Nuvela Corn de vânătoare a apărut în revista „Luceafărul“ (nr. 16/1971) și, dacă ar fi fost semnată de redactorul-șef de atunci, Ștefan Bănulescu, nimeni nu ar fi bănuit că nu el este autorul. În fond, deși scena narativă era localizată la celălalt capăt de țară față de Bărăgan, cine scrisese că mistreții erau blânzi putea să nareze și despre urși ucigași care dansează hora morții, după cum li se cântă din partea unui ursar mut. Până în 1971, Alexandru Ivasiuc publicase patru romane și era cunoscut pentru adoptarea unui anumit stil. Nicolae Manolescu spunea, la debutul cu cartea Vestibul, că „un roman ca acesta consacră un prozator“ și cred că o nuvelă precum Corn de vânătoare ar fi putut consacra un mare nuvelist, dacă prozatorul ar fi adoptat în continuare (și) această formulă narativă. Pe când publica, în 1972, această scriere în volumul cu titlu omonim (ce a cuprins și nuvela O altă vedere), Ivasiuc se găsea la jumătatea drumului atât în privința prezențelor editoriale, cât și a anilor din câți i-au fost hărăziți de soartă să mai semneze cărți. Din păcate, acest intermezzo nuvelistic nu a avut consecințe pentru evoluția creatoare, care ar fi luat o rodnică direcție narativă.
Ca și în romanele semnate de Ivasiuc, protagonistul acestei nuvele, Mihai de Giulești, este surprins într-un moment critic al existenței sale, când acuză un impas aparent nejustificat și plin de angoase. Aparținând unei vițe nobile maramureșene, el are 50 de ani, pe care îi consideră neîmpliniți, deoarece nu a dus până la capăt un act de răzbunare: cooperase la surghiunirea unei contese (care îl umilise în tinerețe, prin punerea la îndoială și ridiculizarea descendenței sale nobile), la uciderea fiului acesteia și mai rămăsese de suprimat fiica. Robit de complexe obscure, nobilul scăpătat reîncepe în fiecare seară un lung monolog, având de dat bătălii cu fantomele trecutului, cu siluetele prezentului și cu sine însuși. Examenul de conștiință (cuvântul acceptă și ghilimele), fără să-i fie prilej de solilocviu în paginile nuvelei, scoate la iveală un sinistru om resentimentar, care a trăit în tinerețe o traumă ce i-a deviat cursul existenței.
Dar analiza nu mai este împinsă de Ivasiuc înspre cazuistică și eseism, micșorându-se aici laturile ramei psihologice obișnuite din romanele sale. Întinsă la dimensiunile unui roman, scrierea s-ar fi văzut compromisă, deoarece protagonistul ar fi fost surprins trăind o criză existențială demnă de o cunoaștere de noapte. În astfel de condiții, Mihai de Giulești devenea o copie, mai mult sau mai puțin reușită, a lui Mihai Bogdan, din romanul Absenții, al lui Augustin Buzura. „Intervalul“ pe care îl explorează nuvelistul este preponderent nocturn, când personajul, devenit cancelar, se confruntă cu dramele trecutului și cu dușmanii prezentului. Chiar și după ticluirea accidentului de vânătoare, în urma căruia sunt asasinați contesa și contele Bethlen, umbrele nopții nu îi părăsesc retina și îl obsedează: „Să faceți două paturi din brad și să-i întindeți pe ele. Deși e zi, să se aprindă torțe din cetini.“
Camil Petrescu spunea despre Craii de Curtea-Veche că este o carte puțintică și excelentă, iar o asemenea apreciere ar putea fi valabilă și pentru această nuvelă cu incantabilitate mateină. Incipitul, în care se descrie istoria unei familii de nobili maramureșeni scăpătați din suta a paisprezecea (de la Mateiu cetire…), are rezonanțe cronicărești, asemenea decorului și recuzitei. Aparent retras din viața politică, melancolicul protagonist ajunge un fel de Pașadia din negurosul Septentrion. Ca și dezabuzatul personaj matein, el „ajutase pe principi să se instaleze“, iar în prezentul acțiunii, când este cancelar al coroanei, îi spune secretarului său valon: „Se încheie cercul, nu-mi mai rămâne mare lucru de făcut“.
Nuvela Corn de vânătoare este o parabolă despre mecanismele oculte, crude și implacabile ale puterii, cu corolarul „oboselii“ celui care ajunge să le cunoască. Protagonistul (al cărui bunic se spânzurase din marea plictiseală cauzată de lipsa luptelor) face gesturi plictisite, are un pas greoi, începe „încă o obositoare noapte de insomnie“ și manifestă „un fel de obosită nepăsare“ chiar și când se îndreaptă spre locul asasinatului: „Cancelarul își proptise bărbia în guler ca pasul calului să nu-i clatine capul și să-i tulbure tihna meditației grave în care era adâncit, privirile sale nu căutau în jur, părea pierdut și rupt de plăcerea bărbătească a vânătorii“. Însă finalul nuvelei îl găsește, după reușita înscenare a accidentului, nutrind un chef sălbatic de viață și, probabil, că va urma un modus vivendi demn de hagialâcurile crailor mateini.
Deocamdată, aflat în cercul vicios – în care i se pare că se învârte amețitor de când mama victimei de acum și-a rotit calul roib, aruncându-i provocator mănușa și un inel –, cancelarul contemplă, dincolo de spectacolul frumuseților trecătoare, un pattern geometrizant sub forma unui mare romb, pe care sunt așezate toate ale lumii. Deasupra și dedesubtul liniei orizontului nu există altceva decât un suiș și un coborâș pentru acest erou de o romantică factură colorată shakespearian. Aș pune obsesia lui pentru această figură geometrică în legătură cu o exorcizare ce ține de conformația rombică a capului batjocoritoarei contese: „O frunte înaltă și o față subțire, triunghiulară și bărbia mică, încheind obrazul de jos, așa cum numai fețele de mare rasă știu să se încheie, printr-un adevărat contur, ca o linie“.
Probabil că, ajuns tiran, cel umilit cândva ar porunci să i se construiască o romboidală coloană fără sfârșit din capete ale victimelor, înaltă măcar cât Coloana brâncușiană. Se știe că toți dictatorii iubesc figurile geometrice (a se vedea arhitectura specifică fascismului și comunismului) și că urăsc mișcarea care deplasează liniile. În acest sens, mărturisirea cancelarului (și el cu o siluetă rectilinie, ca „o funie cu un nod la capăt“), din timpul „pândei“ vânătorești, potrivit căreia „nimic nu e mai frumos decât un șir de bărbați, tăcuți, așezați la mică depărtare unii de alții“, exprimă o neîndoioasă pulsiune pentru execuții.
Răs-răs-strănepotul lui Giulea (trăitor în veacul al XIV-lea) fusese un abil predicator al reformei lutherane. Devenit părinte dominican, în urma convertirii religioase, Mihai de Giulești se aseamănă, în privința cărturăriei și a vieții diplomatice avute, cu acel „principe fantast“ cu numele de Despot Vodă, căruia îi este contemporan. În aceeași măsură, îi seamănă, prin apucăturile criminale, altui contemporan, Alexandru Lăpușneanul, deși deține alte date temperamentale decât ale personajului istoric. El manifestă o aceeași cruzime ca pasionatul de figuri piramidale și prefăcătoria în a voi o înșelătoare împăcare cu dușmanii coroanei. Tot în această ilustră descendență literară, cancelarul principatului i-ar putea fi răs-răs-străbunic Princepelui din romanul lui E. Barbu, căruia îi transmite date ale caracterului melancolic și gustul pentru înscenarea de accidente de vânătoare (la urmașul său din timpurile fanariote, acest tertip criminal rămâne doar la stadiul de avertisment).
Unul dintre cei mai reticenți critici în privința valorii operei lui Alexandru Ivasiuc este Alex Ștefănescu, care emite următoarea opinie: „Lui Alexandru Ivasiuc i s-a pus adeseori la îndoială talentul literar, dar niciodată inteligența. Era considerat de toată lumea, chiar și de către adversari, o minte strălucită. Există martori care își amintesc cum se desfășura o controversă între el și Nicolae Breban. Preopinenții foloseau arme diferite. În timp ce Nicolae Breban recurgea la imagini obscure și obsedante, încercând să-și copleșească interlocutorul cu un torent de iraționalitate, Alexandru Ivasiuc dezvolta o argumentație impecabilă, dovedindu-se un as al dialecticii“ (Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, Ed. Mașina de scris, 2005, p. 625).
Nu ne interesează acum care era mai inteligent dintre cei doi scriitori maramureșeni ori cine juca rolul studentei ofticate și al aceleia ofticoase, dacă e să ne gândim la exemplul dat de Mihail Ralea în cunoscutul eseu din cartea Valori. Știm că eseistul, definind inteligența drept putința de a evita confuzia punctelor de vedere, relata disputa a două studente în jurul unei probleme și, la un moment dat, aceea care își epuizase argumentele a izbucnit în plâns, zicând ofticată: „– Așa-mi trebuie dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă…“. Oricum, Ivasiuc este modelul protagonistului Skedra, din romanul Pândă și seducție, al prietenului său. Pufăind din țigările lui americane, Skedra se arată mereu satisfăcut de spectacolul propriei inteligențe, care este principala sa trăsătură pusă în evidență de Nicolae Breban.
Am adus în discuție inteligența cu care era înzestrat Ivasiuc pentru a mă întreba de ce nu a avut el inteligența… artistică de a continua linia nuvelistică după ce a apărut Corn de vânătoare. Iar un posibil răspuns îl aflu în faptul că, plin de spirit fabulatoriu, precipitat în idei și mereu ispitit de hazardul feluritelor conexiuni și contexte care i se ofereau, romancierul s-a lăsat dominat în actul creației de propriul temperament. Ivasiuc a scris respectiva nuvelă parcă în mod demonstrativ, ca pe o fantezie, doar pentru a-și verifica și alte disponibilăți creatoare decât acelea obișnuite. Alegând o foarte bună nuanță din paleta de culori medievale, nuvelistul „de ocazie“ a recompus, prin ceea ce i s-a părut a fi definitoriu, un crâmpei plin de veridicitate din viața misterioasă și tenebroasă a acelei lumi, descrisă cu fluență și finețe expresivă.
Lui Ivasiuc îi plăcea să citeze vorbele unui om politic cunoscut pentru cinismul lui: „Un bun discurs mi-a schimbat uneori opinia, niciodată votul.“ Din păcate, bunul discurs din nuvela Corn de vânătoare nu a schimbat votul celor cărora nu le place cum scrie autorul unor alte valoroase romane. Îi îndemn să (re)citească pentru început excelenta nuvelă, demnă de orice antologie (același Alex Ștefănescu spune, pe bună dreptate, că este „o floare rară“ în bibliografia autorului). Și îmi exprim regretul că Alexandru Ivasiuc nu a fost până la capăt… inteligent. Mai suna-vei, dulce corn?…