Ne întrebam în articolul anterior dacă într-adevăr ne lăsăm convinși de ce se întâmplă în romane, piese de teatru sau filme. Nu în toate, ci măcar într-unele din ele. Luasem câteva exemple celebre, dar greu de crezut. Într-unul din ele, un june plin de sine, spuneam, ucide fără motiv o femeie mai în vârstă. Poliția nu izbutește să-i dovedească vinovăția, dar o simplă privire a fetei pe care o iubește îl face să mărturisească adevărul. Va fi condamnat la ani de închisoare, dar va avea un suflet curat.
Nu aruncăm cartea pe fereastră, nu exclamăm: „Cum e posibil să acceptăm asemenea invenții!“ Dimpotrivă, ca mai toți cititorii romanului Crimă și pedeapsă, ne simțim, cum să spun, zguduiți, sau cel puțin uimiți, mișcați. Transportați de acest roman departe de locul unde trăim și încă amețiți de zborul la o asemenea distanță, suntem surprinși și ușurați să aflăm că acest tânăr nu a avut nevoie nici de predici, nici de amenințări. Ochii iubitei i-au arătat, într-o secundă de tăcere, că și vinovăția, și răscumpărarea, amândouă, se află acolo, în sinea lui. „Știi bine, prea bine, ce ai făcut. Un pas, un singur pas, și te vei afla pe drumul lung al iertării.“
Efectul este atât de puternic nu pentru că citind acest roman am descoperi ceva cu totul neașteptat, ci pentru că, dimpotrivă, simțim și chiar putem afirma că da, așa stau lucrurile, așa e pe lume, chiar așa, o privire care te atinge în adâncul sufletului te poate face să-ți dai seama cine ești și ce ai de făcut. Altfel spus, în ce citim recunoaștem lucruri pe care le știam, lucruri care dăinuiau undeva în noi. Nu pentru că cititorul ar fi comis o crimă asemănătoare cu cea descrisă în roman. Ce se întâmplă acolo e unic, nemaipomenit, uluitor. Romanul lui Dostoievski ne permite să recunoștem nu detaliile, nu exact faptele povestite, ci o altă evidență, încă și mai frapantă, cea a unei priviri care poate să trezească în noi rușinea, regretul, remușcarea că am făcut ce nu trebuia să facem. Și nu avem neapărat acces la noțiunile „rușine“, „regret“, „remușcare“, așa cum sunt descrise în dicționar sau explicate de specialiștii vocabularului psihologic. Cititorul acestui roman recunoaște ce simte tânărul personaj, cum îi bate inima, captând, fără cuvinte, vibrațiile, ecourile ei. Ceva în noi e de acord, din nou fără cuvinte, că da, într-adevăr, așa este, așa stau lucrurile pe lumea în care trăim.
„Explică, te rog, la ce te referi“, l-am putea întreba pe acest cititor. Cel mai simplu răspuns ar fi: „Citește și dumneata cartea și ai să vezi.“ Bun, aș spune, am citit-o și eu, mai demult, dar îmi aduc bine aminte. Putem să stăm de vorbă? Să vedem, de pildă, dacă ce simțim când citind această carte ajungem la punctul culminant, la privirea iubitei, rămâne într-un fel în noi și după ce am terminat lectura, după ce am închis cartea și ne-am întors la viața de zi cu zi. Ceva rămâne cu siguranță: amintirea bucuriei de a fi citit un roman spectaculos. Numai atât? Curaj, să punem întrebarea care ne stă pe limbă: am învățat ceva?
Cum ezitam și rândul trecut: cartea odată citită și închisă, am înțeles oare, în sfârșit, ce înseamnă, întâi, orgoliul, orbirea, fără-de-legea și, pe urmă, dintr-odată, raza de lumină datorită căreia ne dăm seama ce-am făcut? Exagerările, extravaganța romanului lui Dostoievski nu mai contează? Ca o arie cântată de o soprană de coloratură într-o operă de pe vremuri, o arie și superbă, și puțin prea-prea, dar care ne lasă să vedem ce e iubirea, în Crimă și pedeapsă omorul și apoi căderea în genunchi ne-ar limpezi gândurile și ușura deciziile?
Răspunsul afirmativ e frecvent: da, acest roman ne învață cum să… Numai că alte romane descriu și laudă tocmai capacitatea de a decide singuri ce putem face, independent de normele morale. Să fie interzise aceste cărți dăunătoare? Toți elevii de liceu să fie obligați să citească romanul lui Dostoievski?
Vom reveni rândul viitor la povestea ocnașului din Mizerabilii, care poate ne va ajuta să auzim alte ecouri.