Se suie pe divan”. Așa suna un proverb românesc pe care-l știu încă din îndepărtata-mi copilărie. Nu am habar cine și când îl născocise, dar știu că el se potrivește de minune cu istoria noastră, inclusiv cu cea nu tocmai recentă. De câte ori se pregătea Rusia țaristă să se bată cu Turcia otomană, St Petersburgul încheia un tratat cu Țările Române. Acest tratat prevedea dreptul armatelor țarului de a tranzita Țara Românească și la începutul războiului, precum și la final, iar tranziția asta nu trebuia să dureze mai mult decât timp le lua armatelor să parcurgă distanța până la Prut. Căci Basarabia era deja ocupată, după 1812. Dacă nu mă înșel, și zău că nu mă înșel, Rusia țaristă nu a respectat niciodată acel tratat. Când cu „Războiul nostru de Independență”, la început Rusia nici n-a vrut să audă de participarea trupelor românești (eram deja România). Numai că, pe urmă, s-a cam schimbat calimera și, în fața Plevnei, țarul a făcut apel disperat la Regele Carol I, să-l ajute. Așa ne-am câștigat noi independența, prin vitejia, recunoscută de toată lumea, în asediul Plevnei. Drept mulțumire, Rusia a anexat și cele trei județe din sudul Basarabiei, care, de bine de rău, fuseseră redobândite de Moldova, la sfârșitul Războiului Crimeii (1856) și mai făceau încă parte din România. Țarul nici n-a vrut să audă de păstrarea acestui teritoriu sub jurisdicția firească, deși, fără ajutorul armatei române, n-ar fi câștigat acel război.
De fiecare dată când armatele de la Răsărit, de unde venea lumina lui Sadoveanu, tranzitau teritoriul României, patria noastră se alegea cu câte o ocupație rusească, mergând de la câteva luni și până la câțiva ani (v. epoca Regulamentului Organic, 1829-1834). În toți acești ani, rușii s-au dedat la jafuri și crime fără nicio teamă, deoarece, cum scrie Ion Ghica: „Generalul Jeltuhin și subordonații săi au apărat toate abuzurile și nedreptățile rusești. Sistemul lor de a nu asculta nici o plângere, ci de a acuza imediat, pentru a inspira teamă și a face reclamantul să se retragă de teamă să nu pățească ceva și mai rău decât ceea ce pățise inițial”.
Dar despre crime și jafuri noi știm din epoca mai apropiată, cea a finalului ultimului Război Mondial (ultimul de până în momentul când comit aceste rânduri!). „Davai ceas, davai moșie, harașo tovărășie!” este doar o parte din ironia corozivă care, până la urmă, l-a costat pe comicul Tănase viața.
Aceste rânduri nu sunt o încercare istorică, ci doar un rezumat care să demonstreze că vorba populară „dai nas lui Ivan, se suie pe divan” nu e inspirată de cine știe ce rasism, ci o blândă, eufemistică formulă de rezumare a unor adevăruri triste pentru noi. Ofițerii ruși, printre care chiar și marele Tolstoi la un moment dat, s-au distrat foarte bine în cursul acestor tranzitări nesfârșite ale Țărilor Române și ale României, atunci când acestea se uniseră. Dar soldații ruși s-au distrat jefuind și comițând crime. În tot acel timp cât armatele rămâneau pe teritoriul nostru, vistieria slăbită a acesteia trebuia să-i țină cu hrană pentru oameni și cai, ca și cum ar fi fost invitații noștri.
Dar parcă nu la fel, ba chiar mai rău, a fost când cu prietenia româno-sovietică din anii de după Al Doilea Război Mondial. Nu a fost mult mai rău cu Sovromurile și cu „se cară”?
Toate astea demonstrează că nu trebuie să te bazezi pe ruși atunci când semnezi cu ei un tratat, pentru că el va fi călcat în picioare imediat ce le convine lor. Primul tratat care a recunoscut Sovietele a fost cel de la Rapallo, încheiat de republica de la Weimar (Germania) cu republica lui Lenin, în 1922. De atunci a început totul. Nu era încă vorba de gazul rusesc, dar a venit și momentul ăsta, când dl Steinmeier, azi președinte al Germaniei, pe vremea dnei Angela Merkel ministru de Externe, a susținut cam aceeași Rusie Sovietică, de data asta în schimbul combustibilului care îi lipsea Germaniei. Am trecut cam repede peste alianța cu Marea Britanie și SUA, împotriva lui Hitler, care a legitimat statul sovietic, în realitate o dictatură necruțătoare cu cetățenii săi, care legitimată a rămas până în zilele noastre.
Nu avem acum spațiu să cercetăm câte încălcări ale tratatelor pe care statele occidentale le-au încheiat cu diversele Rusii care s-au succedat pe capul bieților mujici, dar sunt sigur că un istoric aplicat le-ar putea documenta fără mare efort.
Să-i spunem dnei Merkel (mutti), care a declarat că-și asumă relațiile cu Rusia lui Putin, că dacă „dai nas lui Ivan, se suie pe divan”? N-ar înțelege. Poate că traducerea i-ar spune totuși ceva: „Schenkst du Iwan zu viel Aufmerksamkeit, so steigt er dir mit den Stiefeln aufs Sofa.” (Mulțumesc, Victor Scoradeț.) Și nu numai că „se suie pe divan”, dar nici nu-și dă jos cizmele murdare de noroiul atâtor țări călcate în picioare, ba se mai suie și cu tancul „pe divan”.
Deși ceea ce face acum armata lui Putin în Ucraina e dincolo de orice proverb, ce pare glumeț dar nu e, o crimă cum de la războiul mondial trecut nu s-a mai petrecut. Pe acest continent cel puțin.