Pentru mulți oameni cultivați rosturile istoriei istoriografiei rămân enigmatice. Nici chiar unii profesioniști ai scrisului despre trecut nu sunt întru totul edificați asupra acestui exercițiu critic exersat asupra istoricilor și al lucrărilor prin care aceștia au contribuit la cunoașterea vremurilor de odinioară. De aceea, nu este inutil a spune că istoria istoriografiei îndeplinește un rost similar celui pe care istoria și critica literară îl au în raport cu producția beletristică. Există, firește, și pentru disciplina istorică o critică de întâmpinare, după cum există și studii de valorificare critico-istorică, și monografii articulate, și sinteze. Dar nu toate aceste etape firești ale evaluărilor necesare sunt bine reprezentate pe piața media actuală.
Din nefericire, în cultura română actuală, exerciții de factura celor deja menționate rămân vizibile doar în producția editorială și, mai mult sau mai puțin – atunci când depășesc encomiastica de serviciu ori marketingul –, prin revistele specializate. În publicistica general culturală ori literară, statutul cronicii dedicate cărții de istorie rămâne fluctuant, incert, capricios. Chiar și așa însă, stabilirea prin jocurile de inteligență probă și de expertiză ale celor dedicați genului, reliefurile unei culturi se stabilesc mai judicios, aranjând ierarhiile valorice și deschizând apetit către lectura avizată.
Tit Bud (1846 – 1917) a fost un istoric maramureșean de formație ecleziastică greco-catolică. Eforturile lui reconstitutive s-au îndreptat, pe tărâmul explorării trecutului, către stabilirea cât mai apropiată de adevăr a etapelor dezvoltării provinciei sale de origine. Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureș (1891), Însemnări și date despre înființarea Parohiei greco-catolice române din Sighetu Maramureșului (1905), Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mănăstirile române din Maramureș din timpurile vechi până la 1911 (1911) și Istoria comunei Sat-Șugatag (manuscris inedit și recuperat după un secol) sunt contribuțiile sale de căpătâi și, în același timp, cele pe care ediția de față (ediție de Ioan Ardeleanu-Pruncu, Sighetu Marmației, Ed. Valea Verde, 2021) le recuperează. Din însăși înșiruirea acestor titluri se pot înțelege câteva lucruri sigure. Întâi, că autorul acordă deplin interes elucidării problematicii istorice a bisericii de care aparține, care l-a format și care i-a dat șansa împlinirii vocației sale pastorale și culturale, definindu-se ca istoric ecleziastic. Apoi, că el se interesează de istoria națiunii căreia îi aparține, definindu-se ca istoric român dintr-o regiune rămasă, la data respectivă, deocamdată, în afara statului național. În al treilea rând, între ceilalți istorici români interesați de trecutul românesc greco-catolic (șir ce începe cu oameni iluștri, precum Gh. Șincai, Samuil Micu-Klein și îl include și pe Petru Maior, cu Protopopadichia lui, pe care o continuă, în felul său, și lucrarea din 1911 a lui Tit Bud, interesată de temă cu raportare la zona investigată de el), el se definește ca istoric regionalist (maramureșean) și localist (Sighetu Marmației, dar și Sat-Șugatag fiind localitățile cercetate). Din punctul de vedere al generației de istorici români din afara Regatului Român, Bud este parte din seria căreia îi aparține și bănățeanul Ioan Sîrbu (1865 – 1922), brașoveanul Augustin Bunea (1857 – 1909) și cărora li se mai pot adăuga și alte nume prestigioase. De adăugat că, sub raportul metodei, Tit Bud colectează – ca Hasdeu, ca Nicolae Densusianu – informații istorice de la învățători și oameni de toate categoriile pentru a-și asigura, în stilul epocii, fundamente cât mai temeinice pentru propriile reconstituiri.
Cel mai important merit al actualei ediții este repunerea în circulație a celor trei lucrări istorice publicate de Tit Bud în timpul vieții și completarea lor prin recuperarea celei de a patra, socotită multă vreme pierdută. Alcătuită din păcate diletant, în pofida entuziasmului și devotamentului reale și consistente ale coordonatorului, ediția are meritul incontestabil al readucerii autorului de la a cărui naștere s-au împlinit 175 de ani în atenția cititorilor. Ioan Ardeleanu-Pruncu a numerotat ca pe niște capitole ale unei opere unice cele patru studii atât de diferite unul de celălalt. Totodată, nu și-a îndreptat deloc efortul către corectarea erorilor istoricului maramureșean, fapt constatat de autorul prefeței, Blaga Mihoc: „[…] editorul s-ar fi putut folosi de lucrările lui Augustin Bunea (1858 – 1909) sau ale lui Silviu Dragomir (1888 – 1962)“. Din motive greu de înțeles, studiul introductiv semnat de același editor a fost intercalat între textele lui Tit Bud și anexele documentare, în loc să fie deplasat, conform uzanțelor în vigoare, dacă nu în fruntea volumului, atunci la finalul acestuia.
Dincolo de aceste neajunsuri, accesul la contribuția istoriografică a lui Tit Bud prin mijlocirea coordonatorului și prin grija Asociației „Firul Vieții“ merită să fie salutată cum se cuvine și întâmpinată cu bucuria înnoirii posibilității de a cunoaște o voce istorică de panteon, întregitoare a galeriei de istorici români moderni care și-au onorat pasiunea și vocația.