M-am uitat de atîtea ori la omagiul care se aduce afară artiștilor mari. Actori, regizori, muzicieni, cîntăreți. Kennedy Center, Lincoln Center și alte locuri nobile. Cei cărora li se aduce această fantastică plecăciune sînt în viață. Și nu neapărat foarte în vîrstă. Spectacolul în sine este atît de bine structurat și cu infinite detalii care vorbesc despre ceea ce se știe mai mult sau mai puțin. Elegant, discret. Show-ul este unul de proporții și de o infinită eleganță. Nu a aexistat asta niciodată la noi. Am visat. Am sperat. Chiar m-am văzut într-o sală din țara mea, parte dintr-o seară rafinată și strălucitoare care să aibă în centrul ei un Artist român
Pentru ziua Maiei Morgenstern, anul acesta am organizat așa ceva în mintea mea. Superb!… Cred că la cei 50 de ani ai ei, am făcut ceva mai cehovian, sub niște pomi înfloriți, lîngă Teatrul din Caracal. Fețele albe de masă fluturau în toate zările. Vîntul ducea și rîsul nostru, și clinchetul paharelor, și cîntecele, și toate amintirile noastre pe care le spoream, le înmulțeam fără să numărăm nimic. Ca într-un film al lui Fellini, veneau femei de pe stradă, se uitau la ea, se închinau și spuneau „Miresucă, ce mai!“. Cred că la olteni asta este un alint.
Fără prilej, cîndva, am scris niște rînduri ca o epistolă de dragoste și prețuire. Ca un abur în care aș vrea să locuiesc. Cum alții într-o scorbură. Spuneam atunci „Maia mea“. Formulă preluată în lungul și latul rețelelor. Dar Maia a rămas a mea. Pentru că perspectiva este singulară. Reiau parte din ea. Azi, 1 mai 2022. Pentru că e Sărbătoare în mine.
„Și trece, trece, trece timpul ca o trăsurică….“ scrie undeva poetul Emil Brumaru…
Am privit cu nostalgie în urmă.
Prima oară am văzut-o pe Maia în Piațeta, montarea lui Silviu Purcărete de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, în 1986. Primise textul de la profesorul lui, regizorul Valeriu Moisescu. Piesa o pusese și Giorgio Strehler, la Piccolo Teatro din Milano. Il Campiello și dialectul ei venețian… am încercat mereu să aflu care dintre piațetele mărginașe ale Veneției este aceea a lui Silviu. Spectacolul l-am văzut în turneu, la București. Am zis că va exploda Teatrul Mic cu tot cu stradă și oraș, atîta energie era acolo, ca într-o muzică de cameră briliantă, perfectă, ca o muzică nebună, vie și stranie, pe care Silviu Purcărete o orchestrase cu Coca Bloos, Oana Albu, Paul Chiribuță, Traian Pârlog, Maria Filimon Teslaru, Simona Măicănescu, Bogdan Gheorghiu, Oana Pellea, Mihai Dinvale, Claudiu Istodor, Tatiana Ionesi… Atunci am văzut-o prima dată pe Maia. În albul de pe scenă, în desenul scenografei Nina Brumușilă, în du-te vino și replicile tăiate scurt, privirea îți pleca în toate direcțiile, cu teama că pierzi ceva. Maiei i-am simțit mai întîi energia. Și cred că întotdeauna de atunci, întîi și întîi îi simt energia. Pe urmă, am văzut-o în Medeea. M-am încărcat de miza revenirii lui Andrei Șerban și a ceea ce s-a chemat experimentul Trilogiei de la Teatrul Național din București. Și, în fond, experimentul Teatrul Național din București. Revăd Medeea Maiei Morgenstern, primul ei rol în această trupă. Un rol mare, remarcabil, antologic. Recuperez scene întregi, o expresivitate halucinantă, o disperare strigată din rărunchi și aruncată, năvalnic, în lume. Ochii acelei Medeea, corpul, ființa își căutau, exploziv, evadarea. O văd în Varia din Livada de vișini, fiica cea vitregă a Liubovei Andreevna. O Varia cernită, îmbătrînită prea iute, cu un mănunchi de chei zornăindu-i la brîu. O cheie pentru fiecare ușă, niciuna pentru propria-i viață. Mi-e greu să uit, apoi, performanța din Ghetou-ul lui Victor Ioan Frunză. Și astăzi spun că este unul dintre cele mai mari, mai altfel, mai complexe și mai puternice montări de la noi. Victor Frunză și-a întins aripile și Andrei Șerban, ca director, i-a protejat zborul. Și, cu el, pur și simplu s-au ridicat de la pămînt actorii acelei trupe. În spațiul auster și claustrant al unui ghetou, perfect folosind proporțiile și trapele scenei, scenografa Adriana Grand naște defileuri de modă, evrei defilînd în costume baroce, dincolo de austeritate, pășind spre moarte. Amenințarea și moartea sînt peste tot. Haya cea fără de speranță a Maiei, femeia frumoasă străbătînd scena în sus și-n jos, în pașii terorii și ai morții, curgîndu-i de peste tot boabe de mazăre, boabe de speranță de viață, de infimă hrană ca „Mîine“ să existe, mersul ei haotic, privirea ei sînt și astăzi în multe din imaginile puternice cu care am să rămîn din teatrul românesc. În Domnișoara Iulia, montare a lui Ștefan Iordănescu. Aprigă, anxioasă, răsfățată, manipulată de Jean, de hormonii unei senzualități incredibile. În toate aceste spectacole, și în multe altele, l-a avut ca partener, și s-au avut unul pe celălalt, pe Mircea Rusu. Și cred că un cuplu ca al lor, început din studenție, continuat la Piatra-Neamț, Teatrul Național din București, Teatrul Evreiesc, Bulandra, Metropolis, Marsilia, Atena, Paris, Belgia, Canada, Israel… este foarte rar pe scenele noastre, un cuplu ca al lor, fizic și metafizic, bazat constant pe încredere reciprocă, pe respect și prețuire, pe fidelitate și o comunicare ireală, pe un anumit fel, rar, de a se provoca și de a se susține. De la început, pînă în zilele noastre.
Astă seară, Lola Blau. Un spectacol Manifest, Poem, în care regizorul Alexandru Dabija a știut cum să exploreze fiecare fibră a actriței Maia Morgenstern. A știut cum să-i conducă energia uriașă, puterea și tenacitatea, vulnerabilitățile, relația ei cu cuvîntul, cu corpul, cu gestul, cu muzica. A știut să-i dea formă geniului. Să-l arunce în aer. Apoi, în urcușuri și coborîșuri să–i poată arăta, la infinit, penele de Păun, întruchiparea de Miracol. Și astăzi, acest spectacol mi se pare una dintre paradigmele relației regizor-actor. Regizor cu anvergura profesiunii, cu o intuiție formidabilă în lucrul cu actorul, adorat și pentru asta, cu o inteligență sclipitoare, actriță unică, nărăvașă, genială. Cred că Sandu și Maia au dilatat timpul atunci. La propriu. Și fizic, și metafizic, și alchimic. Răbdare și ieșire din matcă. Un travaliu dincolo de limite. Pe care Maia nici nu le are.
„Și trece, trece, trece timpul ca o trăsurică…“
Fiecare rol, fiecare an, fiecare bucurie sau tristețe, fiecare împlinire sau ratare, uneori fiecare răsărit sau apus, ne-au apropiat. Mai mult, și mai mult. Cîndva, după Livada de vișini a lui Vlad Mugur, i-aș fi șoptit că mi-aș dori să o văd în Liubov Andreevna, rătăcind prin ea însăși, prin visceralitatea verdictelor. Și mi-am imaginat în fel și chip așezarea Maiei Morgenstern în acest personaj tulburător, precum și relația ei cu femeia din ea și din Ranevskaia ei. Întoarcerea la moșie înseamnă o încheiere de conturi. Cu toată lumea și cu ea însăși. Înseamnă, cred, și prăvălirea măștilor. După voltele de ipocrizie pe care le fac cu toții, adevărul le desprinde celelalte ipostaze atîrnate de chip. Și, absurd, la sfîrșit, Liubov Andreevna încearcă să rezolve vieți în cinci minute. Printre piruete de plecare, bagaje, disperări, lacrimi. Ne înghesuim cu toții în acele cinci minute. Și Firs, și Varia, și Lopahin, și Gaev, și noi, fiecare. Destinele sînt expuse hazardului. Ca și vișinii…
În ultimii treizeci de ani, cred că am împărțit sau am fost alături la cele mai frumoase, sublime, devastatoare, grele, minunate, banale zile și nopți. Cred că Maia a fost și este prietena mea, structura mea gemelară. Și cînd nu vorbim. Cînd trădăm. Cînd împietrim.
Am stat ore și ore și zile și nopți la repetiții în atîtea locuri. Am reluat textul amîndouă într-o cameră de la Hotelul Jiul, din Craiova, și l-am aruncat cît colo cînd pe bulevard a apărut dricul, mortul, alaiul, și ne-am strivit una pe alta în deschizătura geamului ca să vedem tot, tot, tot, și cuvintele nu mai aveau loc în gură ca să își exprime și să vocifereze cele văzute, întîmplate, închipuite. Și într-o noapte nebună, după o „Orestie“ a lui Purcărete, am fugit la gară cu valizele închise în grabă, în mare complicitate cu toate umbrele orașului, ca să prindem un tren al iubirii. Era în fața mea. Avea un fuleu ireal. Mi se părea că văd o nălucă înaripată, care mă trage după ea ca să nu mai rătăcesc, să mă desprind de pămînt, de legături, de frici. A ținut drumul drept. Prin gară… trenul mai avea cîteva secunde și o lua din loc spre Timișoara. A ținut drumul drept strigînd „Fă ceva! Eu am făcut! Ține trenul!“ A zburat peste șine, peste gardurile dintre șine, peste toate gardurile și peste toate șinele, pînă la linia trei sau patru, unde, trenul își scîrțîia încheieturile ca să plece. Uluită, m-am ținut după ea și am făcut exact ce făcea ea. Ca într-o transă. Mai știu cum stăteam în cabină și beam apă amîndouă, cuminți ca niște școlărițe pure, în timp ce conductorul ne făcea o oarecare morală pînă cînd… pînă cînd ne-a îmbrățișat plîngînd înduioșat și sperînd, încă, în cuta minții, că ce a văzut va fi, totuși, o scenă babană dintr-un film în care va apărea și el, absolut, pentru că s-a agitat, pentru că ne-a ajutat, pentru că este și el un conductor, ce mama mă-sii, ca în Gară pentru doi…
Și Mama, și Tata. Și Mama Maiei, și Tatăl ei. Modelele noastre. Sacrificiul lor. Modelele noastre. Ei nu mai sînt și i-am condus cu rugăciune și dorul ne-a topit mereu, uneori, deseori.
Și dansul pe sub Luna plină de la Calafat sau Corabia, nu mai știu, unde ne-a dus Ilie Gheorghe după ceva repetiții. Am fost primiți călduros și șmecher, puțin oltenește, totuși, ca pe „tovarășii“ de la oraș, cu Silviu Purcărete în frunte. Prin toate sălile de la căminul cultural, în zvîcnetul IREAL al unei viori, Maia apărea conducînd o sîrbă. Fără sfîrșit. Sîrba este fără sfîrșit, dar asta… sub Luna plină, se întindea și se răsucea și o lua ușor în sus, în fantasmele lui Purcărete.
Și spectacolul lui Mihai Măniuțiu de la Turda, dintr-un teatru fantomatic unde am văzut o imensă performanță a Maiei, de la text, la tot gîndul și mișcarea-dans-gest-expresie, care ar fi pus la pămînt orice tînăr. Ea era, acolo, cel mai tînăr artist. În spirit, în cuget, în mișcare.
Nu știe nimeni să se machieze pentru scenă ca Maia Morgenstern.
Fetele ei sînt în ființa mea tot așa cum băiatul meu este în a ei. De fapt, prima vizită cam neoficială, băiatul meu a primit-o în maternitate. De la o domnișoară cu două luni mai mare, vîrîtă sub paltonul protector al mamei ei. Cu cealaltă mai recentă domnișoară pare că seamănă la bîzdîc. Ei doi sînt mereu cu capul în nori. Ei trei au rămas legați de atunci, pînă azi și pînă mîine, într-o poveste care este cu mult peste traversarea vieții. Poate a furtunilor, a ploilor repezi de vară, a greșelilor noastre, a chiuiturilor zglobii, enorme, din copilăria lor, din locuri și întîmplări, a libertății libertăților absolute, protejată de dragostea noastră imperfectă, apucată, năvalnică, pătimașă, smucită, greșită, dar iubirea iubirilor. Ca noi. Amintirile sînt puternice. Dărîmătoare, uneori.
Poveștile ei, ale mele, ale rătăcirilor majore nu ne ocolesc. Pe nici unul. Și nici încercările. Teribile.
Dincolo de fiecare tăcere, dincolo de toate tăcerile, Maia este undeva, cîndva, numai a mea. Maia mea
„ Și trece, trece, trece timpul ca o trăsurică…“
LA MULȚI ANI, MAIA MEA! Sexagenară, cum spui…