Fără doar și poate, Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanți vi pe care România îi are în acest moment, un intelectual public participant la cele mai importante demersuri civice ale societății civile, un comentator avizat și responsabil al actualității, o personalitate puternică și directorul uneia dintre cele mai prestigioase edituri, Editura Humanitas. Cei care i-au citit cărțile de început, Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii (1975) și Despre limită (1994) au putut vedea un filosof capabil de a aborda teme considerate oarecum epuizate, precum tragicul sau explorând teme noi, precum limita, dar în termenii unei filosofii mai degrabă sistematice, structurate, de construcție. Interesul pentru tragic pe care l-a suscitat filosofia germană își găsește la Liiceanu un ecou profund, dar și probabil dorința de a se măsura cu o întreagă tradiție filosofică. Recomand cartea studenților mei de la Filologie pentru că tema a fost îndelung aprofundată de filosofi, iar conceptul de tragic cu care operăm nu aparține antichității, ci modernității, se adresează unui număr redus de piese dintr-un corpus cu mult mai amplu. La acest corpus printr-o relectură într-o cheie abrudist-existențialistă cu evidente implicații ideologice și-au adus contribuția dramaturgii moderni de la Jean Cocteau, Jean Giraudoux și Jean Anouilh, la André Gide, Jean-Paul Sartre și Eugene O’Neill. În ceea ce privește limitele interpretării cu privire la conceptul de tragic aș recomanda minunata carte a lui William Marx, Le Tombeau d’Oedipe pe care îl voi invoca mai mult decât odată.
Începând cu Jurnalul de la Păltiniș, una dintre cele mai citite și emulative cărți ale filosofului, Gabriel Liiceanu se reinventează ca memorialist, unul care aduce cu sine o capacitate analitică ce redimensionează fiecare particulă de viață, o viață supusă unei priviri pătrunzătoare, evocând ucenicia asistată de prezența maestrului, Constantin Noica. Nu odată filosoful își chestionează existența, astfel că în Dragul meu turnător (2013), pe un versant mai puțin luminos, Gabriel Liiceanu reușește să facă din propriul său dosar la Securitate un studiu de caz remarcabil, un subiect de teodicee trecută prin filtrul propriei biografii, dar și a reflecției filosofice. Acest rapel biografist, reprezintă un gest de franchețe, precum cel făcut de Nietzsche, atunci când afirmă că este un decadent, este drept unul care s-a vindecat, sau precum cel făcut de Cioran, a se vedea minunatul eseu Despre Franța – unde asumă condiția barbarului ros de acizii declinului, cu deosebirea că emfaza lipsește. Dacă Jurnalul de la Păltiniș este îmbibat de paideia și de experiența școlii filosofice nicaniene, oricât de informală a fost ea, cărțile cu contur biografist acumulează note personaliste într-o simbioză tot mai profundă cu reflecția filosofică în marginea unei autoscopii, dar și de o manieră socratică, prin celălalt, partenerul de dialog, în cazul de față Andrei Pleșu. Ultima carte, Despre destin. Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor, așa cum o ilustrează și titlul este un dialog în tradiție socratică amestecând profitabil registrul teoretic cu cel confesiv cu deosebirea că nu există un singur filosof care să domine scena, cum se întâmplă în încântătoarele dialoguri platoniciene, ci interlocutorul (Andrei Pleșu) este la aceeași înălțime ideatică, capabil să susțină o polemică rafinată, infiltrată uneori de anecdotic, un mythos jovial, ludic, dar nu mai puțin pertinent. Regăsim acest spirit socratic al dialogului în emisiunea 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu, în care cei doi filosofi oferă realmente un spectacol magnific al ideilor în dialog, într-un climat discuționist, afabil, ironic, convivial, cu irizări biografiste, cu digresiuni foarte bine controlate care reiau tema supusă discuției din unghiuri surprinzătoare.
Însă schimbarea de profunzime nu se află aici, ci în chiar felul de a scrie filosofie pe care ultimele cărți, de altfel foarte multe, ni-l prezintă. Și aici aș introduce în scenă, cu toată modestia, o amintire și un autor. Amintirea datează de pe vrema studenției mele, când fiind invitat la o întâlnire literară în cafeneaua Facultății de Litere de la subsol, pe vremea aceea, i-am adresat o întrebare celui care mă impresionase deja prin cărțile sale și ale cărui cursuri le frecventam la Facultatea de Filosofie în locul altora de la Litere. Și anume: ce șansă are literatura în raport cu filosofia? Gabriel Liiceanu nu a formulat un răspuns direct, ci mai degrabă s-a eschivat. Întrebarea care i-a plăcut atunci nu era simplă și nu putea fi expediată cu un răspuns laconic. Am sentimentul că această interogație privind raportul între filosofie și literatură era sădită deja în mintea filosofului. De altfel, William Marx, în La Haine de la littérature a făcut din ea obiectul cărții sale urmărind evoluția celor două, o artă și o disciplină, două forme de cunoaștere, cea a ficțiunii și cea a ideilor transpuse în limbaj, confruntările și concurența uneori acerbă dintre ele, fapt reflectat asupra prestigiului de care s-au bucurat poeții și filosofii, uneori în contrapartidă, de-a lungul timpului. Dacă mi-a fost clar atunci că Gabriel Liiceanu ținea cumva partea filosofiei, așa cum eu o țineam pe a literaturii, că balanța era înclinată, ulterior am descoperit nu o schimbare de semn, de ierarhie, ci o înțelegere mult mai profundă a acestui raport în care literatura devine acel mythos necesar nuanțării ideii, a unei mai bune reprezentări a ei, a unui registru nicidecum subaltern de expresie, ci a unei alianțe consolidate și tensionate, dar în orice caz productivă. În fața mea stau cărți precum Despre minciună (2006), Despre ură (2007), Despre seducție (2007), dar aș alege o alta pentru exemplificare, Continentele insomniei. Despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețea ascunsă, îndrăgostire, neîntâlnire (2017), una dintre cărțile care a intrat în bibliografia disciplinei pe care o predau, literatura comparată. Oricine citește eseul despre plictiseală descoperă că referentul îl reprezintă texte literare, aparținând unor clasici Gustave Flaubert (Doamna Bovary) și I.L. Caragiale. Liiceanu critic literar? Exeget? O nouă ipostază a filosofului? La ultima întrebare aș răspunde afirmativ, pentru că tema pe care și-o propune spre reflecție dispune de un suport livresc, de personaje care o reprezintă magistral. Tema desprinsă din roman, o plictiseală particulară la genul feminin, bo va rismul, își pierde însă „sexul“ pe traseul analizei și este transpusă într-o dimensiune ontologică care deschide accesul la substanța ei. Demonstrația este una pas cu pas, dar nicidecum utilizând o termino logie complicată, ci cu acea claritas netrucată a gânditorilor de finețe. Avem o lectură în trepte a romanului, cu înțelegerea resorturilor intime care mobilizează personajele. Încă odată, totul este de o claritate pe care Liiceanu pune mare preț, îi cunosc și refuzul complicațiilor inutile, al unei eseistici scăldate în ambiguități. Intervenția filozofului propriu-zis are loc într-un punct de inflexiune care ridică deodată miza, dar care este lăsată să aștepte, să facă loc unei treptate adânciri a temei și a înțelegerii micilor impasuri, a micilor turnuri în roman care conduc la o „transfigurare“, către o ruptură de nivel, la o transcendență unde filosofia face posibil saltul, luminând întreg ansamblul, ridicându-l la puterea ideii care nu este simplă generalizare, ci o încununare a temei. Până la un punct, cititorul poate crede că a citit un excelent text de analiză literară, nici termenul de istorie literară, nici cel de teorie a literaturii, nici cel de critică literară nu-i găsesc adecvați și se trezește într-o altă dimensiune. Literatura devine prilej de reflecție, un mediu conducător de idei, un excelent context, aproape matern al genezei lor fără ca ea să fie lăsată mai prejos și fără ca reflecția filosofică să reifice textul, să-l amputeze procustian, să-l reducă la concept. Și iată că Heidegger și Noica pot sta la aceeași masă cu Flaubert și Caragiale. În opinia mea, la această deschidere a contribuit un filosof remarcabil, Alexandru Dragomir, – deși în carte este menționat Ion Vartic – a cărui carte, Crase banalități metafizice, reprezintă o reconstituire realizată de Gabriel Liiceanu după notele de curs, prelegeri într-un grup restrâns de prieteni. Interpretarea platoniciană pe care Alexandru Dragomir o dă Scrisorii pierdute a lui I.L. Caragiale constituie una dintre cele mai bune analize pe care am citit-o vreodată, ilustrând și un modus operandi prin care filosoful își aproprie textul literar. Avem o serie de interogații cu privire la adecvarea lui Heidegger la Caragiale, dar în esență demonstrația pe care o face Gabriel Liiceanu este cu mult mai amplă și vizează adecvarea reflecției filosofice la literatură. Prefer să-l citez pe filosof: „Încercarea de a face să intre în contact două demersuri divergente are o singură justificare: convingerea că ele se vor pune în valoare mai bine unul pe altul, dând fiecare celuilalt ceea ce fiecăruia îi lipsește. Ce poate fi rău în faptul că sensul de adâncime al unui text literar se limpezește în lumina unei idei, după cum un gând sporește în inteligibilitate grație unei secvențe de viață evocate de un literat?“ Astăzi, în acest gest de apropiere a filosofiei de literatură văd mai mult decât unul de solidaritate și recunoaștere reciprocă, cât o alianță a două dimensiuni cardinale ale cunoașterii în fața a ceea ce le amenință cu dispariția sau căderea în irelevant într-o societate postumană, postadevăr, a corectitudinii politice și a resurecției ideologiilor totalitare sub alte forme.