Casa sau locul care, pentru dumneavoastră, înseamnă acasă (I)

PRECIZARE

Ancheta de față a României literare a stârnit un entuziasm ieșit din comun și, pentru aceasta, suntem recunoscători tuturor celor care au răspuns la ea. Întrucât suma răspunsurilor a depășit cu mult spațiul inițial alocat acestei anchete culturale, am fost nevoiți să o cuprindem în două grupaje tematice ale revistei noastre.

 

Adrian ALUI GHEORGHE

Între casă și acasă este o diferență paradigmatică

Când Neil Armstrong, primul om care a pășit pe Lună, în iulie 1969, a ajuns pe Pământ, a suspinat: în sfârșit, acasă. Omul ajuns pe Lună privește cu nostalgie spre Pământ ca spre acasă!

Un român care trăiește, de o vreme, în Australia, când a ajuns pe un aeroport din centrul Europei, a suspinat: am ajuns acasă.

Un român din zona Moldovei, care lucrează de ani buni în Olanda la înroșirea roșiilor olandeze, când a revenit în România, la graniță fiind, a suspinat: acasă!

Un nemțean care s-a mutat, în căutarea unui job mai bun, în Vestul României, când s-a întors în județul de baștină a avut acel sentiment cald și nedeslușit că a ajuns acasă.

Acasă e ceva mare și ceva mic. E o planetă, un continent, o țară, o regiune. Dar este și o stare. Acasă este și intimitatea unui text pe care îl scriu, în care mă simt inspirat. Acasă este și o discuție/ dialog cu un prieten „care te odihnește“, care îți reconfirmă faptul că sufletul tău are aderență la lumea aceasta.

Pentru mine, mai exact, acasă a fost locul în care am avut biblioteca proprie, cărțile pe care le-am adunat, în care m-am regăsit, care mi-au dat sentimentul că nu sunt atât de vulnerabil pe cât simțeam. Într-o bibliotecă publică nu m-am simțit întotdeauna acasă, electivitatea, chiar la nivelul lecturilor, este un atribut al căutării și găsirii de sine. Iar găsirea de sine înseamnă, fundamental, acasă.

Acasă este o literatură în care scriitorii se iubesc unii pe alții, se citesc unii pe alții, se promovează unii pe alții. Acasă este acolo unde politicienii citesc literatura scriitorilor pe care îi reprezintă în parlament în calitate de cetățeni și se mândresc că sunt parte dintr-o cultură vie. Acasă este acolo unde istoria e o sursă de modele și are sens pentru generațiile care se nasc. Dacă acestea nu se întâmplă, înseamnă că drumul până acasă este, de cele mai multe ori, anevoios. Sau lung. Sau împotmolit.

Între acasă și casă există, totuși, o diferență paradigmatică. Casele sunt, în esență, întruchipări ale destinelor, ele însele sunt purtătoare de destin. Am avut o experiență aparte cu casa părintească, situată undeva în preajma casei lui Ion Creangă. Am vrut, cu câțiva ani în urmă, să o dărâm. În ziua în care trebuia să se întâmple acest lucru, meșterii tocmiți au avut ceva urgent de rezolvat în altă parte și nu au mai ajuns. Peste o vreme, am vrut să o vând. Am întocmit actele, numai că acel cumpărător s-a îmbolnăvit înainte de finalizarea tranzacției. Apoi, convins de cele două nereușite de a o înstrăina, am refăcut-o. Iar astăzi, când intru în curte, simt cum casa îmi face un semn discret cu fereastra care se comportă ca un ochi care îmi clipește complice.

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Casa din creier

Multă vreme, pentru mine acasă a însemnat casa bunicilor din satul Irimești (pe atunci comuna Bălcești, din județul Vâlcea). O casă obișnuită, de țară, de pe valea Oltețului, fără prea mare confort, însă așezată aproape de râu și de colinele verzi. Când eram mică, iarna mergeam la săniuș, primăvara urcam coastele cu salcâmi înfloriți, iar vara mă bălăceam în Olteț. Locul ăsta a fost paradisul, matricea mirobolantă a copilăriei, de care sunt încă legată, cel puțin cât mai există acolo bătrânul meu mag: bunicul nonagenar. În anul al II-lea de facultate, din moștenirea părintească mi-am cumpărat o garsonieră modestă în Craiova, destul de departe de centrul orașului. Garsoniera asta de 28 de metri pătrați, în care lucrurile vechi se strică întruna, a devenit nu doar casa mea de peste douăzeci de ani, ci și acasă. Deși e tot ce poate fi mai străin de noțiunea de lux, fiind mormântul meu de cărți, cum îmi place să-i spun ironic, ea reprezintă un cuib, un soi de cetate personală, o fortăreață. O lume a obiectelor și a zgomotelor familiare, un topos al intimității, în care nu știu ce iubesc mai mult: singurătatea, sau libertatea? Fac parte dintre ființele care nu se plictisesc niciodată singure, după una sau câteva zile de interacțiuni sociale, simt nevoia să mă reîntorc la mine însămi, acasă, unde să mă tânguiesc Domnului, precum Rilke: „Sunt prea singur pe lume și totuși nu-s singur destul,/ ca timpul să-mi fie sfințit./ Sunt prea ne-nsemnat pe lume și totuși nici mic nu-s destul/ să pot fi în fața ta/ ca un lucru-nțelept, tăinuit“ (trad. de Maria Banuș). Mi-aș dori un apartament mai mare și mai confortabil, dar sunt convinsă că, dincolo de schimbarea locuinței, relația mea cu spațiul intim va rămâne aceeași. Casa mea va fi o capsulă protectoare, atât cât poate fi ea în sfera terestră, plină de primejdii și de neprevăzut (vezi războiul din Ucraina, unde oamenii și-au părăsit ori și-au pierdut casele în bombardamente). Revin la versurile lui Rilke, de data asta din Elegia întâia: „Ah, cine ne-ar putea ajuta?/ Nici îngeri, nici oameni, iar înţeleptele animale presimt şi ştiu/ că nu ne simţim prea acasă în lumea asta tălmăcită./ Ne mai rămâne poate vreun arbore/ pe-o costişă, pe care zilnic/ să-l vedem iarăşi; ne rămâne strada de ieri/ şi molateca încredere întârziată într-o obişnuinţă/ căreia i-a plăcut la noi şi a rămas şi n-a mai plecat“; sau din Elegia a șaptea, în care acel acasă de luxe, calme et volupté nu poate fi decât în interiorul nostru, în arhipelagul memoriei și al imaginației: „Nicăieri, iubito, nu va fi lume decât înăuntru. Viaţa noastră/ are loc în prefaceri. Şi mereu împuţinându-se,/ se destramă ce se află-n afară. Unde cândva era o casă trainică,/ răzbate-acum o întruchipare fantomatică,/ ţinând cu totul de închipuire, ca şi cum ar sta încă toată în creier“ (trad. de George Popa). Cred că adevăratul meu acasă se află în vis, în suflet, în creier.

 

Mircea BÂRSILĂ

Adevărata mea acasă

Adevărata mea „acasă“ a fost (și este în continuare) casa părintească unde mă întorc de câteva ori pe an spre a îngriji-o și chiar pentru a scrie. Aici, în această casă de lemn, au viețuit trei generații: a bunicilor, a părinților și a noastră: cei patru frați (două fete și doi băieți), până când ne-am luat zborul la fel ca niște dangăte de clopot. Otravă pentru șoareci în toate ungherele odăilor. Mașina de cusut ascunsă sub patul din odaia de păstrare. În grajd nu mai miroase demult a fân și a bălegar proaspăt de vacă. O oală fără fund, cu boabe negre de fasole, fierbe, fără foc, pe plita sobei din bucătărie. În principiu, lucrurile din dulapuri, rămase de la mama, și cele câteva păpuși din cârpe și vată pe care sora mea mai mică, aflată în clasa a doua primară, se străduia să le învețe și pe ele să citească au un singur rost: să ne apere de visele cu niște șerpi veninoși dormind încolăciți pe stâlpii de la tindă.

Acasa mea se află într-un cătun din Gorj unde Luceafărul ia, în fiecare dimineață, metafizica acestor ținuturi la subțioară şi dispare, printr-o uşiţă (știută numai de el), în felul celui care nu poate dovedi că este nevinovat. În adâncul pădurii, care acoperă dealurile dinspre nordul acestei localități, se ascunde o baltă, de veacuri, cu salamandre și broaște țestoase și apa înnegrită de plăvii și de felurite coșmaruri. Și podul de lemn peste râul Motru, scârțâind sub copitele cirezii de vaci (ale ceapeului) și care, învechit, a fost șters de pe harta rutieră a județului. Și zgomotul, pe acoperișuri, de la ghearele porumbeilor psihopompi asemănători, la ceasul amiezei, cu niște pantofi albi de damă.

Eu n-am apucat apusele vremuri când ieşea o femeie din adâncul fântânii de la marginea satului, o femeie bătrână-bătrână, şi le spunea celor de atunci, milostivă, dacă va ploua sau nu şi dacă se vor face grâul şi porumbii, și când fiecare înger, așa cum știu de la bunicul: fiecare înger dintre cei lăsați la vatră se preschimba, de mai multe ori pe zi, într-un fazan.

Între timp, puțul fără ghizduri – răcoros și adânc – din grădină și de care, copil, nu mă apropiam decât ținând strâns de mână pe cineva cu mult mai mare decât mine s-a mutat într-un alt loc, într-un alt sat, într-o altă lume, iar masca de lupoaică – atârnată în perete, deasupra bibliotecii – are o înfățișare mult mai blândă, aproape duioasă, de parcă ar înțelege cum stau, în ultima vreme, lucrurile.

Odată la zece ani sunt dezgropați morții să mai asculte și ei cucul, pitpalacii, cârsteiul. Se află de față preotul – în odăjdii –, primarul, care supraveghează totul din clopotniță, și polițaiul mâncând din caschetă cireșe de mai. Dihori, vulpi și arici: aceste jivine din care nu se văd, în întuneric, decât pupilele lor de aur. În vreme de secetă, copiii aprind lumânări și le dau drumul pe apa scăzută a râului, la vale, în copăiţe din coji uscate de dovleac. Un venetic arțăgos pe care, totuși, îl ajutăm cu bani de gaz pentru lampă: uliul. Și încă ceva: toți caii – inclusiv cei cu părul de pe burtă înnegrit de ierboasele plânsete ale morților – îşi ascund necontenita pornire spre aventură, sub expresia unei false timidităţi vesperale.

Un intrus aducând tot mai mult, de la o zi la alta, cu un sfânt sălbăticit (mon semblable, mon frère?) – și ale cărui degete sunt de fier – scrie cu mâna mea (când mă aflu la masa de scris, în odaia de la drum), de parcă aș fi iarăși copil și mă învață să scriu caligrafic.

Am mărit și am modernizat, de la o vară la alta, vechea clădire părintească făcută din lemn, încât, în locul ei, ochii mei văd, acum, metaforic vorbind, două case așezate față în față, dar numai pe la ferestrele uneia dintre ele trece, în timpul nopții, luna.

Râde, din când în când, singur, ca și cum ar visa, prosopul înflorat atârnând în cuiul din dosul ușii de la intrare.

 

Adrian BODNARU

Case și acasă

O descriere ar putea începe seara. Cu lumini. Nu înalte, de tavan, nu goale, ci mai degrabă scunde, îmbrăcate-n abajururi. Spațiu mic. E imaginea de casă, de acasă pe care o refăceam în studenție, în prima zi în alt loc – și au fost, pe-atunci, vreo patru-cinci. În fiecare an m-am mutat prin oraș. Iar imaginea a izbutit să supraviețuiască, nepedepsită de vreo lovitură financiară sau de vreun mariaj de succes, și după jumătatea vieții mele de până acum. Mult după. Până când certificatul meu de naștere a început să semene cu unul de urbanism. Spații mici, iluminate scund, peste tot. Felinarele de pe străzi – lămpi de birou, cele din piețele istorice – veioze. Nu știu dacă eram acasă, dar de-al casei, cu siguranță.

Însă imaginea asta nu prea avea corespondent în biografia mea de până la douăzeci de ani. Dacă nu cumva, după copilărie, visul ocupă cea mai mare parte a unui eventual tabel cronologic al meu. Unul periodic, mendeleevian, cu, bineînțeles, căsuțe goale cu tot.

Poate și fiindcă nu am apucat să fiu acasă în locul unde m-am născut. Și, de bine, de rău, am ieșit dintr-un șablon bătătorit direct în iarba verde de la prima mea acasă. La țară, cu bunici, unchi, veri. Unde mirosul cosmopolit al maică-mii, mai ales iernile, de mănuși de piele și parfum, stătea la loc de cinste, de-a dreapta celui de cină. Iar cel de cearșafuri spălate cu un detergent unguresc, parcă, de sâmbăta – zi de apă caldă în orașul mic, unde eram adus de părinți și spălat, din cap până-n picioare – se pierdea în lumina după-amiezelor târzii de duminică, în care eram lăsat din nou în iarbă. Între pruni, viță-de-vie, păsări și câini. Și mai era mirosul de benzină al mașinii: 2258, după 1 și simbolul județului.

Apoi, acasă a fost în orașul mic. Cum altfel decât „cu ale lui tăcute strade“. Și negre seara, pustii sau bete. Și tot mai așa în liceu, în a doua jumătate a anilor optzeci. Dar până atunci, când descopeream lumina anorexică a celor trei-patru baruri – mai bună decât niciuna de acasă –, apartamentul mă obligase să port cheie și – lucru îngrozitor! – să nu o pierd. Să-mi încălzesc mâncarea și să nu las aragazul deschis. Să stau la coadă la pâine și să am grijă de cartelă. Să strâng apă în cadă, când vine. Să aștept – și iar să aștept – curentul. Dar și să transform o cameră în atelier de aeromodelism sau blocul în suport de antene pentru sârbi. Una mai sofisticată decât alta. Sau mai eficientă în zilele noroase. În ciuda bulgarilor, care se prindeau și „cu furculița“. O casă a responsabilității în care am dat-o în bară la un singur capitol: singurătatea. Dar cine nu e iresponsabil în fața ei?

Pe urmă, cum spuneam la început, a venit – să zic așa – a treia acasă. Cea din orașul mare. Cea mică. Și cu o variantă și mai mică: fereastra compartimentului de tren sau masa de la vagonul restaurant. Când erau.

Dar descrierea ar putea începe și de la pandemie încoace. Când acasă, nici eu nu știu datorită cărei poțiuni magice, a devenit chiar acasă. Una mare, ca pentru un „de-al casei“ ca mine.

 

Hanna BOTA

Ochiul tornadei – acasa mea

La început, casa mea însemnau brațele mamei, în amintire le simt încă moliciunea, căldura și mirosul. (Anul trecut, pe vremea asta, încă aveam acele brațe și încă stăteam lipită de obrajii mamei, petrecând-o zile și nopți în suferință – dincolo).

Când am mai crescut, deși reveneam deseori în îmbrățișarea ei, un loc foarte stabil pentru decenii întregi, casa mea s-a lărgit, adăugân du-se și ceilalți: tata, fratele, surorile, familia lărgită.

Adăugându-se apoi și spațiul: pentru că, fiind o familie numeroasă, în scurt timp a trebuit să-mi găsesc locșorul meu, acolo unde să-mi stabilesc cuibul care să mă cuprindă și să-mi asigure intimitatea, căci, deși par exuberantă, cu adevărat savurez retragerea și intimitatea, dincolo de joc și mișcare. Câteva obiecte „ale mele“ completau senzația de acasă: după scurt timp, cărțile, un anume stilou, din acela ieftin, dar al meu, caietele, dar mai ales caietul acela. Ani în șir a existat un caiet, care se tot schimba, în care notam altceva decât mi se cerea ca teme pentru acasă. Notițele astea și-au găsit spațiu inițial pe ultimele file ale caietelor de școală, apoi, mi-am permis un notes dintr-acelea numite „vocabular“, ca, mai târziu, să fie unul cu coperți mai aparte, cu hârtie mai frumoasă. Poezii, mici texte de proză, povești și jurnal, desene și schițe. Acel caiet cuprindea taina mea, sufletul deschis către niște cuvinte, pe niște pagini, încrederea de a fi eu însămi, fără măștile cu care trebuia să joc roluri de acceptabil/inacceptabil, cum facem fiecare în relaționarea noastră socială. Jurnalul (deși fără nicio consecvență) a rămas companion pentru tot ce scriu și azi.

De-a lungul vieții, nu m-am mutat foarte des, am locuit pentru decenii în același spațiu, dar în fiecare exista un colț de canapea care reprezenta cuibul meu, locul unde citeam, scriam, mă-nconjuram de cărți și caietul acela, care între timp a devenit un folder din laptop.

Știu că, la un moment dat, brațele mele au devenit acasa fiului meu, am devenit eu însămi o casă întru iubire necondiționată și grijă pentru viața dăruită. Un cuib pe care trebuie, bineînțeles, să-l strici mai apoi, ca să dai aripi și încredere pentru zbor.

Dacă, totuși, de-a lungul timpului, s-au perindat locuințe, oameni, brațe, obiecte, până la urmă, înțeleg că esența acasei mele nu este nici spațiul, nici cuibul, nici cele câteva lucruri dragi, ele sunt doar un corolar, căci acasa mea e o stare lăuntrică pe care o port cu mine, pe care o accesez de-acuma când vreau, o întoarcere spre înăuntru, o pace a ființei ca o ajungere la liman, conștiența de bine prezent, ca ochiul tornadei, mijlocul acela de tăcere, de lumină albă și nemișcare, dincolo de vârtejul existenței care absoarbe totul în furtună, într-o rotire nebună de evenimente, dureri, nesiguranță și de la capăt.

 

Liviu CAPȘA

Câmpia în primăvară

Priveam zilele trecute prin pătratul unei ferestre de tren câmpia dunăreană a țării, spațiu de suflet și matcă, câmp de osândă și înălțare ce permanent își naște, crește și îngroapă stăpânii.

Priveam deci întinderea nemărginită, văzduhul limpede și copacii singuratici, tulburați de un soare aproape nefiresc pentru acest anotimp și, încet, ceremonios, un copleșitor sentiment de tainică măreție a început să mă stăpânească. Un abur plăpând și fremătător se ridica din pământul protejat matern de verdele grâului, și am înțeles atunci, am văzut cu ochii sufletului și ai minții, miracolul grâului respirând sub cerul primăvăratec, sub bolta ce se întinsese protector pentru a-i veghea drumul către pâine. Era, parcă, o replică peste timp dată de acel abur de magie voiculesciană, suportul ei real, oferit cu generozitate de această veritabilă felie de viață.

Pentru cineva care și-a trăit toată viața într-un orășel de provincie din acest spațiu cu marginile pierdute sub cer, alte așezări și forme de relief nu puteau reprezenta decât popasuri pasagere.

Am văzut și eu ținuturi și așezări de pe bătrânul nostru continent sau de pe la marginea civilizației, cu o natură remodelată sau veșnic răsvrătită, cu mărețe repere istorice sau fabuloase alcătuiri ale tehnicii celei mai avansate. Toate se încărcau în mintea mea de înțelesurile unor călătorii în miezul minunatelor zămisliri umane sau spre începuturile acestora, erau o cură de îmbogățire spirituală și înțelepciune, dar și un gând despre efemeritatea vieții noastre cea de toate zilele. Și, pe nesimțite, mă întorceam atunci spre imaginea câmpiei mele, spre acea iluzie a eternității pământului înverzit în fiecare primăvară, a așezărilor sale tocite de vreme, unde copiii se vor naște an de an și bătrânii se vor împuțina, unde va dăinui taina Crăciunului și vor arde lumânările Paștelui, unde vom suferi și ne vom bucura, moleșiți de căldura Bărăganului sau înfrigurați de ploile toamnei. Construcție și deconstrucție a naturii în rotirea anotimpurilor.

O câmpie veșnică, cu dantelăria ei de lanuri și inepuizabilul baroc vegetal revărsându-se necontenit, ce-și scrie an de an cronica ei de pământ.

 

Ion COCORA

Acasă

 

Gabriel COȘOVEANU

Acasă – un răgaz pentru contemplare

Primul acasă visat/ dorit era, pe vremea încuiatului comunism, o locuință în care să nu se ia lumina, apa și căldura, adică, ultra-banal spus – dar cât de important pentru puștiul contrariat de viața ciudată, cu privațiuni –, un spațiu confortabil. Unde eu să pot citi în voie și în serile lungi din anotimpul rău fără să aprind lumânarea, iar părinții mei să-și fi văzut liniștiți de viață fără să fie preocupați permanent de aspectul fioros al procurării de mâncare pentru acel acasă. Aici ne rotim, dar nu în jurul ideii de îndestulare, ci în preajma măruntei, dar esențialei normalități a viețuirii. Ca să nu mai spun că, prea de timpuriu, cel puțin din unghiul anturajului familial, am început să văd confortul în legătură tot mai strânsă cu posibilitatea de a-mi răsfira cărțile și revistele peste tot. Așadar, un acasă înseamnă, demult, musai un birou dedicat studiului și răsfățului livresc, ambele traduse, desigur, prin vraiștea creată inclusiv pe podea. Dar măcar nu s-ar fi împiedicat ceilalți în acasă al meu, căci resimțeam un fel de vinovăție în privința patimii mele care genera „dezordine“ peste tot, și bănuiam că locus amoenus (în accepția lui E.R. Curtius era „doar“ ceva idilic, o grădină a minții) înseamnă ceva unde să-ți poți hrăni pasiunea, iar pe înțelesul minții de copil nevoia asta echivala cu dorința de a avea, de exemplu, un cățel, fără să ai și resursele necesare pentru a-l îngriji. Era un lucru care ținea de igiena minții, să te poți foi printre buchii fără sincope temporale prea mari, dar și de o igienă în sens larg, căci nu prea au ce căuta tomuri deschise, plus hârtii și creioane pentru însemnări, prin bucătărie ori baie.

De aici încolo e cam previzibil spre ce aș bate, asimilând locul lecturii comode cu paradisul terestru. Mai târziu am găsit alibiuri prețioase pentru conceptul „meu“ de locuire în sinele destul de încăpător, pare-se, că tot stivuiește bucoavne, locuire asimilabilă cu imposibilitatea de a te plictisi vreodată: Hesse, Borges, Eco. Pe listă încăpea și Huysmans, atâta doar că eu iubeam natura și aveam destui prieteni cu care, bineînțeles, împărtășeam impresii din Bibliotecă. Ceea ce nu ne împiedica să sărim garduri, în mai multe sensuri, să mergem cât și cum se putea mai des la munte, prilej „eliadesc“ de a ne crede ornitologi, zoologi ori, la fel de bine, entomologi (căci apucaserăm să descoperim aplecările adolescentului miop), să facem farse congenerilor mai lipsiți de umor sau adulților, fiind inspirați – de unde altundeva?! – din „Pif“. Ce ar fi fost o casă de copil fără această revistă? Nu aveam cum să fiu abonat, din motive sociale, dar odată ce am văzut la alții, am considerat că n-are cum exista o locuință cumsecade pentru doritorii de aventuri fără poveștile lui Rahan, Docteur Justice, Corto Maltese, Teddy Ted, Capitaine apache sau cele din Amicalement vôtre. Adresa mea era unde stăteau personajele din benzile respective. Ele stau în același loc și astăzi (din acest punct de vedere, locul perfect e un anume timp – când nu aveam griji), doar că se înghesuie cu presocratici, cu filosofi clasici germani, cu șiruri cvasi-infinite de discuri de vinil (tot clasici, deh), în devălmășie cu albume de artă (prezențe cu multă greutate și prestanță!), cu poeți și prozatori proveniți din varii timpuri și nații. Aș strânge mereu frumosul, dacă aș dispune de averea lui Citizen Kane, dar din cu totul altfel de impuls în raport cu el: să am ce contempla. Și încă o condiție egoistă: să nu fiu singur în muzeul meu mental.

 

Ion CRISTOFOR

Un fel de centru al universului

Am o lungă experiență a feluritelor moduri de „locuire cu stil“, spre a cita o expresie a rafinatului eseist Irina Petraș, cea care afirma că „te poți simți în largul tău în multe locuri şi adăposturi provizorii, dar casaacasă e una singură, cea la care revii, cu gândul măcar“… Pentru mine, „casa-acasă“ înseamnă spațiul de maximă securitate, spațiul protector, succedaneu al protectoarei burți materne. La o adică, toată viața noastră e o călătorie între spațiul protector al lichidului amniotic și cel al funestului sicriu, casa fiind oarecum o stație intermediară între aceste două spații.

Casa e locul în care poți, cu adevărat, să visezi. „Acasă“ e țara din care ai plecat, mânat de dorința, atât de firească, de a cunoaște pe viu alți oameni, alte locuri, spațiul altor culturi, al altor obiceiuri. Sunt și cazuri, în ultimul secol, în care românii au plecat din țară nu mânați de curiozitate, ci alungați, cu sălbăticie, de situația politică a țării lor. Ca orice om ce a dobândit privilegiul de a călători după evenimentele din Decembrie 1989, am avut și eu șansa de a locui, pentru scurtă durată, în luxoase camere de hotel. Am avut, de fiecare dată, pe lângă neta senzație de confort, sentimentul acut al provizoriului, al uimirii balcanicului rătăcit în inima unor societăți civilizate, prospere, dar care nu te întâmpină întotdeauna cu ochi binevoitori.

În mai lungile sau mai scurtele mele călătorii prin lumea largă, am avut mereu nu numai complexul de metec, de străin ce invadează spațiul altuia, ci și straniul sentiment că orice voiaj este o formă de a te substitui biblicului personaj Iona. Cu astfel de sentimente, camera de hotel îți pare doar un sinonim elegant, mai parfumat, al burții chitului. Și nu mă sfiesc să afirm, în vremuri în care mulți facem caz de europenitatea noastră, că oriunde m-au purtat pașii, eu nu am încetat să visez la austera casă cu pereți de pământ de la Geaca, satul copilăriei mele. Era o casă umilă, țărănească, pierdută în spațiul Câmpiei transilvane, cu pereți văruiți doar în albastru, cu acoperișul de trestii, prin țeava subțire a cărora aveam, în anii copilăriei, binefăcătoarea senzație de a comunica cu paradisul.

Desigur, casa e, pentru orice om, un soi de centru al universului. Mi s-ar părea indecent să descriu în amănunt apartamentul în care locuiesc acum, plin de cărți (așezate într-o cumplită dezordine) și de tablouri dăruite de prietenii mei, pictorii. Spre satisfacția mea, de om aflat în pragul senectuții, pot să afirm cu bucurie: am, în sfârșit, „casa-acasa“ mea! Sunt fericitul proprietar al unui apartament cu două camere, situat într-un bloc vechi, construit pe vremea „tătucului Stalin“, după planuri rusești.

Fără să fi trecut, asemenea lui Paul Celan, proba exilului, cred că înainte de a locui în spațiul unei case, între patru ziduri, locuim în alveolele unei limbi. De altfel, limba maternă e singura și cea mai durabilă casă pe care o putem dobândi, prin har și neîncetată strădanie. În ciuda zecilor de cărți publicate, unele traduse în limbi străine, sunt fericit de a fi un modest locuitor al limbii române. Da, Paul Celan avea dreptate: limba e singura patrie posibilă a poetului, acea „casă a fiinţei“, cum o numea Heidegger. Când însă mă gândesc la Eminescu sau la alți mari poeți ai noștri, realizez că sunt, deocamdată, doar un modest, fericit chiriaș al limbii române.

 

Vasile DAN

Amintirea casei

Să-ți spun ceva: pe casa mea, cea în care m-am născut eu, au dus-o, cine știe unde, apele Mureșului la inundațiile istorice din 1970. Eram student în anul întîi la Filologie. Am venit fuga acasă. Din ea, din casa noastră, nu mai rămăsese decît o cameră. Culmea, cea din amonte. Fusese construită din lemn tare de stejar de bunicul meu matern, de „Moșu“ Ioan, tîmplarul renumit al întregului sat. A rezistat cumva curentului puternic, înalt de peste doi metri, de apă. Se aplecase însă tot acoperișul peste ea, cel de peste celelalte părți căzute, topite ale casei. Dar eu nu m-am lăsat descurajat: am dormit încăpățînat acolo toată vacanța mare, ziua curățînd, fără odihnă, nămolul în care mă afundam pînă la brîu, descoperind în el mereu, mereu umile obiecte de bucătărie îngropate. Aici am scris încordat versuri noi și am citit, cu nesaț, la lumina unei lămpi de petrol (legăturile electrice ale casei erau, firește, distruse) poezie germană mai veche sau mai nouă: Novalis, Hölderlin, Rilke, Trakl, în traducerile proaspete ale lui Doinaș, Ioan Alexandru, Petre Stoica. Mă asista fidel și avid un licean din clasa a X-a de la Liceul din Luduș – Aurel Pantea. Casa nouă care se ridica văzînd cu ochii, era acum în alt loc, în centrul comunei, chiar la șosea. Dar nu, cea veche nu a dispărut niciodată din memoria mea afectivă, să fie clar. Ba mai mult: a rămas singura. Stă și acum tot acolo, pe malul păcătos și drag al Mureșului cel plin de cîrduri de gîște, rațe, în adînc cu pește proaspăt – crapi, cleni, știuci, somni mari din Repeziș; iarna lega podurile ei trainice de gheață de la un mal la altul. Pe aici treceau sănii încărcate cu lemne de foc din Pădurea Ciuciului sau, uneori, turme de oi. Cu Mureșul am făcut însă un alt legămînt tainic, mult mai tîrziu: în aval, hăt-departe de acasă, aproape la ieșirea lui din țară, tocmai la Arad. Au trecut de atunci, iată, aproape 50 de ani.

 

Nichita DANILOV

Casa copilăriei

Mult timp am fost obsedat de casa copilăriei mele. Ea îmi revenea deschizându-și larg ușile până și în vis. Dacă se întâmpla însă să-i trec pragul, mă simțea străin. Niciun lucru pe care-l cunoșteam nu se mai afla la locul său, căci spațiul intim din interiorul casei se transforma într-un adevărat labirint, prin care înaintam încercând să-mi reconstitui anumite scene petrecute în copilărie.

Era o casă obișnuită, alcătuită din trei camere relativ mici – care însă atunci mi se părea de dimensiuni impresionante – legate între ele de un hol, în care se afla amplasată o scară ce urca în pod. Podul era un spațiu fascinant, unde puteai găsi tot felul de lucruri și de ființe, ca de altfel și locul strâmt de sub pat, unde se aflau mosoare de ață, ciorapi desperecheați și tot felul de încălțăminte fără talpă. Chiar și necuratul se plimba pe acolo, vorbesc de pod – uneori însă își făcea simțită prezența și sub pat, scoțând sunete ciudate – încălțat cu cizmulițe roșii, din care ieșea fum. Îi auzeam pașii, în special noaptea, când dormeam singur în cămăruța mea. Necuratul își făcea rondul băcănind din tocuri, până se crăpa de ziuă. La primul cântat al cocoșilor, când duhul lui se subția, făcând un ultim efort, diavolul se cățăra pe hornul casei, striga și el de trei ori cucurigu, acompaniind cocoșii, după care bătând din aripi surde, se destrăma lăsând în urmă urme de cenușă sinilie, urât mirositoare.

Desigur casa copilăriei mele a dispărut demult. Am revăzut-o la scurt timp după plecarea mea și a părinților mei din sat. În locul ei a rămas doar amintirea și dorința mea de a o revedea în fiecare primăvară. Ceea ce nu se întâmplă însă decât arareori, o dată la un deceniu sau poate și mai rar.

Căci la fiecare încercare a mea de a mă întoarce în trecut și a-mi retrăi copilăria intervine neprevăzutul. Nu mai știu ce reprezintă pentru mine azi casa mea natală, trăiesc însă din când în când nostalgia ei. De aceea eu o văd doar în vis, iar în ultima vreme nici în vis.

Căci de fiecare dată când mă pregătesc să mă întorc la casa unde am copilărit, întotdeauna ceva îmi stă împotrivă. Probabil că starea mea lăuntrică, nostalgia după anii copilăriei, înstrăinarea și teama de-a regăsi altceva, un alt sat, alți oameni decât cei pe care i-am cunoscut (mulți dintre ei și-au dat obștescul sfârșit, odihnească-se în pace, alții au îmbătrânit, atât de mult, încât nu i-aș mai putea recunoaște, alții s-au împrăștiat prin lume) se conjugă cu forțele naturii și aduc din senin tunete și fulgere, ploi, rupere de nouri și alte nenorociri. Primăvara sunt inundații, vara se repară calea ferată, avariată de… lipsa fondurilor, pe care se circulă atât de dificil, încât, vorba cuiva, ajungi mai repede pe un alt continent, decât într-o localitate situată la marginea țării; toamna se culeg roadele și nimeni nu are timp pentru tine, iar iarna fie bântuie viscolul, fie Dumnezeu știe ce se mai întâmplă, că se ivește o piedică neașteptată, o întâmplare imprevizibilă, care în ultima clipă mă oprește din drum.

Și astfel iar trec săptămâni și luni, și ani de zile, de așteptare, de frământări lăuntrice, de aduceri aminte: trecutul ninge peste mine, mă subjugă și mă îndepărtează de prezent. Nu sunt superstițios din fire, dar am impresia că necuratul, despre care credeam că locuia în podul casei noastre, nu a dispărut de acolo, cu toate că în locul ei se înalță azi un alt locaș, străin, mult mai impunător, distant, străin, ci, luându-și avântul de pe umbra vechiului acoperiș, zboară cât ai clipi din ochi, ajungând din locul drag unde mi-am petrecut copilăria, în locul unde stau acum, vârându-și coada în treburile mele, și mă împiedică să ajung pe plaiurile mele natale, să pun piciorul pe pământul drag, unde am văzut pentru prima dată, oho, acum cu atâta timp în urmă, lumina zilei, pământul din care mi-am sorbit odată cu laptele matern slăbiciunea și forța de-a exista, de-a trece peste toate opreliștile și a merge înainte orice s-ar întâmpla.

 

Péter DEMÉNY

Melancolia acceptată

Multă vreme am avut o teorie conform căreia nu există orașe ca locuri topologice, ci numai ca povestiri și amintiri. Ca tot omul, prezentasem chiar și dovezile care arătau că Timișoara lui György Mandics e diferită de cea a lui Tamás Deák și amândouă sunt diferite de cea a Hertei Müller, că Viena lui Magris e diferită de cea a lui Thomas Bernhard etc.

În 2015 însă m-am mutat la Tg. Mureș și mi-a fost dat – de fapt îmi este dat necontenit – să aflu superficialitatea enunțului meu de care fusesem atît de mîndru. Caut special locurile care amintesc de Cluj, orașul meu natal, mă plimb pe malul Pocloșului pentru că amintește de Malomárok, albia secată a Someșului Mic.

Nicio lectură, nicio povestire, nicio amintire nu e bună de nimic, mai precis ele sunt bune numai de nostalgie. Am chiar foarte mare nevoie de locurile în sensul cel mai strict al cuvîntului, de locurile pur geografice. Dar și de atmosfera unui oraș realmente universitar, nu a unuia în care sînt universități, dar nu se simte atmosfera aceea inconfundabilă.

Sigur, Clujul meu are particularitățile lui, din cauza copilăriei petrecute în anii optzeci, centrul lui este statuia lui Matia Corvin, nicidecum cea a lui Avram Iancu, dar Mănășturul, un cartier pe care-l ironizasem cît trăisem acolo, a devenit acum un loc mult mai frumos și oricum mai familiar decît fusese. Aspectele subiective rămîn deci, dar cele obiective s-au accentuat nemaipomenit.

Casa mea, acasa mea este divizată în două: o parte a ei este alcătuită din Clujul natal, o altă parte, din apartamentul frumos pictat de soția mea pictoriță, cu vitralii, desene pe pereți și tablouri. Mă simt acasă aici unde trăiesc, dar strict în locuința mea. Ar fi bine dacă ea ar fi în orașul pe care-l iubesc și dacă acesta din urmă n-ar fi parcă la mii de kilometri.

Sunt acasă și nu sunt acasă. Un prieten publicase cîndva un volum cu titlul Situații fără ieșire. Ieși din casă fără banul care-ți poartă noroc. Conform superstiției, dacă te întorci, te va lăsa norocul. Dar dacă n-ai la tine banul care-ți poartă noroc, tot acolo ești. Care e soluția? Soluția e să-ți asumi responsabilitatea și să accepți melancolia.

 

Marian DRĂGHICI

Normalitate

Frec tava în care s-a dat la cuptor mielul de Paști. E dimineață, miercuri, Săptămâna Luminată. Maria duce apă la flori, lalele galbene încă proaspete, în vază de plastic verzui. Frec fără detergenți. În chilioara scufundată la etajul IX. Da, completează poeta Mihaela Grădinariu din Râșca Sucevei, chilioara scufundată în ceruri. Eh, prea frumos. Acasa mea, întâi de toate, e poezia mea: „Pe la mine a trecut îngerul dar nu eram/ în vremea aceea acasă./ Nici casă nu aveam,/ numai o trâmbiță veche la geam – /geamul plutea, dansa,/ în bătaia vântului pe-o mare joasă“… Din chilioară, pân’ la masa de lucru a lui Răzvan Voncu, în linie dreaptă, dacă ar fi să trec prin pereți, nicio sută de metri. Nu ne vizităm. În chilioară, nici progenitura nu calcă, rar câte un nepoțel. Niciodată tuspatru. Clasicii porumbei deseori la fereastră, ciugulind firmituri. Gheruțe zgreapțănă tabla pervazului, cer de mâncare. Acolo aud nopțile ploaia, pe tabla pervazului… Răzvan scrie, îmi spun, atât de aproape, că n-are decât să-i fie bine literaturii contemporane și fără mine… Frec tava… Scoarță oltenească sub picioarele goale, dimineața când mă dau jos din pat. Biblia, format mare, deschisă veșnic pe masă. La îndemână, Partea nevăzută decide totul. Asemenea, Sfântul Ioan de Kronstadt Viața mea în Hristos. Confesiuni-le augustine, la Humanitas, scoase recent. Cartea Filocaliilor, cele mai frumoase pagini… Eseurile lui Montaigne, pentru haina lor nouă ce-ți taie răsuflarea. Patericul lui Bădiliță, mai vechi, prefațat de Andrei Pleșu… Pleșu, Pleșu, Pleșu, cât încape… Dar, cu Jurnalul fericirii începuse totul, apariția cea mai ziditoare dintre toate după ’90, declicul metanoiei… Cultura duhului, a cuviosului monah Rafail Noica, bubuind de substanță, dacă pot spune așa, spirituală. Desăvârșit stilistician, nu doar teolog, Părintele Arsenie Boca, în Cărarea Împărăției, dacă n-ați citit… Sub cap, noapte de noapte, dorm cu „bunicuțul“ Porfirie Kavsokalyvitul, cel ce a spus: „Sfinții sunt cei mai mari poeți“. Cine, în toată post/modernitatea, să recunoască… Calc, la propriu, desculț, pe cărți. Biblioteca geme, gata să nască, dincolo, în camera Mariei. Care se plânge, de la un timp, sâcâitor-stăruitor: „Cad cărțile pe mine, ia-le, du-le“. Prefir, de colo-colo, încă nu scot. Am întrebat, dintre ai mei, toți au, nimeni nu le vrea… Frec tava asta… Dar icoanele ? Aceeași soartă le așteaptă. Interiorizez cât mai mult, cărțile, icoanele… Acasa mea, în genunchi la Paști, pentru Ucraina. Să te rogi pentru ucraineni, acum, la o icoană Rubliov… Cineva, nu Maria, mă trage de mânecă: în Săptămâna Luminată nu te rogi în genunchi. Pentru Ucraina, da. Normalitatea, pentru care luptă ea, este acasa mea. Domnia mereu perfectibilă, efectivă, a legii. Ca individul oricărei culturi spirituale să fie, liber, pretutindeni acasă. Toți poeții lumii au scris asta. Intens, cât se poate, pentru Maia Sandu mă rog, să nu se lăbărțeze răul până la sandaua sa. Pentru Vitalie, Emilian, Nicolae, Irina, Leo, Arcadie… În inimile lor terifiate, lacrima mea… Greu se mai spală o tavă, fără detergent, miercurea, după Paști. Frec, și deodată mă fulgeră gândul, tava la care frec e lumea asta, acasa noastră, a tuturor, iar mielul din tavă, mielul pascal suntem noi, toți, până la unul, cu răsuflarea antihristului otrăvind viețile oamenilor, lățindu-se pe hartă din zi în zi… Încalță-te, nu mai scrie în picioarele goale, o aud pe Maria, 24h din 24. Da, bine, lasă-mă să termin și mă încalț… Încălțat, știe bine Maria, nu calc pe cărți. În străchini, dar nu pe cărți…

 

Ovidiu DUNĂREANU

Intrarea casei în poveste

Casa, care pentru mine a însemnat și înseamnă, încă, totul, este cea a bunicilor dinspre mamă, ce mi-au lăsat-o moștenire părinții mei în satul Ostrov, de pe malul Dunării, în partea de sud-vest a Dobrogei. În ea am copilărit și mi-am petrecut și adolescența. Și chiar dacă de la douăzeci și unu de ani m-am stabilit la Mare, în Constanța, de ea nu m-am desprins niciodată, întorcându-mă frecvent acasă, ca la un lăcaș de închinare, binecuvântat al sufletului meu.

La cei o sută șaptezeci și doi de ani ai ei, este cea mai veche, mai plină de taină și încercată locuință din sat. Oamenii, când intră în curte și dau, în partea dinspre Dunăre, spre grădină, cu ochii de fațada ei, își arată în mod întemeiat o mare surprindere, caută lung la ea, cad pe gânduri și de fiecare dată o studiază cu admirație și sfială ca pe o înfăptuire răsărită acolo dintr-o lume de demult, complet necunoscută lor.

 

Dan GULEA

Bibliodomuri

Acasă are mai multe vârste – niciuna dintre ele, dar toate, în același timp. Este mai important un acasă al copilăriei decât al celorlalte vârste, al epocilor istorice poate pe care le trăiește o viață obișnuită de om?

Evident, acasă înseamnă bibliotecă. Nu neapărat la bibliotecă, în sala de lectură, deși poate ar fi ideală o astfel de locuire, ci prezența ordonată, structurată a cărților; orice casă fără bibliotecă intră sub incidența unei anumite Unheimlichkeit – și doar vedem atâtea, în fiecare moment am zice… Sau, cel puțin, ne confruntăm cu reprezentanții unor case fără bibliotecă. Firește, cel mai puternic sentiment de înstrăinare îl provoacă spațiul acela internațional unde o opțiune de decor este tapetul-bibliotecă: la magazinul de gadgeturi, în sala de așteptare (tapetul cu un cod inteligent, QR îi zice, care poate fi scanat și iaca toată cartea și chiar toată bibliotecuța pe mobilul personal!), în camera virtuală a unui google meet sau zoom, căreia îi alegi fundalul: o bibliotecă (aici cărțile sunt puse cu cotorul la perete, perfect inutilă!, sau anonimizate prin culori în loc de litere) între alte elemente considerate pitorești, cu apusuri/ răsărituri, plaje tropicale, city-uri sau megalopolisuri pline de bunăstare. Decorul observat încă de Nicolae Filimon, care vorbea de boierii „mai cuminți“ ce își zugrăveau pe pereți biblioteci – în loc să mai dea bani pe tomuri care nu ar fi fost decât mobile.

Da, poate fi și „patria de buzunar“, când biblioteca intră în 1 sau 2 TB ale unui hard extern – dar cine poate citi onorabil pe ecran? „Săculețul cu pământ“, convertit electronic carevasăzică.

Personal, cel mai atașat mă simt de casele temporare, de vilegiatură, când o seamă de volume încarcă bagajul estivalier, când o altă seamă este identificată „la fața locului“, în librării sau, firește, biblioteci, legăturile care se pot stabili între aceste două-trei titluri de pe noptiera hotelului. Sau bibliotecile aleatorii, formate din titluri care se pot întâlni în geanta personală, doar pe parcursul unui drum, la (o) destinație „biblioteca“ risipindu-se sau reconfigurându-se.

Există astfel biblioteci ale copilăriei, ale snobismului (cu cărți scumpe, rare), biblioteci cu semnătura autorilor, biblioteci moștenite, găsite, cumpărate, primite, invidiate, curioase, oficiale – cele mai multe primitoare, interesante, profitabile. Vii. Biblioteci inaccesibile, pierdute, distruse, păzite. Împrumutate. Limitate: numărul de cărți care pot intra într-un apartament de 66 m2 cu trei camere trebuie să rămână constant. Numărul cărților din jurul computerului trebuie să rămână constant. Câinele cu monede vechi rămâne pe raft.

 

Andrea H. HEDEȘ

Întotdeauna acasă

Am locuit, de-a lungul timpului, în multe case. Chiar și casa în care am venit acasă de la maternitate mi-a fost locuință pentru puțin timp, familia mea s-a mutat într-o nouă locuință, la mică distanță de cea dintâi. Acest al doilea spațiu de locuire, în care am stat cel mai mult, este locul ce îmi apare în minte de câte ori mă gândesc la acasă și, mai precis, un anume „punct“ de acolo, dar asupra acestui lucru voi reveni. Acest acasă era un apartament dintr-un ansamblu ce aparținuse unei vechi mănăstiri franciscane, înființată pe la 1716. Camerele erau largi și înalte, ferestrele cu rame de lemn vechi. Sobele de teracotă se luptau întotdeauna să încălzească spațiul vast. Pereții păreau îmbibați, la propriu, cu gândurile, rugăciunile și, în nopțile lungi de iarnă, cu sufletele celor care au trăit acolo de-a lungul sutelor de ani. Mobilele vechi, moștenite, amestecate cu altele noi, cumpărate, etalau câteva cărți și câteva bibelouri așezate pe dantele vechi. Un balansoar așezat sub fereastră invita la povești de spus noaptea, ascunși sub plapumă. Subsolul clădirii îl alcătuiau beciurile întunecoase, jilave, cu trepte tocite, care se deschideau în ceea ce am hotărât că era un labirint de tuneluri care se întindea, cum altfel, sub întreg orașul, până la, sau poate, până dincolo de Someș, asigurând scăparea în vremuri tulburi. Tot acolo am hotărât că, musai, se afla și o temniță în care mulți își vor fi dat sufletul în negre și rămase pe veci neștiute cazne. Era un loc în care coboram rar, dar gândul fugea spre el ades. Totuși, ceea ce îmi declanșează, chiar și în vis, cuvântul acasă, este imaginea podului cu porumbei. În acel spațiul vast, încremenit, tenebros, un colț fusese amenajat drept porumbar. Acolo, împreună cu tata, petreceam ore întregi, așteptând întoarcerea porumbeilor de la Gdańsk, Lyon sau alte locuri îndepărtate, cu nume întâlnite doar în cărți, pe vremea când internetul sau libertatea de mișcare încă nu existau pentru noi. Cumva, mânați de instinct, de chemarea cuibului, poate și de un dram de dragoste pentru noi, porumbeii călători se întorceau, întotdeauna, acasă.

 

Vasile IGNA

Un loc nou

Fie doar pentru a contrazice o judecată, de sorginte mai degrabă psiho-logică, conform căreia cele mai simple lucruri ascund cele mai complicate adevăruri, locul ar trebui să fie casa și casa să fie locul. Acasă, însă, nu înseamnă o simplă situare spațială, ci și una temporală, iar cum cele două sunt intrinsec-inseparabile, înțelesul fiecăreia depinde de situarea simultană și continuă în cele două (în realitate, patru) dimensiuni.

Cel mai adesea, copilăria și adolescența, ca intervale reale sau imaginare, sunt lăstarii inefabili din care crește gardul ce înconjoară – dar și conul de lumină ce limpezește contururile – acestui genius loci, în care larii și penații sunt plămădiți dintr-un amestec, nu tocmai aleatoriu, de repere fixe și puncte de fugă. Un perimetru protector, dar și o arenă unde spaimele, mai mult sau mai puțin raționale, se calcă pe picioare. Acolo lumea formelor vizibile și transcendentalul convețuiesc fratern, acceptă sau recuză fatalitatea, întregul ia locul părților și părțile se întregesc ba prin substituire, ba prin adăugiri surprinzătoare.

Doar că, oricât de paradoxal pare, nu locul nașterii și al copilăriei (cărora nu am nimic a le reproșa!) a fost soarele sub care s-au copt roadele lui acasă, ci cel al maturității târzii și al invaziei senectuții, cu tot cortegiul lor de iluzii pierdute, de încrederi greu recâștigate, de aplatizare a antinomiilor și de ascuțire paroxistică a simțirilor și a pre-simțirilor, a concurenței tot mai neloiale dintre vizibil și invizibil, dintre dorință și putință.

În locul acela, nou, timpul pare a nu se fi convertit în spațiu, întrucât însingurarea refuză singurătatea, iar umilința mea se poate arăta întreagă, fără teama de a se interfera și a se contamina cu a altora, dar tăind cărare cuvenită pentru înaintarea paraginii și a renașterii, îngăduind nopții să întâmpine lumina și luminii să se supună întunericului. Cum credința mea e străină de fervorile neofitului, mă mulțumesc să mă mărturisesc mie însumi, primind cu încredere și sinceritate toate ofrandele și canoanele și ascultând glasurile care vin spre mine. Și izvorul lor este pretutindeni: într-un fir de iarbă, într-o corolă de floare, într-o scorbură, într-o frunză, într-un cântec de pasăre, într-un luminiș de pădure, într-un mușuroi de furnici, într-un cuib de mierlă, alături de o căprioară, de o vulpe, de un bursuc păgubos sau de un motan ubicuu și atotștiutor. Pe nesimțite, cotidianul și redundantul monolog interior devine un dialog sui-generis, cu vorba sprijinită de Carte, dar cu privirea cuprinzând preajma și, cel mai adesea, înălțimile cerului.

Aici e acolo, e locul unde mă las judecat fără grija păcatului, dar mă feresc să judec eu însumi, mulțumindu-mă să le descifrez luminile și umbrele, consimțind să fiu asemenea lor și să nu pretind altceva decât ele să admită că eu știu. Și că, știind, le înțeleg și, înțelegându-le, le accept așa cum sunt, în rânduiala și în devălmășia lor imemorială. Nu le pot pretinde să fie bune cu mine, dar mă străduiesc să le fac să înțeleagă că nu-mi sunt indiferente.

E o lume nouă aici, desprinsă de legi imuabile, scările, pe care se urcă la hotarul dintre văzut și nevăzut, sunt lipsite de trepte și de cârligele logicii, evitând handicapurile gravitației și capcanele relativității.

Și dacă e adevărat că toate cunoștințele noastre se rezumă la posibilitatea de a dezlega misterele lumii prin mijlocirea limbajului, a Cuvântului, mă consolez cu gândul că graiul acestora va rămâne o taină eternă.

Și dacă, într-adevăr, nu vom cunoaște niciodată totul, mă voi mulțumi să accept că mâine voi ști ceva mai mult decât azi, dar că nu voi uita niciodată că acest acasă are un nume alcătuit din două Cuvinte:Valea Căprioarei.

E la nici zece kilometri de Cluj, acolo unde buza Feleacului, prăvălindu-se spre Turda, se oprește într-o Vale unde vremea nu are nimic de împărțit cu vremurile, ci se resemnează să urmeze bătăile inimii mele.

 

Nicolae JINGA

Acasa mea e o paragină

Am fost născut în casa părintească. De aceea şi am o dragoste neţărmurită faţă de tot ce-nţeleg şi resimt prin adverbul „acasă“. Nu ştiu dacă exista în vremea aceea vreo maternitate prin preajmă şi chiar dacă a existat cumva, faptul nu are nicio relevanţă la o atât de întinsă distanţă în timp. Era o iarnă grozavă, cum erau iernile de altădată, cu zăpadă multă şi ger straşnic. Dar nu asprimea iernii a fost neapărat cauza naşterii mele acasă, ci, mai ales, o anumită teamă privind vaccinul aplicat în maternităţi nou-născuţilor contra nu-mai-ştiu cărui virus extrem de periculos. Circula zvonul că vaccinul antiviral se aplica în mod experimental şi n-ar fi fost pus la punct din toate punctele de vedere. Din câte am aflat mai târziu, zvonul avea şi o oarecare doză de temei, dar nu acest aspect îl am în vedere acum. În fine, moaşa care a venit acasă şi a asistat la naşterea mea, era cadru medical angajat şi lucrurile s-au desfăşurat normal. Există multe feluri de „acasă“, dar unul singur e fundamental : cel de neşters prin datu nascendi. Sunt un sentimental incurabil. Acasa mea – cum inspirat numeşte Nichita Stănescu inexorabilul punct al venirii pe lume, şi, totodată, legat de acesta, reiterarea momentelor care marchează în chip decisiv devenirea de sine –, întrucât a rămas obturată cândva, undeva, depun mărturie că este prezentă şi vie în sufletul meu, în adâncul trăirii din mine. Am venit pe lume în vremuri ostile. Şi amintindu-mi de Labiş, copilul minune, voi spune cu vorbele lui din poemul Biografie : „Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună“. Mama mea şi-a dorit o fetiţă. Mai înainte de mine, a născut trei băieţi şi trei fete, dar toate fetele, la vârste fragede, i-au murit. Îmi spunea fără nicio rezervă, fără să bănuie amărăciunea din sufletul meu: „Te-am lăsat întrucât am crezut că eşti fată“. Până când am mers la grădiniţă, m-a îmbrăcat în haine de fetiţă. Acasa mea e plină de multele şi măruntele momente de fericire şi, deopotrivă, de nefericirile din copilărie şi adolescenţă. Anii de puşcărie ai tatei, în care mi-a lipsit enorm. A fost închis pe când aveam trei-patru ani şi s-a întors când împlinisem opt. Pasămite, culpe de drept comun. Rearestarea. Umilinţele îndurate de noi cei de-acasă – de mama şi de noi, copiii minori, fratele mijlociu şi subsemnatul. Acasa mea vizibilă cândva, e o paragină imaginară. Iată titlul viitoarei mele cărţi de proză: Paragina. Nu eram nişte nababi, ca familie, ci nişte bieţi „chiaburi“ dintr-un sat prăpădit ce s-au trezit luaţi în vizorul organelor vremii lui Gheorghiu-Dej. Cu bruma de avere confiscată, colectivizată, risipită şi neantizată. De fapt, prin ce spun acum şi aici, mă repet. Într-un fel sau altul, eşantioane din cele experimentate „acasă“ pot fi întâlnite în cărţile mele de proză: Vis cu gardieni, Copacul cu îngeri şi Cronica deşertului lăuntric (în manuscris). Acasa mea, ca efectivă descriere topografică, arhitectonică şi sentimentală ar cere mai mult timp şi spaţiu alocat special subiectului. Noaptea, când cad de oboseală şi nu mă prinde somnul, fac de aici din Dierna (acasa revelaţiei onirice ) fulgerătoare şi incredibil de clare, ca luminozitate, exacte şi aproape reale, ca spaţiere, raiduri aeriene mentale peste Valea Slănicului (în acasa viselor premonitorii). Există multe feluri de „acasă“: acasa sufletului, acasa inimii, acasa minții, acasa poeziei… Aici, în Dierna și în acasa finală, la masa de scris, în această cameră de apartament cu vedere parțială spre Dunăre, dincolo de cele amărui ale vieții, obiectivul meu principal e acesta: să-mi păstrez kalostaza (starea de bine). Cât va mai fi.

 

Adrian LESENCIUC

Cifrul Sudului

Când deschid ochii în diminețile acestei creșteri în limpezime a zilei, privesc unul dinte cele mai frumoase peisaje pe care le știu. Chiar în față se înalță culmea conică a Bunlocului, de pe care coboară, prin păduricea mixtă, cărarea telescaunului. În stânga se arată căciula împădurită a Sechiei, de peste 1.600 de metri altitudine, iar în dreapta versantul nordic al spectaculosului lanț stâncos Piatra Mare, care se frânge în abruptul Pietrei Scrise după muchia de prim-plan a Bunlocului. Între cele două desene montane în rama ferestrei se ghicesc Peștera de Gheață, Șirul Stâncilor și, mai ales, Canionul Șapte Scări, iar dincolo de vârful Piatra Mare, care bate spre 1.900 de metri, Timișul de Sus și Peștera Tamina, apoi Predealul și Azuga. Pe fereastra din stânga se arată culmile domoale ale masivului, cu văile înguste pe care au urcat șirurile de case din cele Șapte Sate, vechiul nume al Săcelelor. După aceste culmi și după arhitectura rectangulară a acoperișurilor se poate ghici culmea crestată a Ciucașului. Când geana de lumină trece dincolo de Ciucaș și decupează Piatra Mare de cerul limpede, iar eu mă dau jos din pat, apropiindu-mă de fereastra dinspre sud, văd în dreapta Postăvarul, refugiul lui Mihail Sebastian, și apoi pe fereastra de pe hol, Tâmpa. Înspre nord se întinde Țara Bârsei, cu dreptunghiurile de acoperiș grena peste întinderile verzi și galben-cenușii ale șesului. Când ai convingerea că ceea ce încape în rama tabloului de fiecare dimineață și de fiecare seară nu e un tablou propriu-zis, ci însuși decupajul din privirea ta care să cuprindă acest miracol, și când știi că el e cumva acolo neschimbat, ca și cum ți-ar răspunde nevoii de evadare, fie sub brâiele de zăpadă de pe crestele Pietrei Mari, fie sub ploaia multicoloră de parapante înălțate de curenții de aer de pe Bunloc, nu poți să numești locul care dă frâu imaginației tale decât casă și să nu poți decât să te încrezi în puterea lui de eliberare și legare statornică deopotrivă. Sub pantele munților se întind acum pomii în floare, care au rupt din zăpada crestelor, casele rătăcite și fluxurile neterminate ale șoselei. Sudul meu începe de la creste, cum Sudul lui Borges începea de la Ridavia. Dar eu încă mai caut să aflu cifrul Sudului, pe care personajele lui Borges îl cunoșteau demult. Din dormitorul meu de acasă în sud se înalță crestele, în nord biblioteca. Casa e așteptarea îmblânzirii celor două pante.

 

Nicolae MANOLESCU

Nesfârșitul drum spre casă

Cu ocazia unui turneu de convorbiri cu publicul, găzduite de câteva universități americane, Borges citează următoarea frază din James Joyce: „Istoria este așa cum a descris-o el: un coșmar din care încercăm cu toții să ne trezim.“ Citez, la rândul meu, fraza după Borges despre Borges (Editura Dacia, 1990, în traducerea șovăielnică, pe dibuite, aș zice, a Mihaelei Simion Constantinescu, o ediție pe hârtie de împachetat, cu cerneala de tipar pe cale a se șterge după treizeci și mai bine de ani, cu un desen indescifrabil pe copertă, la fel ca multe altele imediat după Revoluție.) Fraza nu există în niciunul din cele două scurte articole ale lui Borges care se referă la Joyce. Mă gândesc să-l întreb pe Mircea Mihăieș unde face Joyce observația cu pricina. Fiindcă, în definitiv, observația constituie punctul de plecare al răspunsului meu la ancheta României literare. Doar punctul de plecare: descoperind fraza citată de Borges, am simțit nevoia irepresibilă de a mă trezi, fie și preț de o (tot mai scurtă) săptămână, din coșmarul istoriei. Cu alte cuvinte, de a „uita“ înfricoșătoarele imagini din războiul lui Putin contra lumii civilizate. Trebuie să precizez un lucru: răspunsul propriu-zis are o legătură cu fraza atribuită de Borges lui Joyce doar în măsura în care îmi motivează schimbarea unei teme de discuție care ne obsedează pe toți de mai bine de două luni. Și încă ceva: nu folsesc cuvântul coșmar în sensul pozitiv, pe care i-l dă Borges, și anume, acela de vis („viața e vis“). Deși este tot o formă de vis, coșmarul meu comportă stări repetate de anxietate și nu se lasă explicat. E vorba, în el, despre un drum nesfârșit către casă.

Ceea ce Borges numește, în câteva rânduri, „coșmarul labirintului“, cel care îi bântuie nopțile (somnul sau insomnia), este ceea ce mi se întâmplă și mie de la o vreme, dacă nu în fiecare noapte, măcar la două sau la trei nopți. Și anume, visez că mă rătăcesc prin locuri care mi se par la început familiare, dar devin pe urmă străine și tot mai încurcate. Mă aflu undeva pe la marginea unui oraș, care pare să fie Parisul, Sibiul sau alt oraș mare care îmi este cunoscut, pentru ca mai apoi să mă rătăcesc pe străzile lui, ciudat de drepte, fără capăt, care nu se intersectează niciodată, străzi de pământ sau de iarbă, printre case nelocuite și curți din care nu se aude lătrat de câine. Sunt conștient în coșmarul meu, nu unul terifiant, doar profund neliniștitor, că din acest labirint nu există ieșire și că nu am cum să găsesc drumul către casă. Rareori își face apariția cineva, care pare a fi de prin partea locului, așa că profit de ocazie să-l întreb încotro trebuie s-o apuc ca să ajung în centru. Nu spun acasă, fiindcă ar trebui să-i explic unde se află casa mea și îmi dau seama că nu știu. Bănuiesc că locuiesc aproape de centrul orașului, deși în realitate am locuit de obicei în cartiere mărginașe. Nu primesc decât indicații vagi, nefolositoare. Continui să umblu în neștire, parcurg distanțe colosale, fără să simt oboseala, din contra, umblu cu o plăcere pe care viața reală nu mi-o mai oferă de ani buni. Nu ajung niciodată acasă. Mă trezesc din vis și, pentru o clipă, nu știu unde mă aflu. Se întâmplă uneori să adorm din nou și visul continuă: aceleași străzi care nu duc nicăieri, aceleași case, aceeași pustietate. Un veritabil labirint. (Nici acesta, pozitiv, ca la Borges.) Când mă trezesc de-a binelea, impresia că m-am rătăcit nu dispare dintr-odată. Și dacă uneori readorm pentru o clipă, la fel de nemăsurată ca și visul, continui să rătăcesc prin aceleași ciudate locuri.

Am citit câteva cărți despre vise, dar nu m-a convins nicio încercare de a le explica, nici măcar aceea faimoasă a lui Freud. N-am, așadar, pretenția de a explica de ce visez că mă rătăcesc și, cu atât mai puțin, de ce visele iau forma unor coșmaruri recurente ale unor labirinturi urbane. La vârsta mea, pot spune cu mâna pe inimă că nu m-am rătăcit, cu adevărat, decât o dată sau de două ori în viața mea personală sau profesională, așadar, că rătăcirea n-ar avea de ce să constituie o temă, și, încă, una atât de insistentă, a viselor mele. Sau poate că mă înșel și mi s-a întâmplat mai des decât credeam să nu găsesc drumul către casă. Vorba lui Borges, care mi-a inspirat aceste rânduri: „Ce știu eu?“

Termin de scris și deschid televizorul. Imaginile ororilor din Ucraina vecină dau buzna în casă. Îmi este cât se poate de limpede că din coșmarul istoriei nu există nicio ieșire, oricât am căuta-o, tot așa cum nu există niciuna în coșmarul labirintic în care mă scufund tot la două sau la trei nopți.

 

Cornel NISTEA

Acasă?

Pentru mine, care m-am născut într-un spațiu rustic în comuna Sălciua din Munții Apuseni, la 700 de metri altitudine, acasă reprezintă o substanțialitate magică, pentru că acolo, în satul Valea Largă, clădit pe dealuri domoale sau abrupte, la picior de munte, am apucat să-mi trăiesc copilăria în atmosfera unei spiritualități arhaice într-o colectivitate cu credințe, cu datini și obiceiuri străvechi, în care un rol important în viața satului îl reprezenta ritualul, pentru că nu se pornea o treabă, cum erau plugăritul sau secerișul, fără să se apeleze la rugăciune, din ritual nelipsind elemente spirituale păstrate încă din Antichitatea romană sau dacică.

Ei bine, pentru mine a devenit cu timpul o mândrie să mă fi născut într-o casă străveche acoperită cu paie, compartimentată în două încăperi, cu tinda în care era cuptorul și vatra pe care se preparau bucatele, și casa de dinainte, una spațioasă de 4/5 metri, în care puteau conviețui, spre mirarea mea de mai târziu, chiar două familii, cea vârstnică și una care abia lua ființă, până ce avea să-și facă tinerii un rost, cum fiul cel mic trebuia să rămână în avere acasă. În apropierea casei, sub streșina căreia se afla polița pe care erau așezate coșnițele cu stupi, albinăritul fiind una din necesitățile familiei în economia locului, se afla cămara, construită pe o pivniță, iar ceva mai încolo se ridica șura cu două poieți pentru vite.

A supraviețuit casa aceasta, ridicată acolo în fața soarelui de strămoșii mei dinspre mamă, încă vreo 10-15 ani după ce tata, un om deosebit de vrednic, a construit, într-un alt loc însorit casa nouă, destul de spațioasă, la vremea aceea singura din sat cu ferești mari.

Acum, casa cea nouă, terminată în mare parte la începutul celui de Al Doilea Război Mondial, cu grajdul și șura lipite de ea, se ridica majestuoasă în mijlocul unei grădini de aproape trei hectare cu diverse culturi, în principal cu porumb, cânepă și legume. Aici am copilărit până în adolescență, când, după instaurarea dictaturii comuniste, tata a înțeles că n-au copiii lui nici un viitor în sat și e nevoie să facă școală.

De aici, de la casa cea nouă, priveam cu admirație zecile de tarlale cu recolte de păioase date în pârgă, ca în curând, pe tarlalele mari ale unor oameni înstăriți, să apară șirul secerătoarelor în acordul ceterei Lucreției, ca de pe celălalt versant al muntelui să văd sau să fiu acolo printre zecile de colibe păstorești ale imașului cu băcițele care călcau molcom în spatele cârdului de oi, adăpostite peste noapte în staule mobile, mutate la câteva zile pentru gunoirea terenului.

Ei bine, la vârsta de șapte ani aveam să înnoptez cu mama în cramba de lângă staulul cu oi, la un colț al său fiind legat câinele care avea să anunțe prin lătratul său eventuala prezență a lupilor. Și nu o dată s-a întâmplat asta, iar mama o privea ca pe un fapt oarecare, ca dimineața, după ce mulgea oile și închega laptele, să mă lase acolo, să slobod oile după ce se vor ridica negurile și să am grijă de ele.

Acasă a fost peste tot unde părinții munceau pământurile, până și pe cele aflate la 1.200 de metri cultivate cu ovăz, secară sau alac.

Acasă a fost și atunci când peste noi a năvălit războiul și eu mă temeam ca tata, mobilizat în batalionul fix să stopeze înaintarea hortiștilor pe Valea Arieșului, să nu fie împușcat, cum acasă a fost și când dictatura ne-a obligat să treierăm snopii de grâu la aria comunală, când tata s-a revoltat că din zece saci de grâu treierați duceau acasă doar doi, iar omul de acolo i-a pus arma în piept spunându-i: „Te împușc ca pe un câine!“

„Și ce am mai moștenit de la strămoșul nostru Șilip în afara celor 22 hectare de pământ și pădurea la care ne-ai dus să o vedem?“ mă întreabă nepoții mei când poposim la casa părintească de la munte, iar eu, după o clipă de reflecție, le spun: „Pietrele, lespezii din fața casei pe care călcăm“. Mi-am făcut cruce, am îngenuncheat și am sărutat piatra, iar ei s-au grăbit să facă la fel ca bunicul lor.

Da, da, acolo e acasă, unde ne avem rădăcinile și unde am cutezat să trăim frumos, nu o dată întâlnindu-ne cu necazuri ucigătoare, renăscând mereu din rizomul nepieritor al neamului.

 

Nicolae OPREA

Spaţiul de acasă

Anii de studii liceale şi universitare, plus peregrinările profesionale, mi-au diriguit existenţa sub semnul condiţiei de călător în spaţii provizorii. Sau locuri de adopţie limitată, pe traseul Piteşti – Cluj – Costeşti – Turnu Severin şi iarăşi Piteşti. Desigur că primul sentiment de acasă l-am trăit, ca fiecare, în spaţiul natal, unde mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa. Memoria afectivă nu mă lasă să dau uitării frumuseţea naturală a satului de obârşie, în pofida vieţii deloc idilice sub comunism. Satul de la marginea sudică a zonei subcarpatice, Branişte, avea de toate: dealuri cu păduri (de unde se trage denumirea), câmpii mănoase, izlazuri, râuri şi pâraie, chiar şi o baltă cu peşte, ramificată, cu loc de scaldă într-un cot adânc, mărginită de crâng. M-am întors în toate vacanţele în casa părintească, stăpânit de nostalgii nelămurite, dar însoţit de cărţile care îmi hrăneau gândirea. Revenind în prima casă din ce în ce mai rar, pe măsură ce grijile existenţiale se agravau, odată cu întemeierea propriei familii. În acele vitrege vremuri, a căror crudă realitate pare o poveste pentru generaţia postcomunistă.

Din 1980, stabilindu-mă în Piteşti, oraşul unde am tot venit şi de unde am tot plecat (inclusiv în timpul liceului, terminat la Cluj) am trăit, ani întregi, cu sentimentul adaptării la mediu. Mutându-mă prin vreo patru locuinţe, în cele patru decenii piteştene, am ajuns finalmente într-un apartament spaţios, unde mi-am putut aranja cărţile în ordine, după plecarea fiului şi fiicei la casele lor. Am renunţat la nomadism şi mi-am regăsit liniştea şi intimitatea în mijlocul urbei adoptive. Învăţat, de nevoie, cu greutăţile vieţii, mi-am cultivat rezistenţa morală în momentele de cumpănă, urmărindu-mi consecvent pasiunea/vocaţia, cum mă sfătuise mama când am plecat de-acasă. Dintre locurile intelectuale de formare şi afirmare, cele mai importante sunt redacţia revistei „Echinox“ din studenţie şi redacţia revistei „Argeş/ Calende“ pe care am condus-o câţiva ani buni după momentul revoluţionar din 1989. Iar în registrul didactic, Facultatea de Litere a Universităţii din Piteşti, unde am lucrat formativ, timp de trei decenii, cu studenţi, masteranzi şi doctoranzi.

Când scriu şi, mai cu seamă, când culeg articolele pe computer, o fac îndeobşte pe fond muzical, adecvat ambianţei. Blocul-turn în care locuiesc fiind situat pe marginea unui bulevard cu trafic intens (în partea din spate, totuşi), auzul este şocat periodic de sirenele Ambulanţei sau trompeta Poliţiei, aşa că m-am obişnuit, când e cazul, să-i dau mai tare pe Vivaldi sau Grigore Leşe (preferinţele muzicale fiind de-a dreptul eterogene). Dincolo de ambient, pasiunea lecturii şi, implicit, actul critic presupun o stare de spirit specială, dependentă de nişte factori aproape inefabili. Există un fel de spontaneitate a selecţiei în lectură şi scris care se acordă cu orizontul de aşteptare şi o predispoziţie empatică, inexplicabilă la prima vedere. Aşa se face că ordinea cărţilor din biblioraftul meu cu noutăţi – a cărui dimensiune creşte pe zi ce trece – se modifică imprevizibil, în dispreţul cronologiei. Pe fondul îndepărtării de obiectul-carte, timpul interior îmi impune ordinea preferenţială, guvernând aievea succesiunea lecturilor.

 

Toma PAVEL

Str. Dr. Burghelea

Nicăieri nu m-am simțit mai acasă decât pe strada Dr. Burghelea, la București, unde am locuit cu părinții mei și cu sora mea, Veronica, până la vârsta de aproape treizeci de ani. Liniștită, parfumată primăvara de teii înfloriți, strada era străbătută din când în când de câte o trăsură cu cai sau, ceva mai târziu, de câte un automobil, iar dimineața auzeam ghețarul, lăptarul și iaurgiul anunțându-și marfa, precum și cuțitarul care striga: „Ascuțim cuțite, briciuri, bricege…“.

Blocul unde stăteam era la colțul cu str. Prof. Georgescu, aproape de Hala Traian, de stațiile tramvaielor 7 și 25 și de intersecția comercială a străzilor Traian și Călărași, unde se găseau mici magazine, o plăcintărie, o cofetărie, un Ferometal, o farmacie, precum și restaurantul Dorul meu, cu grădină și orchestră de dans, al cărui nume a fost curând schimbat în mărețul Zorile roșii.

Mergând pe Dr. Burghelea în direcția opusă, traversam str. Plantelor și str. Ștefan Mihăileanu, treceam de biserica Popa Soare și de grădina ei plină de flori, și înainte de intersecția cu str. Sfântul Ștefan, pe trotuarul din dreapta admiram două case arătoase, cea vecină cu biserica găzduind din anii cincizeci Legația israeliană, păzită de câțiva milițieni și având parcate în față una sau două limuzine americane ultimul stil, cu totul uluitoare pe atunci.

Încă puțin și ajungeam pe bulevardul Carol, la majestuoasa statuie a fostului primar Pache Protopopescu, din păcate curând scoasă și înlocuită la început cu o fântână arteziană și mai apoi cu o imagine a lui Nicolae Bălcescu pe jumătate ieșit dintr-un bloc de piatră alburie. Str. Plantelor la stânga, ducea la str. Mântuleasa, la școala primară care acum nu mai există. Ștefan Mihăileanu, la dreapta, se apropia de Foișorul de Foc, înainte de care, la colțul cu str. Traian, se găsea clădirea unde fusese mutat liceul meu, „Mihai Viteazul“, căruia pe atunci i se spunea LB 13. Totul era la câțiva pași, școlile, piața, micile magazine, librăriile, cinematografele de cartier.

Cea mai vie amintire: după război, panele de electricitate fiind frecvente, lumina se stingea și în case, și pe stradă. Dacă se întâmpla în nopțile când cerul era senin, stelele străluceau dintr-odată ca o broderie de lumină deasupra întunericului liniștit.

Cum să nu te simți acasă?

 

Irina PETRAȘ

Casa adevărată

Ardeleancă fiind, cu rădăcini în Maramureş şi Sibiu, la noi şi acasă înseamnă pentru mine locuri înconjurate de păduri şi dealuri. Privirea nu se opreşte/poticneşte în ele, ci se sprijină, îşi recunoaşte reperele, poate visa, în tihnă, depărtări.

În primii mei ani de viață, ne-am tot mutat, după cum era slujba tatei: Chirpăr, Marpod, Cincu. Și la Agnita, vreo doi ani, am locuit în câte-o încăpere închiriată sau în vreo casă părăsită. Dar casele străine din copilăria mea – pline și ele de amintiri bogate – n-o incomodează pe ultima, cea la clădirea căreia am asistat şi pe care ai mei o ridicau – cu împrumut de la Stat – în jurul nostru, trudnic şi cu poticniri, dar şi cu marea bucurie de a avea, în fine, locul tău.

Casa adevărată se afla pe Aleea Teilor. Mirosul de proaspăt n-a părăsit-o niciodată, facerea ei a durat ani în şir după ce deja o locuiam. Îşi împlinea rostul de adăpost al nostru tocmai prin ne-terminare, prin locul pe care îl oferea improvizaţiilor nesfârşite, îmbunătăţirilor succesive. Că anii treceau puteai vedea după viţa de vie care o îmbrăca deja cu totul, până la acoperiş, după nucul plantat în primul an ce se iţea deasupra streşinii, după mica livadă plină de rod, după gardul cel viu, des şi înalt, care transforma curtea în cetate primitoare, închis/deschisă. Iedera dinspre stradă se căţăra pe un zid înverzit de muşchi, zmeurişul se prefăcuse în mică junglă. Toate, semne că locul era locuit demult, alături de alte semne ale unei ne-opriri din meştereală, ca omul gospodar la casa lui.

Aleea era, pentru mine, fabuloasă: un şir de vreo douăzeci de case, cu grădini mari în spate şi grădiniţe de flori în faţă; tei şi castani uriaşi, străjuiţi de un şir de plopi înalţi de-a lungul Hârtibaciului. La cele două capete, era închisă cu gard şi cu o cruce de lemn rotitoare, ca să nu poată trece decât oamenii, nu şi maşini ori căruţe – era, aşadar, o curte nesfârşită în care jocurile nu se mai terminau. Turnul bisericii săseşti, cu ceasul care „merge“ de vreo șapte secole, îmi era reper zi şi noapte. Clopotele băteau numărând tacticos orele, dar fiecare sfert de ceas era marcat de un dangăt. Iţit deasupra lumii mele printre pomi, cu albul zidurilor proiectat pe cer şi conturat de lemnul înnegrit al podului în care, tot de secole, se ducea slănina la afumat, îmi era şi îmi este încă, într-un fel ciudat de lăuntric, reper. El îmi străjuia lecturile de vacanţă în grădină, ritmând zgomotele ocrotitoare, paşnice: o vrabie gureşă în dispută cu suratele, chemări peste garduri, în săseşte şi în româneşte, ţigănci strigând cântat la poartă „nu luaţ’ mure, doamnăăăăă?“ Dar și serile năpădite de mireasma teilor, împletită cu cea de regina nopţii; chemări, în trei limbi deodată, adunând copiii la cină, cucuvele prevestitoare, braţul de fân cosit pe care stăteam verile până târziu în noapte cu ochii pierduţi printre constelaţii… În târgul meu un pic anacronic erau preţuite toate lucrurile simple.

Clujul a devenit casa mea în 1970, după absolvirea facultății. Am continuat să ne petrecem vacanțele acasă, la Agnita (tot acolo s-a născut și Laura, fiica mea), până la mutarea alor mei la Cluj (în 1983). Deși Clujul e al meu/al nostru de o jumătate de veac, acasă rămâne pentru totdeauna Agnita. Casa a fost, firește, vândută, aleea a fost nimicită de lucrările de „cumințire“ a Hârtibaciului după marea inundație din 1975, dar le pot oricând reconstitui și privi/locui pe îndelete cu ochii minții.

Îmi vine în minte expresia aşa mai vii de-acasă, adică are sens ce spui, are un rost, te aduni, revii la tine. Orice plecare visează întoarcerea acasă, orice casă „adevărată“ nutreşte dorul de ducă. Bunica ierta şi drumurile fără rost evident ale celorlalţi cu o vorbă: „s-o dus să aibă de unde veni.“

(Ancheta R.l. continuă în numărul următor)