Iată un titlu atrăgător, utilizabil și în vremea noastră, a marketingului: Într-un cămin de domnișoare. Pentru femei, chiar și pentru cele care n-au stat în tinerețe într-un cămin de domnișoare, este tentant să retrăiască o vârstă a secretelor naive și a iluziilor. Iar pentru bărbați, cartea reprezintă un prilej neașteptat de a pătrunde neobservați într-un spațiu al feminității, unde de obicei nu au acces.
Ceea ce descoperim, cu complicitatea autoarei, în căminul de domnișoare nu ni se pare senzațional, dar ne place, datorită dezinvolturii și francheței cu care ne este prezentat totul. Scriitoarea, astăzi aproape uitată, Anișoara Odeanu, nu se sfiește să se prezinte pe sine, sub numele Dany Panzza, și pe colegele ei așa cum sunt, leneșe, bârfitoare și capricioase, fără niciun fel de literaturizare. Fetele atât de interesate de creme și pudre, rujuri și rimeluri, apar, ca personaje, complet nefardate.
Anișoara Odeanu (1912-1972) a avut o viață de nonconformistă, fără să facă însă mult zgomot în jurul ei. Născută în familia unui profesor de română și latină din Lugoj și folosind cultura ca pe o formă de libertate, nu de inhibiție, ca alții, ea a adus o adiere de prospețime în literatura noastră. G. Călinescu a numit-o „întâia ingenuă a literaturii române feminine“. Cu precizarea, pe care trebuie s-o adăugăm noi, că este vorba de o ingenuitate jucată, re-creată, pe baza unei culturi bine însușite.
Romanul Într-un cămin de domnișoare, apărut în 1934, este prima carte publicată de Anișoara Odeanu. Autoarea avea atunci 22 de ani și debutul ei a fost primit cu simpatie. Impresia de noutate se păstrează și azi.
Dany Panzza, așadar, are 21 de ani și este studentă la Litere în București (cum era și autoarea), în anul IV. În scurtă vreme trebuie să-și dea examenul de licență, dar va fi nevoită să-l amâne pentru că de-a lungul timpului a acumulat douăsprezece restanțe, prin neprezentare la examene. Situația nu o alarmează și nici măcar nu o preocupă. Tânăra nu face decât să se răsfețe, flanând prin București, flirtând, alunecând în reverii. În cămin locuiește într-o cameră de la etajul trei, împreună cu două colege, Baby și Marta, care își petrec timpul la fel. Toate trei lipsesc de la cursuri și trăiesc aventuri amoroase reale sau imaginare. Cele mai multe dintre cele trei sute cincizeci de locatare ale căminului practică același stil de viață.
Dany are în palmares relația cu un student german de la Filosofie, Peter Krauss, pe care crede că-l iubește și despre care crede că o iubește și el. După ce pleacă în Germania, tânărul îi scrie un timp cu regularitate, dar apoi scrisorile se răresc. Dany află din presă că Hitler nu le permite tinerilor germani să se căsătorească cu fete de altă naționalitate și hotărăște să-și găsească alt iubit.
Așa îl cunoaște pe Dinu Albu, fratele unei studente din anul I, Rose-Marie.
Iese la plimbare cu el de două ori, apoi începe să-l evite, după ce i se spune că el mai are o prietenă, tot o studentă, Nora.
În vacanța de Paște, Dany pleacă acasă, la Lugoj, unde tatăl ei este director de liceu. Participă, cu texte, la concursul de literatură organizat de Tinerimea română. Știe că are talent literar, întrucât a mai fost premiată la asemenea concursuri și speră ca și de data aceasta să câștige. Cu o simpatică frivolitate, plănuiește ca din banii câștigați să-și îmbogățească garderoba, deși tatăl ei, care o idolatrizează, îi pune la dispoziție orice sumă pentru cumpărarea de rochii.
Întoarsă la București, pare hotărâtă să ia toate cele douăsprezece examene restante și apoi licența. Își face și un plan de atac, stabilind că are la dispoziție câte cinci zile pentru pregătirea fiecărui examen. Dar, când să treacă la fapte, nu se poate mobiliza și amână în fiecare dimineață asaltul proiectat. Lenevește la nesfârșit, clevetește cu colegele ei, se plimbă prin oraș. Se gândește, cu silă, că dacă termină facultatea va trebui să plece din București și să ducă o viață lipsită de orizont, ca profesoară într-un oraș de provincie.
Intrând în criză de timp, Dany se resemnează și se prezintă la doar șase examene, urmând ca pe celelalte șase, ca și pe acela de licență să încerce să le treacă abia după vacanța de vară. Iată însă că, din cele șase la care se prezintă, ia unul singur și acela cu calificativul suficient.
Rămasă singură în căminul pustiu, tânăra se pregătește și ea, alene, să plece acasă. Nu se gândește absolut deloc la insuccesele ei de studentă. Visează cu ochii deschiși cum își va petrece următoarele luni, în afara oricărei obligații.
Într-un anumit sens, Într-un cămin de domnișoare este un roman despre nimic. Autoarea povestește cu o conștiinciozitate somnolentă fapte insignifiante, care nu prea merită povestite. Dar creează o atmoferă. Provoacă așteptări. Face din nimic ceva demn de interes.
Prin acest fel de a scrie, Anișoara Odeanu dovedește de la debut că are talent și chiar vocație de anticipatoare. A scris mult – versuri, proză, eseuri – și totuși n-a rămas în memoria noastră culturală. Are o enigmă a ei. În timpul comunismului, a fost mult timp interzisă ca autoare, din motive politice. În 1972, imediat după moartea soțului ei, s-a sinucis.