Teoria politică comparată este un domeniu științific în plină emergență. El încearcă să scoată din izolarea „studiilor de caz“ ideile și ideologiile politice, punându-le alături unele de altele, cumpănindu-le elementele comune și observând specificitățile fiecăreia, alcătuind tablouri mai complexe și mai diverse, mai bogate și mai susceptibile de a oferi o bază temeinică de discuție în câmpul teoriei politice decât analizele rezumate la abordarea unei singure teorii. Acest tip de comparatism poartă dincolo de perimetrul și de standardele teoriei politice occidentale, recuperând pentru politologie zonele „exotice“ ale câmpului global.
Datorită dezvoltării demersurilor științifice din domeniul menționat, apariția unei cărți precum cea a lui Vasileios Syros, Gândirea politică islamică medievală în dialog cu tradiția umanistă a Renașterii italiene (traducere de Antoaneta Ancuța Brașoveanu, Iași, Ed. Junimea, 2021, 150 pag.) nu poate lăsa indiferent publicul de la noi, chiar dacă interesul acestuia nu se îndreaptă într-un mod special nici înspre medievistică, nici către teoria politică.
Prezentul volum se dorește „o modestă contribuție metodologică la examinarea comparativă a diverselor tradiții politice“ pornind de la teoreticieni islamici medievali, precum Ibn al-Țiqțaqa (1262 – 1310) cu lucrarea lui al-Fakhri (Despre sistemele guvernamentale și dinastiile musulmane), dar privindu-l pe acesta prin intermediul lexicului machiavelic și, mai ales, abordând întreaga problematică prin concepte foarte actuale (soft power și hard power). Se aduc astfel în joc trei niveluri cronologice diferite: cel medieval, cel renascentist și cel actual, și se pun în joncțiune două lumi contemplate din a treia. Demersul își dezvăluie astfel caracterul spectacular și invită curiozitatea cititorului la banchetul ideilor.
Cu Ibn al-Țiqțaqa – dar și cu Ibn al-Muqaffa – este comparat Niccolo Machiavelli (1469 – 1527) pentru a se evidenția pe seama lor, deci într-un trecut relativ îndepărtat, ceea ce astăzi numim soft și hard power, fapt care pune, desigur, problema legitimității aplicării unor concepte actuale trecutului. Nu este vorba, desigur, despre o noutate, ca atitudine epistemologică. Existau, încă din anii 1970, autori care identificau un „capitalism antic“ în Roma antică a fraților Gracchus. Până la un răspuns ferm, dat de epistemologi pentru întregul câmp al disciplinelor socio-umane sau măcar pentru fiecare în parte, precauția și simțul măsurii mi-ar părea cea mai potrivită atitudine.
Autorul compară ideile politice ale lui Machiavelli și cu ale istoricului persan Iskandar Beg Munshi (1560 – 1634), arătând care sunt punctele comune identificabile: interacțiunea dintre virtute și avere, moralitatea sau imoralitatea principelui în raport cu întemeierea unui nou principat sau trecerea la autoritatea „absolută“ și tehnicile asociate artei de a conduce.
Dar istoricul oriental nu a cunoscut direct ideile lui Machiavelli, ele nu i-au influențat gândirea. Comparația este făcută din perspectiva posterității îndepărtate a ambilor, Syros fiind cel care argumentează și instituie compatibilitatea de fond, în anumite chestiuni, a celor doi gânditori strategici. Rezultatul nu poate fi, în aceste condiții, decât evidențierea unor teme comune celor două arealuri culturale, Orient și Occident, înțelegerea anumitor canale prin care circulau aceleași „materii“. Întrebări comune riscă, nu o dată, răspunsuri comune, mai cu seamă atunci când chestionările vizează zone de interes aflate la o cotă anume de generalitate, depășind problematicile parohiale. În aceste condiții, care este sau poate fi valoarea unor asemenea constatări referitoare la meditații și elucidări conceptuale ori atitudinale „în ecou“? Pot ele modifica substanțial judecata asupra timpurilor, locurilor și oamenilor implicați în discuție? Evidențiază măcar existența unei mentalități comune, a unei continuități de dincolo de situația dată, de fracturile între Islam și Creștinătate? Anunță ele vreo potrivire viitoare posibilă? Gândul că efortul de apropiere între cele două religii țâșnite dintr-un trunchi comun s-a izbit de eșecuri repetate, în pofida unor spirite de amplă deschidere precum Ramon Llul (c. 1232 – 1315), nedepășindu-le nici până astăzi – ba chiar dimpotrivă! –, încurajează mai degrabă scepticismul.
Rămâne, pe lângă întrebări, efortul erudit, de amplă cuprindere civilizațională, al lui Vasileios Syros, îndrăzneala – poate prea plină de elan – de a importa/ exporta concepte actuale în trecut fără o suficientă argumentare de fond, și unele pagini instructive, cum ar fi cele despre teoria „omului măreț“ a romanticului Thomas Carlyle (deplasată și ea, cu consecvență, spre trecut). Nu e puțin pentru un spectacol atât de amplu desfășurat numai pe mai puțin de 150 de pagini.