Condiția binară de poet-critic este încă o dată ilustrată, la un cu totul remarcabil nivel, de Viorel Mureșan. În volumul pe care-l avem acum în vedere, prestația d-sale critică apare cu toate motoarele pornite. Dar energia obținută prezintă o lentoare, o paciență în măsură a confirma numele autorului, ardelean deopotrivă cu semnătură și scriitură. Pașii numeroși pe care-i face de la un nume la altul, de la un subiect la altul denotă o fire prudent meditativă, totuși bizuită, cum se cuvine, pe emoția estetică, factor decident. Instanța rațională trece în momente de visare, iar sensibilitatea se pune în alertă. Îndeobște sunt căutate acele aspecte neluate în atenție ale textului, care pot oferi nuanțe de noutate. Punându-l în valoare prin ceea ce afirma Roland Barthes, menționat de autor, cum că acesta e o rețea cu mii de intrări. Selecția uneia dintre ele constituie „găselnița“ criticului-poet. Câte unui detaliu scos atent cu penseta îi caută indicii de generalitate. Ori măcar vecinătăți onorabile. La Caragiale atenția d-sale e captată de Goe „din bucata omonimă, figură emblematică a nerușinării infantile,“, a cărei faimă „se datorează unui sporit indice de universalitate a trăsăturilor, regăsindu-le în varii contexte ale vârstei, văzută atât diacronic, cât și sincronic“. Urmează o secvență etimologică: „Vocabula goe conține, într-o distribuție specială, exact sunetele pronumelui personal latinesc ego (consoana trece în față, iar cele două vocale își schimbă ordinea), care a dat în românește eu și este rădăcina pentru adjectivul neologistic egocentric, însemnând – conform DEX: (persoană) «care privește totul prin prisma intereselor și a sentimentelor personale, care se consideră centrul universului».“ După cum vorba „E încuiat“, rostită de „mam’ mare“, e la rându-i pusă sub lupă spre a i se stabili conotațiile „pe care expresia le-ar putea avea în forma ei populară: e claustrat, e constipat sau, la modul cel mai ironic, pe care autorul probabil l-a vizat, e încuiat la minte“.
În opinia exegetului, Coșbuc „a înțeles actul poetic izvorând din joc, iar jocul ca stare naturală a copilului“. Ar fi vorba de „un semn al modernității coșbuciene, de vreme ce o atare reprezentare o putem întâlni la Octavio Paz într-un haiku ce ne sugerează că, indisolubile, copilăria și jocul mai sunt și ubicue: Copil cu titirez «De câte ori îl lansează/ cade, exact/ în centrul lumii»“. Referințele la scriitori străini reprezintă prilejul de interacțiune speculativă: „Ceea ce găsim la Blaga este – cu o expresie a lui Gaston Bachelard – «amintirea căldurii cuibului»; cu alte cuvinte, nostalgia satului, a vetrei părintești. În Psihanaliza focului, filosoful francez notează: «Căldura blândă este astfel la originea conștiinței fericirii. Mai exact, ea este conștiința originilor fericirii.» Nu sunt deloc puține poeziile unde Blaga face eforturi de retrăire a primitivității prin reveniri succesive – inclusiv la nivelul structurilor poetice – la satul natal. Dacă am sta să depistăm aceste texte, ele ar prefigura o veritabilă constantă a liricii blagiene.“
Un poem într-un vers al lui Ion Pillat aduce atât o remarcă gramaticală, cât și o privire oportună spre zona vizionară: „Am observat că, de data aceasta, tocmai absența verbului predicativ dă vigoare imaginii. Puternica antiteză, desfășurată sub specie aeternitatis, dintre elementele poemului face ca acesta să conțină imaginea femininului în stare pură. Trup de noapte și Miez de soare-aprins sunt cele două epifanii ale lui Hyperion, refuzat de femeie.“ Interesant e faptul că în cazul lui Bacovia e înscrisă impresia unei economii, a unei pauperități ascetice în decor, ca și în fibra morală: „La drept vorbind, în Seară tristă, simt o replică subsidiară la tabloul incipient din eminescianul Împărat și proletar. Cadrul, la fel de artificializat: «Târziu, în cafeneaua goală» sugerează suprafețe întinse lipsite de vegetație, generatoare ale unui complex al frigului.“ Sau: „Caracterul imperativ al acestui cântec «barbar», dar «plin de jale» (…) accentuează în plan auditiv sărăcia cromatică bacoviană.“ Sau: „Ca la Baudelaire, sub pana lui Bacovia natura devine decor artificial, iar pretinsele poeme de dragoste sunt doar litanii misogine.“ La Geo Bogza „funcționează cea mai agresivă «estetică a urâtului» și de o natură mai specială: cu plasarea accentului pe motive exclusiv sexuale“, astfel încât „marile îndrăzneli și deschiderile Poemului invectivă le putem descifra în filigranul poeziei anilor ’90-2000“. Cu toate că virajul de lungă durată al scriitorului în cauză spre un servilism propagandistic i-a prejudiciat panașul avangardist… O baladă a lui Ștefan Aug. Doinaș, intitulată Trandafirul negru, se află în cadru nețărmurit cosmic, „sub puterea simbolică a cifrei șapte, ca număr al încheierii și al reînnoirii ciclice, precum și sub cea a ouroboros-ului, a șarpelui încolăcit, semnificând moartea care izvorăște din viață și viața care izvorăște din moarte“. Virgil Mazilescu se găsește confruntat cu „neputința comunicării în sintagmele noului limbaj“, refuzând totodată întoarcerea la „vechea limbă“ eventual argheziană, cultivând impacient „o mereu posibilă schimbare de limbaje“. În consecință, în producția acestuia „Rimbaud și Baudelaire își dau mâna mereu peste capul lui Tudor Arghezi“. Nu întâmplător coperta cărții lui Viorel Mureșan înfățișează o imagine din pictura lui Paul Klee, ale cărei numeroase componente minuțios adiționate oferă inspirației, cu un gest grațios, iluzia pedanteriei.