Răspunsul la întrebarea din titlu este incontestabil: da. Un singur lucru poate face obiectul unei discuții, și anume în ce condiții este cenzura necesară. Dacă nu chiar obligatorie. Din această perspectivă, găsesc falacioase și, la rigoare, periculoase multe dintre dezbaterile publice privitoare la cenzură, foarte frecvente de când cu războiul lui Putin și la originea cărora se află interzicerea, în unele țări, a difuzării la televiziune și pe rețelele sociale ale canalului RT (fost Russia Today) și a Agenției de Presă Sputnik, a numeroase fake news. Un exemplu îl oferă numărul din 10-16 martie al hebdomadarului francez „L´Obs“. Ricardo Gutiérrez, secretarul general al Federației europene a jurnaliștilor, e de părere că interdicția cu pricina ar fi contrară „valorilor noastre“. Ne-o spune verde în față: „Să nu-l imităm pe Putin!“ Motivul? „A cenzura revine totdeauna la a reduce circulația informațiilor, așadar, a libertății de expresie“. Cât privește RT și Sputnik, ele ar trebui să răspundă „în fața justiției din țara lor“, pentru informații defăimătoare sau care propagă noțiuni prohibite de legislația multor state (rasismul, homofobia, negaționismul și altele). Afirmațiile conțin o confuzie și o naivitate.
Dacă este perfect inutil a stărui pe naivitate – cu excepția sindicalistului francez, cine nu știe că în Rusia justiția ascultă de aceeași comandă politică precum televiziunea publică și agențiile oficiale de presă – confuzia implică o explicație. Se obișnuiește de la o vreme, în recomandările UE, să fie așezate sub aceeași umbrelă, numită comunicare, limbaje foarte diferite, de la limbajul gestual al unor animale, la literatură, considerată, aceasta din urmă, drept una din modalitățile de comunicare, unsprezece la număr. Am semnalat mai demult tendința cu pricina, referindu-mă la manualele școlare actuale, în care materia cunoscută sub denumirea de limbă, română în cazul nostru, figurează sub aceea de comunicare. Dacă în ce privește limba, tendința (pe care eu o consider o simplă modă și care, cel puțin așa îmi doresc, va trece ca toate modele), e benignă, fiindcă limba este, indiscutabil, un mod de a comunica, în ce privește literatura, avem de a face cu o mare confuzie. Literatura nu îndeplinește decât prea puține din criteriile comunicării: se bazează pe ambiguități și pe echivocuri, pe subînțelesuri, care se ascund unele în altele ca matrioșele rusești, pe metafore și pe jocuri de cuvinte, uneori pe licențe gramaticale, așadar, pe lucruri nerecomandate în comunicarea propriu-zisă.
Există o deosebire fundamentală între exprimare și expresie: una ține de comunicarea lingvistică, cealaltă de limbajul literar. Confuzia, de mulți făcută, merge mai departe, nedistingând între libertatea de exprimare și libertatea de expresie. Or, dacă cea dintâi poate fi cenzurată (și e obligatoriu să fie cenzurată în unele cazuri: de pildă, pe rețelele de socializare, când sunt încălcate flagrant anumite norme), cea de a doua exclude în principiu cenzura (este admisă doar cenzurarea unora din textele literare destinate copiilor, „ameliorare“ cunoscută sub denumirea regală ad usum delphini). Ce s-ar alege de Rabelais sau de Swift, de poezia lui Eminescu Mitologicale sau de nuvela lui Hasdeu Duduca Mamuca (de aceasta din urmă, știm ce s-a ales, când a rescris-o autorul însuși, sub titlul Micuța, după procesul pentru pornografie care i-a fost intentat), de prozele licențioase ale lui Diderot sau poeziile lui Bogza, dacă li s-ar aplica măsuri morale sau politice de cenzură?
Libertatea de exprimare, în schimb, mai ales aceea publică, intră, în situații bine definite, în foarfeca cenzurii. Într-o astfel de situație se află difuzarea pe RT și pe Sputnik a unor fake news. Se înțelege de la sine că există o deontologie care ne obligă să verificăm orice știre din mai multe surse. Avem astăzi mijloace foarte eficiente și rapide de a o face, așa încât să nu existe nici cea mai mică îndoială. Constat cu stupoare, de pildă, că există unii care continuă să creadă că măcelul de la Bucha n-a fost opera rușilor. Sau că, la urma urmelor, n-a existat niciun măcel. Dacă imaginile nu i-au convins de crunta realitate, iată, îi pune în dificultate Putin însuși: decorându-i pe soldații ruși care au „eliberat“ Bucha, Putin îi prezintă în fața opiniei publice ca pe niște eroi, deși prin vocea propagandiștilor săi ne spune o altă poveste, și anume că la Bucha nu s-a întâmplat nimic, doar o înscenare a ucrainenilor, de unde, în bună logică, rezultă că armata roșie n-a avut ocazia să săvârșească nicio faptă de eroism.
Combaterea știrilor false nu mai constituie o problemă. Constituie însă o problemă necom baterea lor. Să ne aducem aminte de vertiginoasa răspândire în societate a opiniilor antivacciniste, care ne face să ne întrebăm câți morți au pe conștiință toți cei care ne-au îndem nat, să nu mai spun cu ce „argumente“, să nu ne vaccinăm. Sindicalistul francez, de la considerațiile căruia am plecat, este convins că cenzurarea RT și Spunik n-ar face decât să se întoarcă împotriva noastră, oferindu-le prorușilor șansa să afirme că sunt cenzurați tocmai fiindcă spun adevărul, că, de fapt, informațiile noastre sunt cele care trebuie tratate drept niște fake news. Măsluind vorbele, putem susține orice. Un lucru e absolut cert: a lăsa fake news să circule nestingherite, în pielea goală, în mâinile mânjite de sânge ale propagandiștilor lui Putin ar fi o dovadă de ires ponsabilitate. Când Zelenski își cheamă patetic conce tățenii să nu se predea, deși cad bombele peste ei, ceas de ceas, zi de zi și în proporție de masă, ucigând de-a valma civili – copii, femei, bătrâni – ca să nu mai vorbim de cei aflați sub arme, avem datoria de onoare de a interzice difuzarea știrilor false din media rusească, de pe RT și Sputnik, care cad asupra noastră, a tuturor, asemenea bombelor și rachetelor Kremlinului. Știm demult că și cuvintele pot ucide.
Da, cenzura nu este doar necesară, ci și vitală, mai cu seamă în timpul unui război informațional, precum cel din Ucraina, indubitabil la fel de ucigător ca și războaiele clasice.