, condusă de Edgar Morin (tânărul Gérard Genette a fost, la început, foarte apropiat de Lefort și de Morin). Aceste reviste și grupări pregătesc apariția situaționismului, al cărui reprezentant emblematic a fost Guy Debord. Pentru situaționiști, capitalismul este esențialmente spectacol, iar individul este prizonier al civilizației mărfii; grație spectacolului, capitalismul nici nu mai are nevoie să recurgă la dictatură. Prin crearea Internaționalei situaționiste, mișcarea a cunoscut momentul ei de glorie. Datorită virulenței anticapitaliste, situaționismul a pregătit terenul pentru grupurile neo-anarhiste și, bineînțeles, pentru revoltele din mai 1968. Intră aici în scenă figuri cunoscute, Daniel Cohn-Bendit, în primul rând. În timpul evenimentelor din mai 1968, ultra-stânga e la originea multor distrugeri și altercații violente.
Tot în zona ultra-stângii se situează Editura Champ Libre, creată de Gérard Lebovici. Dintr-o familia evreiască emigrată din România, Lebovici a avut o carieră fulminantă, deschizând un foarte de succes cabinet de impresariat artistic. Editura era și ea cunoscută, publicând printre altele cărțile situaționiștilor. Lebovici a murit asasinat în condiții niciodată elucidate, împușcat într-un parking subteran de pe Avenue Foch. Curioasă, dar din alt punct de vedere, a fost evoluția unei librării și edituri a ultra-stângii, numită La Vieille Taupe. Ea a ajuns să editeze cărțile negaționiștilor Holocaustului în frunte cu Paul Rassinier și Robert Faurisson. O dată în plus, extrema stângă dovedea că are „afinități“ structurale cu extrema dreaptă…
Ceea ce reiese cu claritate din cartea lui Christophe Bourseiller este că avem a face, la extrema stângă și la stânga „ultra“, cu o nebuloasă, alcătuită din sute, mii de formațiuni și grupuri care dispar și apoi se refac sub alte denumiri. Mișcarea „vestelor galbene“ a fost și ea o formă de revoltă radicală. Obiectivul urmărit este, de fiecare dată, sabotarea democrației și liberalismului. Destul ca să avem motive de îngrijorare.