Demonstrând o energie creatoare rarisimă printre congeneri, prozatorul Gabriel Chifu – fără a-și neglija defel înzestrarea poetică – își continuă ritmic proiectul revizuirii și, în fond, al rescrierii romanelor publicate din anul 1987 până la În drum spre Ikaria din 2019. Concretizarea proiectului a fost inaugurată cu Unde se întâlnesc vulturii, apărut în ediția a II-a, revăzută și adăugită, în 2020. Fiind urmat în 2021 de o ediție similară a romanului Maratonul învinșilor, cu subtitlul de referință Addenda la o nuvelă de Kafka. Sub imperativul tendinței ideale de realizare a ediției definitive, publică acum ediția a II-a a romanului din 2002, Cartograful puterii, prefațat cu pertinență de Angelo Mitchievici. Un roman de originală actualitate, în rama căruia mitul faustic și motivul pactului mefistofelic sunt localizate în spațiul balcanic.
Intuiția și, deopotrivă, inventivitatea creatoare îl determină pe romancierul contemporan să evite subordonarea față de tema consacrată în proza universală, dincolo de Goethe, de iluștrii Thomas Mann (Doctor Faustus) și Mihail Bulgakov (Maestrul și Margareta). Protagonistul romanului său, fără pretenții creatoare, este un funcționar mediocru din Ministerul Culturii, încadrabil în categoria omului fără însușiri, fără nicio conotație cu eroul lui Musil. Personajul creat de Chifu este surprins la 51 de ani, în plină „criză de identitate“, după eșecurile conjugale, sociale și profesionale, căutând să se regăsească pe sine fie și „printr-o sinceritate brutală, în genul personajelor lui Dostoievski“. Dacă e să-i găsim filiația literară, el seamănă, până la un punct al evoluției, cu Meursault din Străinul lui Albert Camus, funcționarul din Alger care trăiește intens drama înstrăinării într-o societate ostilă. Bineînțeles, fără a fi dezvoltată în proza de față fenomenologia existențialistă a „omului absurd“. Matei Pavel își vede imaginea fidelă de „ins fără calități și ruinat pe dinăuntru“ în oglinda trecutului, ca „un personaj străin“, „din altă lume“. Nimic din viața lui banală nu prevestește evadarea din anonimat și transformarea radicală din interiorul ființei sale. Poate doar numele simbolic, alcătuit printr-un gen de combinație nominală, cu referințe biblice la evanghelistul Matei și apostolul Pavel. De altfel, autorul își denumește adesea personajul, impersonal, cu expresia care exprimă formal relația cu puterea instituțională: „fostul funcționar guvernamental“.
Momentul de răscruce al vieții funcționarului lipsit de imboldul creației este anunțat printr-o surprinzătoare moștenire testamentară, provenind de la un necunoscut unchi din orașul german Ulm cu rezonanțe istorice și culturale. Condițiile testamentului pentru a intra în posesia unui milion de mărci sunt draconice: să locuiască, alternativ, în perioade de timp egale, în orașul iugoslav Vârșeț și în Calafat (orașul de origine al autorului; unica sugestie autobiografică din roman); să petreacă zece zile în Băile Herculane; să scrie, în timp de un an, un tratat despre putere. Fiindu-i asigurată existența alternativă prin notariatul din Ulm, moștenitorul norocos acceptă condițiile fără rezerve, propunându-și să descifreze mai târziu enigma aventurându-se într-o excursie europeană. Din prudență, controlează, totuși, veridicitatea moștenirii fabuloase, vizitând un amic renumit pentru farsele sale de „demiurg ludic“. Acesta, Isidor Dubek, conducând o afacere bănoasă prin „proiecte de înlocuire a realității cu un imaginar comic“, este un personaj schițat expresiv care anticipează, în spirit parodic, întruparea satanică dinspre final. În primul capitol, autorul înlătură, de fapt, confuzia dintre ficțiune și realitate, când Matei Pavel întreprinde o călătorie la Skopje, trimis de minister la un colocviu despre „Comunicare în noua Europă“. El a străbătut prefigurativ „triunghiul balcanic“: Calafat, Băile Herculane și Vârșeț. Iar începutul poveștii care urmează este fixat realist în 4 martie 1998, când protagonistul primește scrisoarea testamentară.
Expert în dozarea suspansului narativ, cum se vădește și în celelalte romane, prozatorul amână rezolvarea dramei existențiale de cunoaștere până în capitolele dinspre finalul intrigii romanești. Strămutat între timp din București în Vârșeț, prima localitate din Iugoslavia cuprinsă de război, fostul funcționar se adaptează la mediu și începe să se documenteze pentru eseul despre putere, chiar dacă își recunoaște condiția de diletant. Se împrietenește cu pictorul Teodor Brenovici, care îl impresionează prin viziunea originală asupra paradisului, înfățișând într-un tablou căderea unui înger-femeie (după modelul iubitei, dar și al mamei din amintire). Momentul revelator îl eliberează de orice inhibiții în actul creației, reușind astfel să proiecteze conținutul tratatului despre formele puterii impus prin pactul testamentar, de la puterea politică până la puterea divină. Semnificativă, în ordinea cunoașterii de sine, este întâlnirea repetată cu „omul cu lira“ Yves, călătorul apatrid care duce o „viață liberă de orice constrângeri“. Matei Pavel îi conturează sugestiv profilul în monologul interior: „Este tipul perfect al rătăcitorului, cel care descoperă centrul pretutindeni, centrul se află acolo unde se află el, este un om-punte, între limbi, credințe, mentalități, istorii, lumi, este un om-estuar, un om-epicentru, slab, fără nici o putere în aparență, dar poate că el deține în realitate adevărata putere, poate el este ecuația care rezolvă problema mea complicată despre putere, poate el este răspunsul căutat“.
Urmându-și traiectoria vieții prescrisă de avocatul german, beneficiarul testamentului se mută în Calafat – trecând prin Herculane –, unde apare copleșit de presentimentul că trăiește într-un spațiu fictiv care imită realitatea cotidiană. Atmosfera apăsătoare a târgului provincial, văzut ca „margine uitată de lume“ îi întărește convingerea că a ajuns prizonier într-o „lume secundă“, despărțită cu totul de lumea reală. Ieșirea din labirintul provincial este prilejuită de prietenia cu inginerul Vladimir Dumnea care reușise să depășească o dramă socială și profesională, datorită transformării bruște și miraculoase a destinului. În viziunea originală a romancierului, pictorul cu sclipiri geniale, fostul funcționar convertit la gândirea creatoare impregnată de germenii credinței (după vederea bisericii neterminate din locul minunii de la Maglavit) și inginerul – „proprietarul câmpiei și al fluviului“ –, uniți spiritual, alcătuiesc o trinitate proiectată simbolic pe temeiul convergenței dintre universul material și cel metafizic. Strămutarea fantastică într-o lume paralelă este confirmată, în cazul protagonistului, prin fenomenul ștergerii amintirilor din memoria afectivă.
Demistificarea realității paralele se produce simbolic în Piața Domului din Ulm, după ce Matei Pavel se hotărâse să afle sursa moștenirii miraculoase. Sub înfățișarea unui bătrân procuror șchiop, îl cunoaște pe autorul testamentului, care se prezintă cu numele citit în oglindă Natas sau Siegfried. Pe fondul reconstituirii istorice a demonologiei, acesta se definește ca un „Satan postmodern“ care se raportează textual la predecesori: „iau act de întrupările mele anterioare și de interpretările care mi s-au dat, le privesc cu o detașare de savant, le privesc ca pe niște texte existente și fac referire la ele așa cum se cade, folosind ghilimelele.“ Și mărturisește că cei trei prieteni au fost promovați întâmplător în „lotul experimental“ diabolic, dirijându-i să trăiască „autentic, cu mine alături de voi“, dincolo de puterea divină a Celui de Sus. În finalul confesiunii tendențioase, își avertizează beneficiarul pactului testamentar că nu-l va mai proteja, negând valoarea eseului despre putere. După întâlnire, adeptul provizoriu al lui Satan are revelația că apocalipsa nu ține de catastrofele lumii exterioare, ci de trăirile lăuntrice cutremurătoare ale ființei umane. Adăugând în tratat: „Și singurul domeniu în care se pune cu adevărat problema puterii este domeniul spiritual, acela unde se desfășoară conflictul acesta funda men tal, Satan versus Dumnezeu și Iisus.“
În capitolele următoare, romancierul își concentrează atenția asupra metamorfozelor personajului său cu însușiri supranaturale, conturând profilul distinct al omului care transcende realitatea. Întors la Vârșeț, după întâlnirea decisivă, protagonistul constată că femeia-înger a dispărut din capodopera picturală a lui Brenovici. Și prietenii porniți în căutarea ei o descoperă în ipostaza unei femei desfrânate. Modelul frumoasei femei cu înfățișare angelică va reveni și va dispare periodic din rama tabloului cu un coautor demonic. De-acum evenimentele, bine sudate de prozator, se desfășoară în planuri paralele, reale și fantastice. Aflați încă sub influența infernală, pictorul și ex-funcționarul întreprind o călătorie fantastică, în zbor liber deasupra Europei (integrând și România). Spațiul și timpul apar comprimate la dimensiuni infinitezimale. Eroul urmărit din umbră de autor se supune aievea unor teste de cunoaștere, depășind dezinvolt limita cunoașterii experimentale. Remarcând că în zborul ireal a revăzut „spații știute ori spații năzuite“, el inițiază o călătorie în timpul trecut. În ipostaza spectatorului invizibil, reînvie scene semnificative din viața sa, grupate în compartimentele unui simplu tren. Dar în momentul în care ratează călătoria în viitor, bazându-se pe însușirile supraumane, decide să iasă de sub tutela demonică și să-și redobândească identitatea: „să devină iar cel care fusese, un ins oarecare, fără puteri speciale, dar scăpat de sub controlul demonic al celui ce se prezentase ca fiind procuror“.
Convinși că numai împreună vor scăpa de influența malefică, cei doi prieteni din Vârșeț pornesc în căutarea celui care lipsește din trinitatea experimentală a diavolului. Călătoria spre Calafat devine drumul evadării din existența ireală, fără griji, morală și credința ideală, oferită de întruparea infernală: „un drum al vindecării de Siegfried“. Dar inginerul Dumnea evadase deja din realitatea paralelă, după ce și-a donat toată averea Mănăstirii de la Maglavit pentru a fi terminată biserica, retrăgându-se cu soția în acest spațiu auster al miracolului divin. Hotărâți să pășească pe „calea credinței“, Matei și pictorul se îndreaptă spre mănăstirea din pădure, dar nu pot pătrunde dincolo de zidul lăcașului sacru, fiind nevoiți să trăiască zile întregi într-un cort. Teodor Brenovici, stigmatizat de necredința sa din spațiul conjugal și copleșit de disperare, este învins în lupta cu Siegfried, murind în somn. În schimb, Matei Pavel, iluminat după lectura Noului Testament, găsește în sine „energia salvatoare“ pentru a păși „pe calea credinței, să-l înlocuiască în mintea sa pe Siegfried cu Dumnezeu“.
Gabriel Chifu este un temerar al prozei contemporane, atras cu prioritate de temele grave ale condiției umane. Fără să-și etaleze ostentativ densitatea bagajului literar și filosofic asimilat, el desăvârșește în Cartograful puterii o narațiune complexă, în cadrul căreia combină organic viziunea realistă în ordinea mimesis-ului cu realismul magic și imaginarul expresionist. În același registru, analiza psihologică se racordează cu inserțiile documentare. Precum în cazul fragmentelor din eseul eroului despre putere sau al pasajelor din studiul unui bătrân învățător despre „sufletul românesc“, transcrise din manuscrisul cu orientare ușor protocronistă Țară la răscruce. Gama largă a exprimării narative este susținută, în plus, printr-o serie de simboluri sau noduri ale acțiunii cu pregnanță semnificativă.