Ce s-ar mai putea spune astăzi despre o carte apărută cu aproape o ju mătate de secol în urmă și despre care – așa cum s-a întâmplat cu Jurnalul de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu (1983, cea mai recentă ediție, 2013) –, aparent, s-a spus deja totul?
Ei bine, dacă punem între paranteze acele idei fundamentale rostite, pe bună dreptate, în legătură cu experiența formativă pe care jurnalul o conține – de la modelul paideic, la funcția mântuitoare a culturii –, mai rămân destule de spus, mai ales despre scriitorul Gabriel Liiceanu.
O sugestie în acest sens aflăm în Istoria critică a literaturii române, acolo unde Nicolae Manolescu, după ce a distins între autorii de istorie și cei de dicționar, l-a inclus, totuși, pe filosof la capitolul „Critica, eseul și istoria literaturii“, deși a lăsat pe dinafară o serie lungă de alți critici și istorici literari pur-sânge. Mai mult decât atât: criticul nu pornește în analiza operei lui Gabriel Liiceanu, așa cum poate ne-am fi așteptat, de la Jurnalul de la Păltiniș (considerat, pe bună dreptate, „o operă literară de primă mână“, iar într-un alt loc chiar „o capodoperă a unui gen tot mai răspândit după 1989, însă ca și inexistent înainte“) ori de la scrierile care au tangență cu filosofia culturii. Ci de la cărțile de filosofie propriu-zisă, începând cu Tragicul (1975) și mergând, pe firul gândului, până la Continentele insomniei (2017). Semn că există, între fațetele personalității autorului, o punte de legătură, o permanență care subîntinde întreaga creație. Pentru Nicolae Manolescu, această permanență o reprezintă substratul narativ al cărților de filosofie și de filosofia culturii, care, spune criticul, „trebuie și ele citite, cu un ochi atent, ca o foarte personală proză de idei“.
Nu știu dacă filosoful este de acord cu observația și, la drept vorbind, nu știu cât de confortabil se simte într-o istorie a literaturii, alături de scriitori și de genuri pe care, nu o dată, i-a și le-a privit de la înălțimea disciplinei sale. Cert este doar că sugestia manolesciană consună straniu cu primul sfat noician pe care îl consemnează Jurnalul de la Păltiniș: „Seara, la o țuică fiartă cu prea mult piper, îmi spune că ar dori să merg pe linia istoriei filozofiei. «Fă-ți cartea (Peratologia) plimbând totul prin istoria filozofiei. În generația mea au ocolit toți istoria filozofiei. Am simțit aproape ca o responsabilitate faptul de a mă ocupa de problematica istoric-filozofică. Cum e cu putință ceva nou este partea istorică a conceptelor deschise și a problemei lui întru!»“ Sfatul lui Noica include mai mult decât o sugestie de continuitate de cercetare, pe linia maestru-discipol (pe care este construit acest splendid Bildungsroman unic în literatura noastră, cum spune același Nicolae Manolescu). Este acolo și un îndemn de adecvare la un moment al filosofiei contemporane, pe care Noica îl vede dominat de necesitatea întoarcerii – desigur, cu alte instrumente decât „filosofia de catedră“ de la începutul secolului XX – la istoria disciplinei și, implicit, la istoricitatea actului filosofic.
Or, istoria este, o știm de la G. Călinescu încoace, o „sinteză epică“ și o știință narativă: diferența dintre, să zicem, Nicolae Iorga și Gheorghe Brătianu nu este dată neapărat de volumul cunoștințelor, ci de talentul de a le turna în narațiuni întemeietoare în plan spiritual. Constantin Noica, „antrenorul cultural“ al cărui portret îl configurează Gabriel Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniș, înțelegea limpede nevoia de restabilire a unei „narațiuni filosofice“ care să redea disciplinei coloana vertebrală ruptă, la noi, de marxismul vulgar practicat de ideologia comunistă. Totodată, însă, „antrenorul“ percepuse și talentul ieșit din comun al „jucătorului“ pe care îl ajuta să se formeze, singurul care putea limpezi, prin apelul la istoria filosofiei, apele tulburi ale unui domeniu pe care defunctul regim și-l anexase, retrogradându-l la statutul de instrument de propagandă.
Revin la interogația inițială: se mai pot – și chiar trebuie – spuse multe despre această carte fundamentală a culturii române de azi, care este Jurnalul… Pentru a împlini ceea ce nu s-a spus, e de ajuns să ieșim din cadrul în care ea a fost interpretată până acum. Nu altul decât cel impus de Constantin Noica însuși, printr-o notație din Jurnal de idei, în care afirmă că elementul central al cărții ar fi raportul dintre el și autor. Elementul documentar și spectacolul unei construcții culturale libere, în marginea unui regim opresiv, precum și raportul dintre autorul jurnalului și personajul său cel mai celebru, au acoperit cu totul, în receptarea cărții, celelalte aspecte. Adică exact cele care vorbesc despre Gabriel Liiceanu ca scriitor, ca autor al textului.
Aș atrage mai întâi atenția că, fără a suspecta câtuși de puțin autenticitatea celor narate, nu trebuie să confundăm planurile. Liiceanu nu este un orfevru care șlefuiește à mort niște notații inițiale, până când acestea ajung la perfecțiunea stilistică a operei filosofice, dar nici un diarist stendhalian, care reproduce însemnări scrise în grabă, sub presiunea clipei și păstrând toate stângăciile unor schițe grăbite. Faptul că l’histoire s-a petrecut întocmai nu înseamnă că le discours este o transcriere fotografică, tale quale, a faptelor și întâmplărilor. Gabriel Liiceanu este un cărturar cu un profund simț al datoriei (în sens etic, în primul rând) față de spirit. De aceea, a pus povestea într-o ramă semantică mai largă: aceea – are dreptate Nicolae Manolescu – a unui insolit roman de formație. Poate și pentru că, într-o cultură „literaturocentrică“ (laitmotivul atâtor comentarii acide ale lui Constantin Noica!), romanul are o funcție catharctică și formativă mult mai amplă decât jurnalul de idei.
Trebuie spus apăsat, așadar, că modelul Noica este, în realitate, o construcție a autorului Jurnalului…, care, narând atât episoade ținând de „ființa de carne“ a maestrului, cât și sclipirile „ființei de gând“, a umanizat personajul, făcându-l să iasă din repertoriile bibliografice și transformându-l, de fapt, într-un mit cultural contemporan. Dintr-un imperativ de ordin etic (cel de a depune mărturie despre modelul său), dar și dintr-unul de ordin spiritual (cel de a trece mai departe făclia spiritului). Căci, dacă Gabriel Liiceanu a avut șansa formării în relația cu un filosof de talia lui Constantin Noica, generațiile ulterioare se pot împărtăși din acest model numai dacă el s-a metamorfozat și trăiește în mit.
Iar adevăratul sacrificiu la care trimite experiența formativă din Jurnalul de la Păltiniș nu este renunțarea la succesul social, în favoarea accesului la cultura adevărată, sacrificiu pe care, pe urmele lui Noica însuși, îl fac și Liiceanu, și ceilalți componenți ai Școlii de la Păltiniș. Ci sacrificiul autorului, care s-a ascuns pe sine, într-o discretă și bucuroasă penumbră, pentru ca mitul creat de el să își împlinească menirea. Gest de creator de literatură, nu de diarist care aleargă frenetic în urma clipei, sperând să o surprindă în straie de alcov…
Și nu numai Jurnalul de la Păltiniș conține semnele că avem în Gabriel Liiceanu un scriitor de anvergură și un talent narativ cu totul aparte, care contrazice stereotipul popular al filosofului abstract și plicticos. Ușa interzisă (2002), Scrisori către fiul meu (2008), Dragul meu turnător (2013), Povestea insulei Humanitas (2020), ca să nu mai vorbesc de dialogurile cu Andrei Pleșu sau Mario Vargas Llosa, conțin atâtea și atâtea dovezi că gândirea lui Liiceanu are talentul unic de a se turna pe sine într-o narațiune cu mai multe straturi și, de ce nu?, cu ofertă culturală multiplă. Prin urmare, fără a atenta la demnitatea gânditorului – unul dintre cei mai importanți din istoria culturii noastre –, e cazul să recunoaștem, și nu cu jumătate de gură, anvergura scriitorului. Fără de a cărui amprentă inconfundabilă multe teme care au structurat cultura română actuală, pur și simplu, nu ar fi existat ca teme publice. Cele două aspecte, cel filosofic și cel literar, nu se concurează, ci se oglindesc reciproc în personalitatea lui Gabriel Liiceanu. Precizez apăsat că nu de mai vechea popularizare e vorba în jurnale și eseuri: oricine a deschis Ușa interzisă, de pildă, știe că textul e la fel de adânc ancorat în spirit și în cultura înaltă, dar cu alte instrumente decât cu cele din Încercare în politropia omului și a culturii (1981), Despre limită (1994) sau Caiet de ricoșat gânduri (2019).
Opera literară a lui Gabriel Liiceanu – singura în legătură cu care mă pot pronunța legitim – iese din tiparul aristotelic al celor trei genuri, atingând idealul barbian al unui „joc secund, mai pur“. Proza de idei, începută poate involuntar, în literatura noastră, de Titu Maiorescu (care avea cu siguranță alte mize decât Monsieur Jourdain!), își află în creatorul Jurnalului de la Păltiniș un reprezentant strălucit.