PRECIZARE
Ancheta de față a României literare a stârnit un entuziasm ieșit din comun și, pentru aceasta, suntem recunoscători tuturor celor care au răspuns la ea. Întrucât suma răspunsurilor a depășit cu mult spațiul inițial alocat acestei anchete culturale, am fost nevoiți să o cuprindem în două grupaje tematice ale revistei noastre.
Prima parte a anchetei a fost publicată în numărul precedent. .
Ordinea în care sunt grupate răspunsurile este alfabetică.
Ovidiu PECICAN
Acasă și cărțile mele
Casa mea este, cum se întâmplă atunci când ajungi să te gândești bine la asta, uneori de-a lungul anilor, și nu doar la ocazii, o însumare de imagini realiste și proiecții ficționale, de simboluri și recurențe cu tente obsesive, necontrolabile, de abstracțiuni și detalii de aparență aleatorie. După ce m-am recunoscut mult timp acasă în locuința stil vagon închiriată de tata, niciodată a noastră, locuită până când am împlinit optsprezece ani (mă mai visez și acum uneori în ea, străbătând-o cu încetinitorul și descoperindu-i geografii noi), i-am adăugat – ca scriitor – locuința limbii, de fapt a limbilor române pe care le-am descoperit încântat, de la un secol la altul, citind ca istoric documente și, mai cu seamă, izvoare narative. Primele plecări în străinătate, survenite după treizeci de ani – mi-am făcut prizonieratul patriotic până atunci fără greș în România ceaușistă –, m-au plasat în afara iluziei că aș putea trăi confortabil într-o străinătate nicicum asimilabilă. Am realizat atunci că detestabila poliloghie pe care o socotisem patriotard-demagogică se lipise de sufletul meu și că, deși o tăceam cu sârg pentru a nu oferi și eu o imagine degradată și întinată lucrurilor la care țineam, mă traversa în lungul și în latul vieții mele predictibile, monotone, de profesor și deci de bugetar. Mă descopeream, oarecum incomodat, ca… patriot, chiar dacă pentru mine acest nou acasă, românesc cât țara și, totodată, cât prelungirile ei în „diaspora“, vitale și nerăbdătoare de a ajunge la un liman visat, ei bine, chiar dacă pentru mine această puternică relație de apartenență la o națiune, o limbă și un teritoriu – da, sunt sedentar, capricorn, semn de pământ – semnifica un lucru destul de diferit de înțelesul comun, oficial, al ideii. M-am și învrednicit, de altfel, de oprobriu public, nu doar o dată, la maturitate, pentru îndrăzneala de a observa bube și cicatrice pe fizionomia României, dar și fiindcă mi se părea că, fiind gazdă la mine acasă, s-ar cuveni să fiu fratern și prietenos cu vorbitorii altor limbi din perimetrul locuit împreună. Am fost mereu patriot în limitele democrației înțelese în marginile unui liberalism generic, foarte învecinat, de nu mixt, cu un social-democratism care, în orice caz, m-a plasat destul de departe de fundamentalismele religioase (filetismul național) și de fascismele latente ori afirmate mai răspicat. Una peste alta însă, acasă sunt în cărțile mele. Și în ochii calzi de alături.
Monica PILLAT
Casă, acasă și albul hârtiei
Pentru mine „acasă“ este, în primul rând, casa bunicilor dinspre mamă, în care mi-am petrecut copilăria, adolescenţa şi primii mei ani tineri, înconjurată fiind de bunătatea şi grija familiei. Era o locuinţă tip vagon, cu camerele care se deschideau unele într-altele, înconjurată de o grădină minunată şi străjuită de trei castani cu foşnete de pădure. Adesea, când eram mică, îmi închipuiam că, fiind vagon, casa călătorea noaptea, iar de dimineaţă se întorcea în acelaşi loc, ca nu cumva să mă rătăcesc. Eram foarte curioasă să surprind, după ce stingeam lumina, momentul în care clădirea se urnea din loc, pornind în aventură, sub pelerina întunericului, dar întotdeauna mă lua somnul înainte. Mi-era drag să mă joc de-a Robison Crusoe sub biroul bunicului poet, unde mă ascundeam, imaginându-mi fie că cercetez corabia naufragiată, fie că descopăr tainele insulei în singurătatea luminoasă a începutului de zi. Bunicile şi părinţii mi-au încurajat de timpuriu înclinaţia spre reverie, nu doar citindu-mi cu voce tare poeme şi basme, ci şi depănându-mi povestea lucrurilor din încăperi. Mobilele vechi, tablourile cu interioare şi peisaje de demult, cărţile frumos aliniate din biblioteca tatei, fotografiile cu chipuri din alte timpuri mă însoţeau muzical, creând acea ambianţă de neuitat a spaţiului ocrotit de iubire. Pe lângă prezenţele celor din casă, care umpleau de farmec locul, simţeam şi energia obiectelor din jur, aşezate într-o armonie ce părea că le încălzeşte pe dinăuntru, făcându-le să rimeze. Spre deosebire de mama care avea pasiunea schimbării aranjamentelor din camere, nădăjduind astfel într-o primenire a vieţii ei lăuntrice, mie îmi era drag să mă adâncesc în atmosfera îndelung lucrată şi rafinată de cei de dinaintea mea. N-aş fi mutat niciun scaun, n-aş fi înlocuit coloritul niciunei perdele, niciunui covor.
Când am crescut şi m-am aşezat la biroul bunicului şi al tatei, visând să le continui scrisul, am descoperit un altfel de „acasă“ în albul foii de hârtie: minunea de a putea să fac din cuvinte locuri şi lumi privilegiate, oferind adăpost, alinare şi iubire celor singuri. Sunt acasă când compun, căci scrisul e şi dor, şi drum, şi liman.
Adrian POPESCU
Casa e locul unde te simți iubit și ocrotit
Casa părintească a fost pentru mine întâi un salon transformat în locuință, ambii părinți lucrând la Clinicile universitare clujene. Am crescut printre medici, bolnavi, asistente, infirmiere, la Curtea medicilor. Apoi a urmat casa din centrul orașului (două camere mici, o bucătărie improvizată, o terasă), unde primii echinoxiști se simțeau bine, când mă vizitau. Casa avea legendele și istoria ei, în pod se ascunsese un cap al partizanilor din Apuseni, Gavril Dejeu, urmărit de Securitate, ministru de Interne după ’89, avocat sobru, om sever, fratele unei vecine. Domnul Dejeu era la închisoare, când la vizita la Cluj a lui Nicolae Ceaușescu, un securist supraveghea din podul imobilului unde domiciliam Piața Mihai Viteazul, locul unde urma să se desfășoare mitingul încheiat cu un discurs. Desigur, nu putea nimeni urca în pod sau să stea la ferestre pe durata mitingului. Podul unde se întindeau pe sfori sau pe sârme rufele, care uneori înghețau, mi-au inspirat câteva versuri, închipuindu-mi că poate morții casei vin nevăzuți să încerce cămășile familiei. De aici, ne-am mutat la o altă casă, un apartament cumpărat în rate, eram fericit și încrezător june redactor la „Steaua“, coleg cu Petru Poantă, Eugen Uricaru, Aurel Șorobetea, pe care Aurel Rău ne angajase prin 1970-71. Argumentul meu la angajare fusese casa, aflată între redacția de pe strada Horea și tipografia de pe strada David Ferencz, argument destul de ciudat, sau oricum ușor de demontat, dar a ținut. Din Piața Mihai Viteazul am ajuns într-un cartier nou, socialist, noroios, Mănăștur, dar era casa mea și a Angelei, unde vor crește copiii noștri. În Mănăștur, vestit pentru oamenii lui aprigi, care în 1947 afișaseră la intrarea în cartier o pancartă cu „Până aici, democrația, de aici începe Mănășturul!“ eram vecin apropiat cu Marian Papahagi, Marcel Constantin Runcanu, Peter Motzan, pictorul Vasile Gheorghiță și Mariana Bojan, Horia Bădescu, Vasile Igna. (În 1989, locuitorii au fost foarte curajoși forțând bariera armatei, printre revoluționari se afla italienistul Alexandru Laszlo, iar jertfele de sânge ale tinerilor au fost nu puține.) Apoi, prin 1983, ne-am întors pe locurile unde fusesem un adolescent timid, scriindu-și pe furiș primele versuri. Dintr-un apartament spațios, de patru camere, în amintitul Mănăștur, casa unde veneau prietenii, am ajuns iar în centru, dar acum aveam doar trei camere. Totul spre nord, casa era cam răcoroasă, umbroasă, de la un nuc din curtea interioară, practic loc de parcări, totul cu soare foarte puțin.
O casă a mea a fost și, în sens larg, adică respectând criteriul sugerat de titlu, în Umbria, unde dimineața, privind de pe o terasă înaltă câmpul arat, măslinii, colinele cu vie, mă simțeam acasă. Deși eram doar oaspete al franciscanilor conventuali. Dar și la Roma, la Colegiul teologilor români, la Pio Romeno de pe colina Gianicolo, primit cu generozitate, având permisiunea să cercetez arhiva, eram acasă, familiarizându-mă cu câteva promoții de viitori teologi. Ca să nu mai spun de Rădăuțiul vacanțelor lungi, unde în casele unchilor mei, refugiați din Bucovina, eram în elementul meu, iar pe strada I.L. Caragiale îmi făcusem prieteni. După mai bine de șaizeci de ani am discutat la Tel Aviv cu o fostă locuitoare a acestei străzi, la capătul căreia era casa unchiului meu, stradă umbroasă în mare parte cu case evreiești. Cu prozatoarea Hedi Simon ne-am descoperit cunoștințe comune din acei ani.
Ce mi se pare straniu este faptul, comun altfel, că oameni în vârstă se apucă să construiască ori să cumpere case în care nu mai au mult de trăit. Casa o fi concepută de ei ca un loc binecuvântat, ocrotit de rele, de boli și de moarte? Sfântul Francisc nu prețuise deloc casele solide, chiar se mâniase pe fratele lui când i se înălțase una zidită, convins că totul e trecător fiindcă, aici, casele prea trainice nu au niciun rost. La anii mei mulți, avem un apartament spațios, cu balcoane inundate de lumină, dar nici acum nu cred că este al familiei mele, că Angela are un atelier spre răsărit, de unde poți privi soarele răsărind. Apartamentul din centru, bun, rău, ne-a permis, vândut, să cumpărăm ultima casă. În toate sensurile ultima casă. În jur numele străzilor îmi amintesc de atâția oameni vrednici pe care i-am cunoscut, de la Marin Sorescu, Augustin Buzura, la Mircea Zaciu sau Marian Papahagi… Sunt într-o familie numeroasă de scriitori, casa noastră comună este literatura.
Andreea RĂSUCEANU
Satul C.
Am scris despre locuri de atâtea ori, în atâtea contexte, și totuși întrebarea dvs. m-a pus pe gânduri. Primul gând a fost, firește, la Bucureștiul natal, care a dat forma cărților mele, așezându-le într-un tipar geografic de care nu am fost conștientă de la început. Orașul a crescut în jurul personajelor din romane, și el a fost mai ales cel din cartierele copilăriei mele: Balta Albă și Banu Manta-Titulescu, apoi zona vechiului tribunal, unde mergeam uneori cu mama, care era avocat, rămășițele cartierului Uranus, ascunse în spatele monoliților noului centru, nesfârșitul (mi se părea atunci) bulevard al cinematografelor și cariatidelor, Elisabeta. Primul acasă a fost apartamentul din Balta Albă, al bunicilor mei paterni, ca toate casele copilăriei, labirintic, inepuizabil, plin de mister. Este casa pe care o visez cel mai des, la care mă întorc cel mai mult cu gândul, îmi amintesc fiecare detaliu, ordinea cărților din bibliotecile întunecate, mirosurile, vocile celor din casă. Bunica, trecută printr-un război mondial și multe alte încercări, obișnuia să spună, ori de câte ori aveam vreun conflict – și cuvintele ei au intrat și în primul meu roman, O formă de viață necunoscută: „Ăsta e paradisul, aici, acum.“ Mult mai târziu mi-am dat seama ce voia să spună. Când s-a vândut apartamentul, am suferit de parcă aș fi pierdut o persoană, nu un loc.
Acasă sunt și când scriu, sau mai ales atunci. În ultimii ani am scris mai mult proză, și treptat s-a conturat un spațiu matricial, un spațiu originar către care personajele din romanele mele simt nevoia să se întoarcă, satul C. Acesta e, în primul rând, un spațiu privilegiat, exemplarizat, al copilăriei, intrat într-o mitologie familială, așa cum știm că se întâmplă cu aceste locuri. Într-un alt sens, C.-ul e un spațiu ficțional, imaginar, construit pe rudimentele satului unde mi-am petrecut câteva vacanțe în copilărie, dar și pe imaginea satului bunicii paterne, pe care ea a știut întotdeauna să-l înconjoare cu o aură de mister. Aflat undeva între Prut și Dunăre, a făcut mereu obiectul reveriilor mele de copil, pentru că nu l-am văzut niciodată, și atunci imaginația a umplut această absență cu detalii spectaculoase. M-am simțit de multe ori acasă aici, mi-am dat seama că, treptat, în cei câțiva ani cât am scris la Vântul, duhul, suflarea, coordonatele lui reale s-au topit definitiv în cele fictive, care mi-au devenit la fel de familiare. Uneori mi se pare un spațiu mai real decât cel de la care am pornit. Acum, de când scriu la un alt roman, care are din nou drept cadru (și) C.-ul, i-am desenat și harta, și așa mi-am dat seama că îl cunosc mai bine ca pe propriul meu cartier. Sunt acasă ori de câte ori mă așez în fața laptopului și știu că am câteva ore libere în care pot să mă întorc la C.
Ileana ROMAN
Nu călcaţi şerpii!
Pentru mine, locul naşterii şi al copilăriei mi-au rămas cămaşa dintâi. Când mă mai întorc pe-acasă, simt că şi timpul se întoarce cu mine. Deodată vorbesc tare cu fluturii, cu lemnele şi iarăşi mă văd fetiţă cu fundiţă urcând dealul (mai târziu, „eu pe deal, badea pe şesu, la“) de unde dam ochii roată şi vedeam cerul cum se întâlneşte jos la orizonturi cu pământul, şi doar ce zăream muntele (cam la trei strigături peste alte trei dealuri) muntele cu zăpadă pe el strălucind în soare uneori şi vara. Aşa m-am îndrăgostit eu de munte înainte de a-l atinge.
Prima dată am urcat Parângul, eram elevă de liceu. Nu ştiu de ce nu m-am bucurat atunci, voiam să mă înşel că, totuşi, nu-i puţin lucru să te înşeli. Şi nici astăzi alte creste nu aş mai încerca, decât doar survolându-le.
La noi, în Mehedinţi, munţii par a fi din cei retezaţi. Cine ştie, poate şi ei s-au bătut în capete, s-au tăiat în zauri, iar ce vedem noi acum pe la poalele lor sunt franjuri elementare ca de la un ospăţ al naturii de sus. Da, splendorile acestor munţi sunt cam pe la poale. E aici o geografie de pro-verb şi de privelişte lirică, semn că natura poetizează când vrea ea fără să genereze coincidenţe. E aici un loc numit Ponoarele unde se petrec fenomene ale singularităţii, cum ar zice un neonewtonian. Le vezi cu ochi inediţi şi te miri… mirifici. Se numesc, după cum le-au personificat oamenii: Podul lui Dumnezeu (uriaşă arcadă ruptă dintr-o peşteră, peste care trec şi tiruri), Arcul Cleopatrei (stâncă), văi oarbe, polii, poieni cu lapiezuri – eu le-am văzut ca pe nişte împietrite lacrimi demult, iar la soare sunt albe ca zăpada. E şi Pădurea de Liliac ce înfloreşte pe două hectare. E şi satul Cracul Muntelui, adică un loc amintitor de strămuntele ancestru. Sunt şi două lacuri, unul – Zătonul Mare – care, după ce se răsfaţă concav pe poiana lui, după o lună-două dispare fantomatic în peşteri şi iarăşi apare ca luna nouă în pătrarul ei. Sunt aici o sumedenie de guri de peşteri – doar câteva vizitabile.
Cel mai vizitat loc este Podul lui Dumnezeu, de acesta ştie toată omenirea de când cu Internetul. E un loc al atracţiei universale, eu scriu acum aceste rânduri tocmai pentru că aici mi s-a întâmplat ceva, ceva fără întoarcere. Sunt acolo şi acum când scriu, dar trebuie să mă prescurtez, scriu în Patul lui Procust cu grăbire şi dacă se poate să mai întârzii chinul punctului căzut.
Deci venisem la Festivalul folcloric de la Ponoare, care se ţine anual la Podul lui Dumnezeu. Eram cu Emilia, manager la Centrul Cultural, coorganizator. Pe mine m-a găzduit profesorul Borloveanu la vila sa, dar eram supărată că-mi uitasem ochelarii acasă şi nu aveam cum să scriu un anume text chiar despre Maica Domnului, aici unde locul e mai aproape de cer. Veniseră maşini şi căruţe, se aşezau tarabele cu feluritele produse pe marginile şoselei. Mi-au atras atenţia nişte arte-facte ardeleneşti, un fel de minisculpturi pentru ecusoane, brelocuri etc. din os de cerb. Am schimbat câteva vorbe cu artistul, el vorbea mai puţin. Spre seară am ieşit cu Emilia pe „corzo“, era deja ful de tarabe şi de lume, când, deodată, ne salută ardeleanul şi-mi zice mie că doreşte să-mi dăruiască ceva. Mi-a înmânat o plasă cu un pachet cât o carte mare (in folio) legat cu aţă, încât nu l-am desfăcut imediat, ci când am ieşit din gălăgie. Era un tablou sculptat dumnezeieşe din lemn de cireş. Era Maica Domnului!
Peste o săptămână i-am dat telefon sculptorului, îl invitam la Zilele Severinului. Mi-a răspuns că se află în Austria pentru o lună, apoi în Germania. Pe acest om, încă tânăr şi mai tăcut, îl cheamă Grigore Nebunu, am cartea lui de vizită. Cred că „visam în colaborare“: şi eu sunt acasă oriunde pot dormi şi mă pot trezi a doua zi. A doua zi a fost bucuria sărbătorii cu muzici populare. Pe seară, într-o poiană, ritualul focului din lemne mari aşezate piramidal, flăcări cât casa pe noapte.
A treia zi, dimineaţa, înainte de plecare, am ţinut să mai dau o raită pe la Podul lui Dumnezeu. Pe şosea colcăiau rămăşiţele civilizaţiei, nici roua nu se lipise de ele. Eu am coborât pe la un colţ al Podului, este aci o potecă anume, am coborât la firul ierbii, doar aici era pajiştea neatinsă decât de razele matinale ale soarelui. De cristal era şi apiţa care trece pe sub Pod. Dar ce credeţi că am citit eu pe o tăbliţă înfiptă în iarbă? Aici sta scris: Atenţie, Nu călcaţi şerpii!
Vasile SPIRIDON
Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la Paris
Primul loc în care m-am simțit ca acasă a fost, cum este și firesc, ocrotitoarea casă părintească. Nemțean fiind, pe când aveam șase ani și părinții m-au lăsat pentru câtva timp la niște rude orășence (la 15 kilometri depărtare), am avut impresia că s-a pus între Piatra-Neamț și casă distanța dintre două continente (vorba lui G. Călinescu referitoare la Calistrat Hogaș). Acum, ar fi minunat să mă simt acasă ca la mine acasă, dar nu mă lasă unii vecini, iar rațiunile stării mele de confort zero în care mă aflu sunt cunoscute oricui locuiește într-un apartament la bloc. Am ajuns în situația de a mă simți bine oriunde, numai să am în jur persoane tăcute și, dacă s-ar da în folosință un bloc doar pentru surdo-muți (în fine, cu dizabilități), aș fi primul care s-ar muta în el, chiar dacă aș fi nevoit să mă prefac și să învăț alfabetul de specialitate.
Deși sunt o fire deambulatorie, mă acomodez rapid regulilor unui sedentarism impus, precum au fost acelea din ultimii doi ani, deoarece pot oriunde conviețui la modul înțelept cu mine însumi. Claustrofil și agorafil în acelaşi timp, sunt tentat de ideea de a nu părăsi sedentarul spațiu domestic, dar și de aceea de a nu mă mai întoarce curând acasă. Însă condiția este de a avea suficiente cărți asupra mea, pentru a nu-mi fi perturbat ritmul de lucru. Dificultatea pe care o întâmpin la făcutul bagajelor este aceea legată de a lua cărțile strict necesare, mai ales atunci când nu plec cu autoturismul personal (nume impropriu, de altfel, pentru o astfel de mașină, cu care fac foarte puțin turism). Cărțile luate cu mine din biblioteca personală îmi asigură atmosfera unui spațiu al intimității, oriunde m-aș afla, și de aceea am permanent o carte asupra mea, chiar și în scurtele drumuri prin oraș (ce mă fac eu dacă rămân blocat în lift un sfert de oră?). Mă bucur că mă pot concentra pentru a citi în orice condiții, chiar și în locurile în care știu că nu e chip să nu fie gălăgie (săli de așteptare, tren sau avion). În schimb, sunt foarte deranjat dacă nu se respectă liniștea acolo unde ar trebui să fie impusă de bunul simț (în camerele de hotel și pe holurile acestuia, de exemplu).
Dacă este să-mi nutresc reveriile locuirii cu cadrele spațiului autohton, mi-ar plăcea să am o locuință la Poiana Stampei, unde m-aș bucura de o priveliște demnă de o stampă, și încă una pe un mal, cât mai înalt, al Mării Negre, unde să fiu deranjat doar de vuietul valurilor. În privința străinătății, locul unde mă simt cel mai mult ca la mine acasă este Parisul. Deși îmi cam pare rău că orașul este locuit, mă consolez cu vorba titlului Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la Paris. Iar aceasta, pentru că mi se pare că de acolo, chiar dacă ești puțin la simțire, nu te întorci acasă ca al doamnei vaci fiu. În situația de contemplator al trecutului, mi-ar fi plăcut să mă număr printre „domnii de la Port Royal“ – model al unui spațiu de mare altitudine morală și de meditație profundă (dincolo de dogmele religioase și de interesele politice ale momentului, care nu mă interesează deloc). Dar acestea sunt reverii deschise și mereu remaniabile în nerealizarea lor. Întrebat de cineva de unde sunt de loc, am câteva momente de ezitare înainte de a răspunde, deoarece nu am un loc și numai unul în care să-mi fie casa casă.
Dan STANCA
Acasă a ajuns şi un canal TV
De ani şi ani sensurile unor cuvinte au fost alterate şi nu am avut forţa să ne împotrivim unei asemenea situaţii. Acasă este unul dintre cuvintele care şi-a pierdut sensul primordial şi a navigat spre o banalizare jenantă. A fi acasă înseamnă acum să te uiţi la canalul ACASĂ, să înghiţi telenovele searbede, să vezi cum se răsfaţă nişte vedete ale show-bizz-ului care put de câţi bani au, este şi aceasta o politică extrem de eficientă a spălării creierului pentru ca sărăntocului să-i fie livrate anumite imagini care-l fac să saliveze şi apoi să se dea cu capul de pereţi. De aceea spun că nu mai avem acasă. Sau acest acasă nu are neapărat o reprezentare exterioară, ci e ascuns în sufletul nostru. Doar în măsura în care ne mai putem folosi de suflet suntem acasă. Pe de altă parte, combat viziunea patriarhală. Nu eşti acasă dacă, de pildă, te duci în vacanţă la ţară, la bunici care, evident, nu mai trăiesc, dar fiindcă au existat nişte fonduri casa a fost pusă pe roate şi poate fi locuită în condiţii excelente. Mai degrabă sunt acasă în apartamentul meu răpciugos de bloc, unde toate stau să se dărâme şi unde imbecilii care s-au mutat de curând perforează şi raşchetează de dimineaţă până seară pentru a-şi pune gresie, faianţă, parchet, toate noi, ca să fie, nu-i aşa, acasă… Vreau să spun în final că eşti cu adevărat acasă dacă nu schimbi nimic. Dacă dormi în patul vechi de cincizeci de ani, dacă covoarele sunt tot acelea de altădată, cu ţesătura subţiată, dar prin gradul lor de precaritate sunt tocmai oglinda vieţii tale. Fiindcă şi tu eşti precum covorul tocit de câte tălpi de pantofi l-au călcat. A fi acasă înseamnă să te opui timpului care vrea să te „educe“, să facă din tine un om nou, o fiară fără memorie şi fără suflet. Dar eu vreau să rămân un om vechi şi amărât, să scot sufletul din carcasa neurală şi să-l aşez pe masă ca un fel de potir din care pot bea zi de zi sfânta împărtăşanie. Fiindcă, hai s-o spun şi pe asta, în biserică nu mă simt acasă…
Mircea STÂNCEL
Călătoria spre „acasă“
Casa sau locul care pentru mine poartă semnificația de acasă, de cuib al meu intim, este, desigur, un spațiu unic, într-un sat lângă Mureș, între Aiud și Teiuș. O fâșie de pământ unde au fost ridicate câteva ziduri, unde sunt livezi, păduri, dealuri și ape etc., mă rog, cu tot ambalajul necesar care m-a cucerit definitiv: cu toate aventurile copilăriei, cu toate primăverile, verile, toamnele și iernile, gata să explodeze. Aici am descoperit de tânăr suferința și bucuria, și locul acesta îmi produce acum adevăratele nostalgii. Desigur, nostalgia este și ghidul perfect care îmi indică direcția către casa exhaustivă. Când mă trezește ea, inevitabilul se produce. Trebuie să-mi fac bagajele și să mă întorc/plec acasă, pentru câteva zile, adică acolo unde este ființa mea intimă. N-am aflat care poate fi misterul cu pricina, pentru că este unul. Și în starea asta intru foarte des, din ce în ce mai des, acum.
„Acasă“ este locul acela de unde am plecat (nu definitiv) într-o lungă aventură, care, la rândul ei, a dat naștere unui alt „acasă“, unei locații moderne, dar mult mai vulnerabile în fața istoriei actuale, care poate deveni un acasă pentru urmașii mei, dacă istoria este calmă, cum am visat-o după 1990, dacă va fi calmă, și nu cum o trăiesc azi, înspăimântat, de ce s-ar putea întâmpla cu locuința mea actuală, cu blocul meu de zece etaje din Alba Iulia, cu apartamentul 63, în timp ce văd pe ecrane blochausurile bombardate în Kiev, Mariupol, Odesa etc., oraș pe care mi-am dorit să-l vizitez în această vară, în luna august. Dar cum?
Iată, mă trezesc vorbind despre un alt acasă, poate unul relativ, care nu-mi produce nostalgii reale, în care mi-am scris însă cele mai multe cărți și am contribuit la nașterea copiilor pe care îi am, împreună cu soția mea, Mariana; loc ce are, acum, puterea de a produce alte nostalgii, pentru că la rândul lor copiii noștri au plecat în alte lumi, unde au ridicat alte case și de unde își permit să viseze, să aibă amintirea cuibului, și, desigur, nostalgii. Aici, însă, studiindu-i cu atenția cuvenită pe Lucian Blaga și Constantin Noica, dar și pe cei din jurul lor, am descoperit adevăratele borne ale „cuibului“ meu, adevărata topografie a ființei mele, mi s-au limpezit depozitul memoriei și locul sufletului.
Prin urmare, există pentru mine un „acasă“ tradițional, un loc care m-a marcat definitiv, ca să spun așa, unde au crescut, s-au format și au locuit părinții, bunicii, străbunicii, stră-străbunicii… și firul acesta roșu merge mai departe, dar nu atât de clar și de limpede, și desigur, încât să nu fi fost zădărnicit mereu. Despre dramele acelea foarte îndepărtate, care sunt de bănuit, nu am acte suficiente.
De câte ori mă întorc „acasă“, simt că am făcut o călătorie inițiatică și că pot vorbi de un nou „nostos“, despre adevărata întoarcere acasă, din care nu pot vedea decât lupta, decât istoria în derulare și eventualele proiecte ce se pot înălța. Pe de altă parte, am senzația străinului, a aceluia care vine singur într-un loc singur, din care a dispărut totuși căldura. Devin simultan gazda și oaspetele, asta pot să o recunosc deschis.
Paradoxal sau nu, acasă pentru mine este locul fizic și emoțional în care tradiția, cu tot ce are ea mai „presant“, joacă încă rolul principal. Este mult mai puternică decât toate eforturile pe care le-aș face eu acum, ca să aduc puțină modernitate. Da, acolo unde am simțit dragostea unică a părinților și a bunicilor mei. Acum, nu au mai rămas decât icoanele, o parte din lucrurile țesute de mama și altă parte din lucrurile utile ale tatălui meu, apoi mirosul specific al unei clădiri foarte vechi, care începe să se dezmembreze deja, construită la începutul secolului trecut, cu ziduri groase, ca de cetate, în care s-a ascuns o fantomă ce nu mai vrea să plece. Prin urmare, acasă este acum locul care nu-mi mai oferă confortul de care e nevoie, și nici nu mă lasă să fac ce ar trebui să fac. Pentru că fiecare colțișor are memoria și istoria lui, și dacă aș „interveni“ ar dispărea tot farmecul casei tradiționale.
Citesc cu toată plăcerea scriitorii care mi-au trezit sentimentul casei, al cuibului, pe care în copilărie nu l-am cunoscut, teoretic. Nu al unui spațiu idealizat, al celui care mă duce cu precizie în locul copilăriei mele. Acolo unde sunt scările, pivnița, liniștea și mirarea, și unde mai pot privi pentru o secundă cerul înstelat, dintr-o curte întunecată. Pentru că, trebuie spus, „copilăria este mai importantă decât realitatea“, și acel „acasă“ mai sigur decât „călătoria“.
Liviu Ioan STOICIU
„Acasă“ venit prea târziu
Acasă, din 2014. O descriere: undeva la o margine de sud a municipiului Brașov (venind dinspre Predeal-Timișul de Jos; peste drumul european e municipiul Săcele), la 645 metri altitudine, la poalele Masivului Postăvaru (peste drum de apa Timișului e Masivul Piatra Mare, unit pe sub ea cu Masivul Postăvaru), la gard direct cu pădurea, cu urși și mistreți, căprioare și căpriori, mai rar cu veverițe și vulpi (mai rar de când ocolul silvic Brașov a tăiat din pădurea veche falnică de la gard, acum doi ani, pentru a avea lemne de foc la vânzare; am protestat degeaba atunci), cu păsări, fel și chip (fiindcă am pus o lădiță cu semințe de floarea soarelui, și miez de nucă iarna, în principal, s-au stabilizat colonii de pițigoi; floarea soarelui o aduc de la Adjud, fratele meu face rost de ea, cu sacii; dar avem zi de zi venite mierle și gaițe, din păsările recunoscute, să mănânce din mâncarea lăsată pisicilor care ne vizitează, inclusiv pisici sălbatice, parizer, hrană umedă și hrană uscată, cumpărate săptămânal). Locuiesc într-o jumătate de casă (cu etaj; am vecină perete în perete o pereche de foști sportivi de performanță, azi oameni de afaceri, mai mici cu șapte ani decât mine; de partea cealaltă a casei am vecină o pereche de oameni de afaceri, tineri, „producători de bitcoin“; de altfel, întregul „cartier“ sau „ansamblu rezidențial Green Park Villas“, construit de un „dezvoltator“ belgian, are 70 de case de toate, „tăiate în două“, cu doi proprietari fiecare; nu multe case au două etaje, patru sunt compartimentate și pentru trei proprietari; un cartier de oameni mai mult decât înstăriți, în mare majoritate tineri, medici, judecători, marinari, oameni de afaceri de succes, cu mașini de un lux orbitor). Jumătatea mea de casă e separată cu gard de piatră, cu mici grădinițe în fața și în spatele ei, în care am plantat tot felul de flori (perene unele, majoritatea le cumpăr pentru un an), arbuști ornamentali, tuia de diferite mărimi și specii, pomi fructiferi, o viță de vie (atât s-a prins), un brad argintiu, să nu se deoache (din păcate, n-avem pământ decât de 20 de centimetri, sub el e piatră; greu se prind copacii). Am redescoperit grădinăritul din copilărie (e adevărat, acum cu mașină de tuns iarba; operațiune mai dificilă, trebuind să mă strecor printre arbuști, în spațiu restrâns), bucuria ascultării ciripitului păsărilor, din primăvară până-n toamnă, pârtiile făcute iarna cu lopata (uneori zi de zi, după ninsori abundente; sunt totuși la o bază a muntelui)… A venit prea târziu, la 64 de ani, simțirea acestui „acasă“, aici. De reținut, la Brașov sunt flotant, domiciliul stabil e la București (tot la o margine a municipiului, dar la nord, în Calea Giulești-Sârbi, tot într-o zonă rezidențială, intitulată absurd „Dolce Vita“, din păcate un loc nu o dată poluat, nu departe de o groapă de gunoi „celebră“, Iridex, la Chiajna, la 12 kilometri; Doina Popa, soția, e bolnavă de inimă și nu mai suportă aerul de București, motiv să stăm mai tot timpul la Brașov; e casa nelocuită la București). Sigur, „acasă“ a fost și Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu Vechi), locuință de serviciu a tatălui meu, ceferist (șef la întreținere de cale ferată), până să primesc buletin de identitate pe adresa casei părintești din Adjud (Str. 30 Decembrie / Revoluției Nr. 11) – dar el, Cantonul 248 nu mai există de mult, a fost furat piatră cu piatră, e doar o amintire (deși mai există în cărțile mele!), n-am memoria păstrării legăturii sufletești cu acel loc magic… Interesant, n-am avut domicilii stabile („acasă“, totuși) decât în trei locuri: unul, pomenit, la casa părintească (deși am locuit în întreaga țară flotant, în perioada mea de boemă, cu locuri de muncă schimbate) până în 1975, când m-am stabilit prin căsătorie la Focșani. Și după Revoluție, la București din 1990 în Str. Bibescu Vodă Nr. 1 (Piața Unirii, practic, „La fântâni“), pe o scară înaltă de bloc „acordată scriitorilor“ la Revoluție, cu apartament în care locuiam cu chirie, cumpărat între timp (unde și azi locuiesc Eugen Negrici și Bogdan Ghiu)… Până în 2014, când am vândut apartamentul de la etajul 1 (cu cârciumă dedesubt, cu patronaj israeliano-irlandez, care m-a terorizat 17 ani cu muzica dată la maximum non-stop și cu mirosurile infecte de la bucătărie și terasa descoperită) unui om de afaceri irakian și am cumpărat imobile la București și Brașov, la prețuri rezonabile, la noroc… Slavă cerului, „la bătrânețe“ mă simt și eu „acasă“, direct lângă pădure. Lasă că am la Brașov o pisică și un motănel (numai la casa părintească am mai avut), veniți din pădure…
Traian ȘTEF
Spiritul locului
Când e să ne întrebăm unde ne simțim acasă, ne trec multe locuri prin minte, dar în principal două: locul care ni s-a oferit, de obicei al nașterii și al copilăriei, și locul pe care ni l-am construit prin voința noastră, casa maturității. Mai poate fi unul și în propria minte, că multe proiectează ea. Casa nu te ferește doar de intemperii, ci ea îți oferă adăpost, siguranță, certitudine, confort fizic și psihic. Rațional vorbind, acesta, dacă îl avem, este locul în care stăm, la care ne întoarcem de oriunde, al nostru și cu ai noștri, casa confundându-se astfel cu familia. Aici, rațiunea, confortul, dar și comoditatea, ba și grija, și efortul îți împlinesc viața moral și afectiv.
Dar cea mai mare încărcătură afectivă, cele mai multe energii, cele mai multe izvoare subterane le simt eu în locul natal. Mă ridicam pe vârfuri în patul acela cu picioare înalte și așternut de paie să ajung cu mâinile la grindă, apoi cu capul, apoi aceeași mișcare de jos, mai întâi săritura, apoi atingerea grinzii cu mâinile ridicate – la asta visa copilul, acesta era semnul că a crescut mare. Dar cireșul, mărul, părul, prunul, calul care se lăsa să pot încăleca din săritură… calul născut în aceeași zi cu mine, dormitul afară fără frici. În prima copilărie – aceea dinainte de a ne muta la oraș – am auzit prima oară vorbindu-se despre spiritul sau duhul care apără locul, care poate fi bun sau rău – rău cu aceia care schimbă mejdiile, care fură, care se înstăpânesc pe averea altui neam. Fiecare întoarcere e spre acel spirit al locului pe care îl simt și acum, pe care îl simbolizez în grinda veche de gorun, în talpa de gorun a casei vechi, în părul uriaș lăsat de strămoșii mei, în cerul de vară înstelat cum numai acolo poate fi, în această organicitate care-ți întregește ființa. Mă simt bine când consătenii mă întreabă: „Ce faci, Traian (Trăian, Trăienuț, vărule) ai venit acasă?“
Florin TOMA
Oniroscopul
Mai întâi de toate, consider că ar fi util să definim acest „acasă“! Ce-i cu această vocabulă și unde se așază ea în sufletul fiecăruia, pe ce etajeră din spațiul magic al baștinei noastre este ea pusă la păstrat și de pe care, în mod sigur, nu va cădea niciodată în uitare? Și apoi, divagând, este ea unică, neaflându-se în altă parte decât la origine sau, dacă ubi bene ibi patria-tizăm, poate fi oriunde ne simțim bine, „la cel mai superlativ“ posibil, adică – v-ați lovit de asta – „ca la mama acasă“. Admițând că acasă la mama înseamnă și un transfer de origine.
Noi, românii, întărim acest „acasă“ cu un grad de posesie sigur și fără echivoc: la mine acasă. Când spui acasă la mine, definești foarte bine, din punct de vedere spațial, semantica decorticată de orice pojghiță de ambiguitate. Francezii, în schimb, fac o ușoară diferență între Je t’attends chez moi, care e parcă un pic mai atașant, și Certes, je serai à la maison, marcând astfel un locativ defectiv de plural.
Pentru mine, Acasa mea nu mai există decât privită la oniroscop. De câteva ori pe an, visez noaptea că merg pe strada Bucegi din Ploiești, o stradă pavată cu pietre de râu, cu nu mai mult de 14 case, ce lega Calea Câmpinii de vechiul drum al Oilor, aproape de mahalaua Sfântul Vasile (cu biserica omonimă, unde mulți ani ai copilăriei mele a fost paroh Părintele Galeriu!). Acolo, mama mea și-a stabilit „acasa“ (iar, ca o coincidență, tot locativă, până la „acasa“ ei de acum, cimitirul Viișoara, nu e mai mult de 1 km!). Și visul continuă. Și e noapte și e frig (…seniori!) și mă furișez tainic, fără zgomot pe pietrele tocite ale drumului și mă opresc în dreptul gardului de lemn de la numărul 6, cu șipci strâmbe și rugoase, cam obosite și înnegrite de ploi. Mă ridic ușor pe vârfuri și privesc dincolo de el, în curtea în care, în copilăria mea, locuiau – cum-necum – șase familii, patru pe latura stângă și două pe cea dreaptă. Și constat că s-au evaporat clocotul de odinioară și trepidația gălăgioasă a vieții la comun (câinele Lodi al familiei Manole lătrând neobosit, nea Sandu care rindeluia în atelierul lui, vocile certărețe ale celor două „coane“ care se împungeau privind locul de aruncare a lăturilor, larma copiilor, băieți și fete de vârste apropiate, cu poveștile terifiante sau aluzive, spuse la căderea serii, pe cele trei trepte de piatră galbenă, bolnavă de vărsat, ale scării ce ducea la dormitorul coanei Lizica, inconturnabilele zgomote ale dogarului Nacu, care locuia în casa din față – boierească și cu fereastră la stradă – în timpul lucrului, pe micul maidan de lângă gard, sub zarzăr, atunci când confecționa butoaie de toate mărimile sau, de ce nu, strigătele de bucurie, în toiul verii, pe arșița cea mai cumplită, când, pe stradă, trecea căruța cu pepeni acoperiți cu rogojină udă…). În vis nu e nimeni. Totul e pustiu. Pustiu și rece. Tăios și implacabil ca un lințoliu de gheață. E parcă un tărâm al absenței, un fel de împărăție hadesiană(!), unde niciun suflet nu mai ființează (deci, nu mai are ființă-gazdă în care să locuiască, de care să saprofite!). Ci doar invizibile umbre.
Nu cu mult timp în urmă, am descoperit însă că strada nu mai e. A fost rasă. Casele au fost demolate și terenul uniformizat de buldozere. Nu mai sunt, pe jos, decât resturi de cărămidă amestecată cu praf alb, schije dintr-un trecut ce a alunecat înapoi, mult în timp, până la granița imemorialului. Un trecut în care au fost îngropați de-a valma (și de vii!) oamenii, copiii, câinele Lodi, poveștile de pe scara cu trei trepte, zbaterile și dezbaterile „coanelor“, bătăile ritmice ale ciocanului cu șanț pe cercurile butoaielor, strigătele sifonarului, care trecea o dată pe săptămână, cu căruța, pe stradă… Un șir de bannere de mușama acoperă gardul continuu din sârmă, ce împrejmuiește locul: „Aici, vom construi pentru dvs. apartamentele viitorului. Puteți contracta un credit pentru a locui aici, doar sunând la…“.
Risipită în ceața eternității, Acasa mea a murit…Pe credit!
Laurențiu-Ciprian TUDOR
Raiul
Deși pare simplu, este, în fapt, foarte greu să descrii ce înseamnă acasă. Fie că ai în vedere un loc, fie că te referi la o clădire. Dacă mă gândesc bine, însă, dacă mă uit atent în mine, acasă nu înseamnă un domiciliu. În general, ca spațiu, este locul în care ai amintiri, locul în care ai fost fericit, în care ai crescut, în care te-ai născut, în care a fost familia ta (bunicii, de exemplu), în care cei dragi te așteaptă (soția, copiii, părinții, prietenii). Acasă este arealul în care ai copilărit, în care ai descoperit, pas cu pas, lumea. Din această perspectivă, am trei astfel de acasă: Brașovul, orașul meu natal, Râu Alb, satul dâmbovițean al bunicilor paterni (în care am descoperit că pădurea de fagi e o catedrală și că cel mai frumos miros este mirosul de fân) și Săgeata, satul buzoian al bunicilor materni (unde am ascultat fascinat gârla și lecția câmpului). Apoi, a venit adolescența (cu jocul și poezia dragostei) și acasa mea a devenit marea, la care mă întorc și acum de fiecare dată când pot, pentru că nicicând nu m-am simțit mai liber și mai parte a toate. De când mi-am luat viața în mâini, acasă e femeia iubită și fiul – dar și cuibul în care ei mă așteaptă. Când sunt singur, acasă mă simt la câte-o mănăstire pentru că aici liniștea duce direct la rugăciune și la Tată. În ultimii ani, acasă m-am simțit pe drumul spre Athos și acolo în tăcerea și mirul psalmilor. Întotdeauna, însă, rămas într-un loc sau ieșit, acasă e scrisul și limba în care o fac, pe care o vorbesc iubind-o. Mult timp am crezut că acasă e o casă, un spațiu al meu, în care am cărțile, biroul, mici obiecte de care m-am atașat și care îmi aduc aminte de câte ceva. Am învățat, însă, că acasă nu este spațiul meu, ci timpul meu, un timp pentru mine, în care scriu sau mă arunc într-o carte, în care cuget sau mestec câte o amintire așa cum mesteci tutun. Când am acest timp, când e liniște, când mă pun în fața deșertului alb, A4, sunt parcă altundeva, pe o prispă de unde se vede marea, e soare, e vară, e cald, e netimp și tăcere. Atunci, acasa mea e raiul.
Cornel UNGUREANU
Un drum…. Acasă
Următoarele dialoguri necesare sentimentului de „acasă“ au fost purtate între doamna Iustina şi Peter baci, după moartea tatălui meu. În ianuarie 1951, tatăl meu, notarul Corneliu Ungureanu, a murit la Marila – sanatoriul Marila e la trei kilometri de satul în care se născuse şi copilărise: Ciclova Montană. A fost adus la Zăgujeni, a rămas trei zile în marea sufragerie de la Castel. Era frig, nimeni nu mai făcea focul acolo. Şi aşa trebuia să fie: frig. Eu aveam şapte ani şi eram bolnav de scarlatină, aşteptam să se trezească şi să desfacem lăzile. Sau să urcăm în cele trei mansarde ale Castelului, unde erau trofeele de vânătoare. Sau să coborâm în labirintul pivniţelor ca să scoatem la lumină ţiganii cei răi, fraţii infractori ai lui Lazăr, fiindcă mămica lui Lazăr puise în neştire, dar acolo, în preajma Castelului, nu mai erau decât cei patru. Unde puteau fi ceilalţi decât acolo, în labirintul podrumului, aşteptând noaptea ca să iasă la drumul mare?
Primul lucru important care s-a întâmplat după moartea tatălui meu a fost naţionalizarea Castelului. În Castel va funcţiona un SMT – o Staţiune de Maşini şi Tractoare, a fost decizia venită de Sus. Castelul devenea noul centru al lumii în care, cu ajutor sovietic, va începe transformarea socialistă a agriculturii bănăţene. Întâi au apărut în sat propagandiştii: oameni care se ocupau de Peter baci şi de vecinii săi, de Lazăr Dragomir şi rubedeniile lui – de Meilă şi de Giuca – inşi care rămâneau la birt ca să discute despre felul în care clasa muncitoare poate să-şi afirme drepturile. Cu castelul era simplu, proprietarul lui nici măcar nu mai fusese aici în ultimele două decenii – era la Viena. Avea acolo alte castele, alte verişoare, alţi prieteni care cutreieraseră lumea. Doamna Lazar şi doamna Kugler ar putea rămâne în sat, ziceau noii diriguitori, dar nu în castel. Castelul aparţine poporului. Şi moşiile lui Iuhoş sunt ale poporului, şi capela aflată vizavi de Castel unde erau înmormântaţi înaintaşii contelui, cei care veniseră în Zăgujeni după 1848. Nu erau de-ai locului, de ce să stea în mijlocul satului, de ce să existe aici o capelă unde, din când în când, veneau preoţi de la Timişoara să facă slujbe? Capela a fost dărâmată fiindcă pe locul ei vor fi construite locuinţele celor ce vor munci la semete: ale tractoriştilor, ale mecanicilor, ale specialiştilor în noua agricultură. O cunoştinţă a doamnei Kugler (sau cineva sosit incognito de la Viena? Sau vreun securist care primise ordin?) a fotografiat sicriele şi scheletele, după ce au fost scoase din cripte. Nimeni nu mai ştie unde au ajuns – se zvonea că au fost înmormântate în cimitirul catolic din Caransebeş. Alţii credeau că au fost puse în săculeţe sigilate şi trimise la Viena. Mai era şi bănuiala că un oarecare poet din Caransebeş i-ar fi dat trei litri de ţuică lui Lazăr şi Lazăr i-ar fi lăsat săculeţele, să le folosească aşa cum crede dânsul de cuviinţă. În sicriul lui Ernesto Szucs erau, spunea Meilă, spune Peter baci, cîteva suluri de hârtie, cu semne ciudate.
Începea transformarea socialistă a agriculturii, iar transformarea socialistă trebuia să fie inaugurată cu modernizarea ei. Serele au fost distruse, fiindcă pe locul lor trebuiau construite ateliere de reparaţii pentru tractoare, combine, secerătoare, maşini atât de necesare noii agriculturi. Pe locul pavilioanelor Directorul a decis aşezarea magaziilor: de piese de schimb, de maşini şi unelte. În locul cailor, vacilor, porcilor, în vastele grajduri vor instala tractoarele KD venite din Uniunea Sovietică, combinele, secerătoarele mecanice. Totul s-a întâmplat cât ai clipi din ochi: repede, cu ajutorul celor din sat. Industrializarea socialistă a agriculturii nu putea să suporte ierburi burgheze, copaci aduşi din ţinuturile imperialiştilor, cărţi reacţionare. Eu şi mama ne-am făcut o casă la 20 de metri de Castel, pe un loc cumpărat de tatăl meu prin 1940. Acasă pentru mine înseamnă Casa de la Zăgujeni. Casa, Castelul şi satul…
Ioan Radu VĂCĂRESCU
Pași senini în drumul spre acasă
Motto: „… mein freundlich asyl …“
Mein Eigentum – Hölderlin
Șchiopătam pe strada Cetății pe armoniile simfoniei a patra de Bruckner, tocmai audiate.
Am stat nemișcat o oră pe băncuța de la Filarmonică, deasupra orchestrei, înciudat că îmi place tot atâta de mult ca a patra de Schumann.
Șchiopătasem și la plecarea de acasă, rămâneam mereu în urma pașilor lui, oricum mai mari decât ai mei, dar și grăbiți să nu întârziem la concert.
Durerea, pe măsură ce forțam ritmul, devenea insuportabilă.
Șchiopătarea, mi-am dat seama, nu era de la banca incomodă pe care șezum și plânsam de încântare la auzul divinei muzici. La restaurant, la o salată sau o pizza, la bere dunkel Paulaner, durerea și amorțeala încetau ca prin farmec și puteam povesti despre muzică.
Era de la altceva, altundeva, altcumva.
Determinații pe care mi le repetam mereu, de-o vreme indefinită.
Am șchiopătat apoi mereu și în sus pe pasaj, la vreme de pandemie, cu masca în buzunar, către strada Ion Codru Drăgușanu, pe lângă casa lui Blaga, spre Subarini, cărare urbană intrată în rutina noastră zilnică și la voia restricțiilor impuse.
Țipenie, pădurea se înzdrăvenise rapid, păsările își reveniseră ca odată, era plin de veverițe, de ciocănitori, natură pură, în lipsa omenirii cea devastatoare.
Intram pe aleea de pietriș, peste podețul de peste pârâu, și apoi pe sub tunelul de sub șoseaua pustie, către vechiul dig pe care mergea pe vremuri – tot atâta de liniștite – tramvaiul albastru al orașului.
Ne opream ici și colo, pe sub crângurile de păducei, pe malul apei, pe sub teii bătrâni de un secol și platanii uriași.
De la o vreme șchiopătatul devenea aproape insesizabil, ritmul pașilor era scăzut, nu ne grăbeam la nici un concert, nu exista nici un fel de viitor imediat, nici trecut, doar un prezent incredibil de solid, un timp pur, ca o apă neîncepută.
Și atunci, într-o astfel de plimbare, undeva pe aleea ce șerpuiește pe malul Văii Aurii, către lacul secat unde odată mergeam iarna la patinaj, mi-a vorbit, însuflețit, precum acea pură primăvară, despre lumea vieții.
Despre spiritul începutului și sfârșitului.
Despre sufletul începător și sfâșietor, precum mersul perfect al soarelui dinspre munții de la sud și aleea de arini de la apus, către care ne îndreptam cu pași senini în drumul spre acasă.
Gheorghe VIDICAN
Cel mai cunoscut loc de pe pământ
Transformă-ți casa în acasă! citisem în trecere o reclamă a unui magazin de bricolaj. M-am uitat în jur cu băgare de seamă; pământul mă răbda, cerul nu cădea peste mine, toți mă acceptau. Atunci și acolo am avut o epifanie: sunt un puradel purtat cu șatra. Unde mă așază viața, acolo mă simt acasă. Sau poate am un dor nestins să-mi caut cetățenia emoțională. N-am găsit-o, dar căutarea m-a schimbat.
Și câte locuri am colindat! Aș putea spune că inima mea locuiește cutia unei chitare și să dezvolt ideea despre cum e, dar prefer să spun ceva pe care îl înțeleg și neiubitorii de lectură. Sunt un melc, îmi duc casa-n spinare, iar în casa mea se găsesc: lumina ce pudrează cu aurul nostalgiei amintirile din livada copilăriei, biroul acesta și tastatura cu literele roase, mirosul pălincii de smochine și bețiile cu voi (oare vă mai amintiți când, într-o singură seară, am fost fiecare, pe rând, regii literaturii, până s-a terminat pălinca?) și aerul răcoros de la înălțimea dealului Ciuperca, tras în piept cu nesaț, alături de soția mea, privind la cât de frumoși sunt orădenii. Cu Vasilica am străbătut toată lumea, ținându-ne de mână. Țară după țară, oraș după oraș!
Bunătatea omului mă face să mă simt acasă, dar nu orice bunătate, ci una ca a Vasilicăi. Căldura pe care mi-a arătat-o în toți acești ani este mai plăcută decât Mediterana. Și bătrânii se iubesc, dar oamenii vor să uite asta…
Cred în iluzia că aerul de Petid, cu locurile începuturilor mele, ar conține ceva șamanic ce mă ajută să mă desăvârșesc în tot ce înseamnă solitudine. Acasă îți permiți să ai iluzii și să nu plătești pentru ele. La Petid e un țărm topit de lumină, acolo frigul umblă în sandale, iar drumul satului se târăște pe coate până la picioarele tale, să te apuce de glezne și să te ducă-n larg, unde cu cerul te poți amesteca fără să fi băut pălincă de Bihor. Uneori, mi-ar plăcea mai mult să stau o săptămână la Petid decât să scriu o carte. De fiecare dată când plec de la Petid, mă apucă pasiuni nebune care îmi dau ghes inimii să scriu în draci.
În locurile în care mă simt acasă, de dragoste, mi se-nfundă urechile și mi se încețoșează ochii, de parcă m-aș fi scufundat în apă. De aceea nu văd și nu aud defectele celor dragi mie. Făcusem odată ocolul țării cu Vasilica (eu la volan). În mașină era și un băiat citit, care ne studia neajunsurile cu meticulozitate și ni le spunea. Eu nu i-am putut spune niciun defect, că eram scufundat în sentimentul de acasă, ascultând Leonard Cohen, cu ochii spălați de peisaje. Întotdeauna sunt acasă în ultimul acord muzical al piesei. Gama Do Major? Acordul Do Major e chiar acasă. El Dorado? El Dorado. Ultimul acord îți arată că totul se termină cu bine tocmai pentru că totul se termină.
Și cărțile bune mă fac să mă simt acasă. Să te scufunzi în lumea unei cărți până când tihna te învelește cu o pătură! Și nu doar cărțile, ci tot ce e frumos. Față în față cu un obiect frumos de artă, sunt acasă, iar acasă, chiar și exploziile sunt controlate. Acasă nu mă tem ca dorințele să mi se împlinească, de aceea nu trebuie să am grijă ce-mi doresc.
Cine mă cunoaște, știe că nu-mi vizitez des prietenii, dar când îi vizitez, uit să mai plec, ori ei mă îmbie să mă simt ca acasă. Oare mi-ar permite să mor acasă la vreunul din ei? La mine acasă îmi permit să mor, iar în brațele morții voi fi acasă ca un copil în brațele mamei sale. Îmi imaginez că pământul mă va apăsa din toate părțile, ca-ntr-o îmbrățișare în care te simți acasă.
Răzvan VONCU
Acasă e altundeva
Casa care, în sufletul meu, e singura în care m-am simțit acasă, este, de fapt, un apartament dintr-un bloc de pe Aleea Panselei din Constanța.
Acolo locuiau bunicii mei și, deși părinții aveau propriul lor apartament, într-un bloc nou din cartierul Tomis Nord, la ei mergeam numai la sfârșit de săptămână (care pe atunci însemna sâmbătă seara și duminică). Am crescut în apartamentul bunicilor, în care am locuit – cu mici întreruperi – până când am mers la școală.
Blocul cu pricina este unul dintre primele blocuri-turn din Constanța, al treilea dintr-un șir de cinci identice. Există, firește, și astăzi și merg să îl revăd ori de câte ori am ocazia. Este construit, dacă memoria de istoric literar nu mă înșală, în 1964 și, vorba lui Ion Băieșu, arată ca atare. Are numai nouă etaje plus parter, nu zece, și o casă a scărilor care în copilărie mi se părea uriașă: în ea ne jucam noi, copiii blocului, în anotimpul friguros sau când ploua, și tot acolo se afla sediul administrației asociației de locatari. Când am revăzut, prima dată după o întrerupere de mulți ani, blocul, m-am întrebat dacă nu cumva am visat. Totul mi s-a părut incredibil de mic, în raport cu amintirile copilăriei.
Probabil că tot așa mi s-ar părea și apartamentul care constituie unica reprezentare spațială a lui acasă, dacă l-aș revedea (dar nu am curajul să încerc: ultima dată am călcat pe acolo în 1986, iar anumite lucruri trebuie lăsate așa cum sunt, nu trebuie răscolite). Este un apartament la etajul al treilea, cu numai două camere decomandate, un hol, o bucătărie, o baie și două debarale. Balconul apartamentului dă către „spațiul verde“ care înconjoară blocul și către centrala termică, dezafectată în momentul în care în Constanța s-a introdus termoficarea.
Acasa în care am copilărit era, de fapt, destul de înghesuită, căci în afară de bunici mai locuiau acolo și unchii mei, cei doi frați ai mamei, unul adolescent, celălalt, cu câțiva ani mai mare. Îmi dau seama că paradisul copilăriei mele a însemnat, pentru unchii mei, o restrângere a spațiului lor: am priceput asta prea târziu, din păcate, ei nu mai sunt de mult printre noi și nu mai am cum să mă revanșez pentru disconfortul pe care li l-am creat fără să vreau.
Mi-am dat seama prea târziu de asta, din cauză că, așa cum spuneam, copilăria mea ștearsă și oarecare (privită retrospectiv) mi s-a imprimat în memorie ca o perioadă paradisiacă nu doar pentru mine, ci pentru toți cei din jurul meu. Realitatea e că, deși condițiile erau modeste, am beneficiat de privilegiile primului născut, ale primului nepot, și ale faptului că bunicii mei erau oameni educați. Bunica, în special, era casnică și s-a ocupat de mine cu toată atenția pe care mi-o putea acorda o femeie încă tânără – avea 46 de ani când m-am născut – și cu calități gospodărești evidente. Îmi făcea toate poftele, firește. Amândoi bunicii aveau grijă să fiu nu numai îmbrăcat curat și frumos, și bine hrănit, ci și scos la aer, la plimbare, la joacă, ba chiar și la biserică (îi datorez bunicii faptul că sunt credincios). Erau atenți să nu ratez serialele pentru copii – de la Daktari la Delfinul Flipper – și desenele animate, iar în casă exista și o bibliotecă. La bunici aveam să citesc, începând din clasa a doua, seria romanelor de aventuri ale lui Karl May, broșurile SF ale lui Sever Noran și nu puține romane polițiste. Mult mai importantă decât acestea avea să devină, în vacanțele de vară pe care le-am petrecut invariabil la Constanța, an de an, colecția de reviste „Lumea“ a unchiului cel mic. De la el am luat obiceiul de a citi această revistă, care până în 1989 reprezenta o apariție insolită în peisajul presei românești. De la unchiul cel mare am subtilizat și citit, mult mai devreme decât trebuia, almanahuri literare, de la cel legendar al Asociației Scriitorilor din București la cel al revistei „Tribuna“. Erau lecturi obișnuite în perioada aceea, însă pentru copilul care eram au contat, mai ales în ideea că lectura era o formă de evaziune din cenușiul lumii comuniste înconjurătoare.
După ce, la vârsta școlarității, am părăsit Constanța, dus de profesiunea de inginer de automobile a tatălui, am avut prea multe case ca să mă mai simt acasă altundeva. Cum spuneam, nu am mai revenit însă niciodată în apartamentul din Constanța.
Varujan VOSGANIAN
Mansarda mea
Poate că, întâi de toate, ar trebui să facem distincția între „casă“ și „acasă“, chiar dacă, adesea, aceste cuvinte sunt utilizate ca având un înțeles similar. Casa presupune existența unui loc anume, în cazul nostru spațiul este, cum ar zice profesorul din Königsberg, un apriorism. Acasă nu este neapărat legat de un spațiu, poate fi, mai degrabă o aspirație. De pildă, pentru bătrânii armeni ai copilăriei mele, care au înțeles din veacul vieții lor doar cât e de greu să mori în același pământ în care te-ai născut, acasă a însemnat întotdeauna altceva decât casa în care au locuit, chiar dacă și-au construit și ei, gospodărește, câte o casă. Bunica mea, Arșaluis, îmi povestea adesea despre Constantinopolul copilăriei ei, despre apusurile de pe Bosfor, mirosurile alunelor prăjite și dulceața strugurilor care îți lipeau degetele. Am fost o singură dată la Constantinopol, devenit între timp Istanbul, am încercat să simt, ca o reverberație, fascinația de care îmi vorbea bunica, dar n-am reușit. Acel „acasă“ al ei nu mai exista sau, cel puțin, eu nu găseam drumul către el.
Pentru mine, într-o mare măsură, acasă înseamnă nu doar obiectele care mă înconjoară ci, mai ales, gândurile și cuvintele. Ambientul meu e alcătuit și din articulațiile limbii pe care o vorbesc. Unde sunt mai acasă, în limba maternă sau în limba dobândită? În primii ani nu am vorbit decât armenește, am învățat limba română jucându-mă cu ceilalți copii din mahalaua Tăbăcarilor. V-ați întrebat vreodată: care ar fi diferența dintre limba maternă și o limbă deprinsă? Cred că diferența constă în aceea că limba maternă e a monologului și limba deprinsă, a dialogului. Eu nu folosesc limba maternă doar cu interlocutorul meu lăuntric, dar și cu făpturile care nu-mi pot răspunde. Vorbesc armenește cu pruncii și, chiar dacă o să râdeți, cu necuvântătoarele. Și tot în armenește mă rog. Am fost fascinat prima oară când am fost în Armenia de faptul că acolo toată lumea vorbea armenește. E greu să explici această senzație cuiva pentru care limba maternă e limba locului în care s-a născut. Eram deja matur, se întâmpla în septembrie 1991, în timpul referendumului pentru independență. Împlinisem treizeci și trei de ani. E o responsabilitate să trăiești mai mult decât Iisus, spunea bunicul meu Garabet. Îți trebuie o motivație serioasă pentru asta. Cred că am găsit acea motivație când am redescoperit o parte a acelui acasă, evocat de nostalgiile, cântecele și deprinderile bătrânilor mei.
Cu toate acestea, scriu în românește. M-am născut în România. Pământul din care te-ai zămislit e un pântec din care nu te naști pe de-a-ntregul niciodată. Scrisul depășește cercul lăuntric, e un dialog. Diferența dintre gând și scris e că scrisul face parte din categoria lucrurilor definitive. De gândit, te poți răzgândi, poți păcătui în gând fără ca nimeni s-o știe. Scrisul e ca o piatră pe care-o arunci, n-o mai poți întoarce. Strepezit sau nu, aguridă sau copt, scrisul e un fruct deja cules.
Fiind dialog, scrisul se adresează cititorilor, chiar dacă pentru unii scriitori cititorii rămân doar imaginari. Iar cititorii se așază în cercuri concentrice în jurul paginii scrise. Scriu în românește pentru că mă adresez primului cerc al cititorilor mei. Și, trebuie s-o recunosc, scriu românește pentru că e limba pe care o cunosc mai bine. Diferența dintre limba maternă, atunci când o vorbești dincolo de fruntarii, și cea deprinsă e că limba maternă o folosești pentru ceea ce ți se întâmplă ție, pe când limba deprinsă este a celor ce se întâmplă în jurul tău. De aceea limba maternă e, fatalmente, limitată la experiențele cotidiene și la lecturi. Bunăoară, comunitățile noastre armenești din România sunt toate urbane. Eu n-am avut prilejul să cunosc armeni țărani. Dacă ar trebui să scriu despre un Moromete al armenilor, un Moromețian, aș fi pierdut. N-am auzit niciodată un armean bâlbâit. Dat fiind că armenii au venit din Anatolia, care era patria baclavalelor și baclavalele nu prea merg cu băutura, ei erau cumpătați la băut, nu se îmbătau. Cum să scrii într-o limbă căreia nu-i cunoști bețivii? Experiența mea armenească este limitată, spre deosebire de cealaltă, mai complexă (uneori, chiar, excesivă). E ca diferența dintre cum te uzi când te picură și cum te uzi când ești cufundat în apă. Eu, în limba română, sunt făcut ciuciulete.
Și, totuși, în punctul în care orizontala locului în care te naști se intersectează cu verticala neamului tău, acolo te simți acasă. Așa se întâmplă că eu mă simt acasă în limba română. Și, dacă ar fi să dăm și o locație acestui acasă, atunci aș adăuga mansarda mea, cu ferestrele către cer, cu stiloul și călimara de pe masă, cu muzica motetelor și recviemurilor și cu pagina atât de albă încât rareori cuvintele pe care le scriu sunt fără păcat.
Constantin ZAHARIA
Acasă – biblioteca
Este ciudat cum un substantiv acceptă un prefix prepozițional pentru a deveni adverb. Este ciudat pentru că „a“, dacă este prefix în această construcție, ar trebui să fie privativ și să însemne ceva de genul „acolo unde nu…“ Or, „acasă“ conține cuvântul „casă“, dar numai adverb privativ nu este. Înțeleg, lingvistic vorbind, prin acest cuvânt, o relaționare spațială, fără ca aceasta să poată fi situată în vreun anume punct cardinal, pe vreun continent ori într-un oraș, sat, cătun, schit, deși presupune unul sau altul din aceste elemente. Este interesant de observat că în franceză se petrece ceva asemănător. Acasă se spune chez soi, latinescul „casa“ devenind prepoziție. Iar ideea de spațialitate este și ea prezentă, cu aceeași indeterminare ca în română.
În general, acasă este locul în care se află casa mea, locul în care îmi petrec timpul, în care revin zilnic sau la sfârșitul vacanței. Acasă înseamnă la mine acasă, după cum îmi atrage atenția un prieten, pentru că altminteri ar putea să fie acasă la părinți, ori pur și simplu în țara mea. Este oarecum inutil și trivial să definești cuvântul acesta prin locul în care găsești adăpost, în care mănânci, te speli, dormi și citești, din care ieși zilnic și unde te întorci zilnic. Este limpede că nu doar aceste „activități“ îl definesc pe acasă, că mai este ceva imaterial care se adaugă spațiului de viață care cuprinde ceea ce ai trăit în el: bucurii, suferințe, iubiri, decepții, spaime, încântări – toate acestea, și multe altele, se imprimă în orice obiect; fiecare lucru se spiritualizează, se încarcă cu trăirile noastre și le păstrează dincolo de ceea ce suntem, poate chiar și atunci când nu vom mai fi.
Aș încerca acum să arăt în ce anume faptul de a fi acasă constituie o trăsătură flagrantă. Poți avea două sau mai multe proprietăți, să le spunem case, una la munte, alta în Capitală, sau pe Coasta de Azur. Unde ești la tine acasă? Teribilă dilemă, dictată nu de mulțimea proprietăților, ci de acea axă mundană care decide orientarea indicativului acasă în funcție de unele imponderabile, cum ar fi… Cum ar fi ce? Bucătăria? Sala de baie? Sufrageria?
La mine acasă este acel loc care cuprinde un lucru esențial, și anume biblioteca: o maree de cărți, care ocupă spațiul de viață și îl definește. Pot spune, despre fiecare carte din biblioteca mea de unde vine, când am cumpărat-o, ba chiar aș putea menționa contextul achiziționării fiecărui volum. Și sunt câteva mii de cărți în biblioteca mea. A fost o epocă în care erau mai multe, acum sunt poate mai puține, dar la mine acasă sunt acolo unde mi se află biblioteca de care nu mă pot despărți, pentru că ea face parte din mine, pentru că este singurul acoperiș viabil în existența pe care am putut, de bine de rău, să o construiesc.
Viața este un lucru fragil, cum putem să-i dăm densitate? Iubirea de carte e o cale, poate cea mai simplă din toate câte există. Sălașul fizic nu este suficient pentru a te simți acasă, e nevoie de ceva mai mult, iar acest mai mult nu poate fi altceva decât universul cărții: un toptan de hârtie tipărită mai adineaori, ori pe la 1700, ce contează? Important este că ne regăsim în universul străveziu al fiecărei scrieri, aleasă cu bună știință, citită și dumicată.
Florina ZAHARIA
Acasă – timp petrecut în afara minții
În casa sinelui, am pus adesea și lipsa de sens, și miezul lucrurilor. Conviețuiesc cu toate la un loc, atingând hotare cețoase, dar esențiale, care m-au adus în punctul (casa) în care sunt azi.
Eu spun acasă unui gen de credință care îmi permite să mă cuibăresc, să mă accept și uneori să mă înving / depășesc.
Prezența constantă a mamei, a pixurilor și a cărților, poate și a pianului și a mirosurilor reprezintă amintirea fragilității și a imperfecțiunii, adică a cuibului în care viețuiesc fără ca el să mai existe. Acum totul s-a modificat, de la emoție la obiect, de la percepție la procesare. Da, a trebuit să activez niște programe de procesare a fricii și a tristeții pentru a ține pasul cu prezentul. Știm că emoția transformă și trupul, și locul. Toate aceste transformări au alcătuit o nouă casă, a prezentului, în care prăbușirea și ridicarea, plânsul și subteranul sunt posibili pereți. Și îmi este de-ajuns. Toate obiectele din casă ar putea să vorbească acum.
Uneori găsesc confort într-o anumită stare și atunci numesc asta locul de scris, adică acasa mea care presupune și o tehnică psihică de a vindeca epuizarea sau neliniștea. Seara, când închid ușa (ochii) pe dinăuntru se activează un fel de neputință care așază mobila prin casă. Și eu tot ridic obiectele de pe jos. Și creez propria realitate: acceptabilă, confortabilă, călduță. Nu-mi trebuie nimic în plus față de normalitatea unui fotoliu, a unei mese de scris și poate a unui parfum.
Există însă și o anumită nemișcare în viața mea, aproape insesizabilă care, atunci când se instalează, e nevoie de puțin mai mult. Adică de un loc anume care să mă deblocheze, pentru că oricât m-aș mișca încolo sau încoace, repezit sau calm, tot blocată mă simt. Am găsit în urmă cu câțiva ani și acest loc de punere în funcțiune a șovăielilor și incapacităților mele necugetate și l-am transformat cumva în acasă. E pe malul mării, cu o plajă sălbatică într-un perpetuu asediu relaxat, cu un far al Virginiei Woolf care ține piept celui mai ghemuit sine interior. Aici sunt în regulă. Și numesc acest loc acasa mea, e ca o îmbrățișare substanțială, autentică, vizibilă, uriașă. Nu cred că ai cum să descrii așa ceva. Și nici nu o fac.
De asemenea, acest loc conține în vasta lui desfășurare și o lume care nu se vede. Iar ceea ce nu se vede se întâlnește cu ceea ce nu poate fi spus și care va rămâne așa, într-o atemporalitate proprie, enigmatică și plină de frumusețe. Aceasta este casa mea. Aceasta este fotografia mea în care eu intru și ies indiferentă la timp și la realități.
O casă permanentă din care vin și plec în fiecare zi ar fi acea încăpere cu geamuri imense de sticlă străbătută de un infinit de lumină într-o luptă delicioasă și cumplită cu umbrele și întunericul și cu sensul trăirilor noastre.
Jocul afectiv stârnit de casa ta cuib și casa ta dinafara minții tale scoate la suprafață o lume creată de închipuirile noastre, nici pe departe atât de falsă cum e realitatea. Un deliciu și un pericol.
Eu mă străduiesc zi de zi să locuiesc în ambele.
Mihai ZAMFIR
Acasă este un loc foarte precis
Casa în care m-am născut și în care am trăit până la vârsta de 30 de ani – casa părinților mei și casa în care au stat și bunicii mei – nu mai există. A fost demolată în viteză, împreună cu toată strada și cu câteva străzi din jur în momentele de mare entuziasm ale demolării Bucureștiului. Așa că, de atunci, încerc să găsesc o altă casă, încerc să găsesc un loc care să se cheme acasă. Aș spune că omul este obligat să aibă o acasă mai ales acum, în anii noștri, când lumea se deplasează foarte mult, când extraordinar de mulți români pleacă în străinătate și nu știu dacă se mai întorc, când acasă devine răspândit pe întreg continentul european. Familiile se despart, au loc războaie – cum este cel de acum, de la granițele noastre –, sunt conflicte politice care îi împing pe toți să își caute cu ardoare o sau un acasă – un loc propriu, care să nu mai aparțină altcuiva.
După ce mi s-a dărâmat casa, mi-a fost greu să îmi găsesc o acasă. Treptat, pentru mine, acest concept și-a restrâns semnificația, s-a făcut din ce în ce mai închis. Acum, acasă este un loc foarte precis: este biroul la care stau și scriu, la care citesc. În spatele lui se află biblioteca, unde am cărțile cele mai importante. Am scaunul pe care stau când scriu și citesc. Micul univers familial, extrem de simplu și de modest care mă înconjoară. Acesta este acum acasă, o celulă locuibilă care ar putea fi oriunde. Acum, întâmplător, se află pe un anumit bulevard din București, într-un bloc nou. Acum stau într-un bloc și stau și eu, cum stă probabil majoritatea populației Bucureștiului și nu numai, într-o „cușcă de iepuri“ de 10 etaje. Iar „celula“ acasă – restânsă la ceea ce spuneam mai înainte – se află întâmplător aici. S-ar putea afla și în altă parte. Ani de zile când am stat în străinătate, uneori în locuri mai bizare, poate mai puțin cunoscute, spațiul era același. Amenajarea spațiului rămânea aceeași. Și acest acasă, probabil că va continua până la sfârșit. E greu de presupus că un spațiu care s-a format atât de greu ar mai putea fi înlocuit de altul.