Între două repere majore se poate defini destinul intelectual al lui Vasile Popovici după 1989: de la Punctul 8 (al Declarației de la Timișoara), la Punctul sensibil. De la atitudinea intelectualului în Cetate, la diplomația fără cusur și până la sabotarea celei din urmă prin critica literară. Sabotare, pentru că în subtextele din Punctul sensibil putem citi o frumoasă luptă interioară pentru recuperarea scrisului.
După epuizarea urgențelor diplomatice, instituționale, după depășirea intervențiilor civice, el, scrisul, își poate relua neîngrădit ofensiva, așa cum o lăsase autorul cu mulți ani în urmă. Trăgând linie, se poate spune că Vasile Popovici n-a scris mult. Nu pentru că n-ar fi putut. Însă e limpede că nu cantitatea l-a preocupat. Cât stabilirea unei esențializări la care ajunge declanșând controverse și examinând chirurgical. Febril în demonstrații, atent la formulări, ca la pregătirea unei partide de șah cu textul, scriitorul virează mereu în exerciții critice de autoficțiune. Nici nu se poate altfel. Actul critic, mărturisește el, e permanentă mirare și bucurie. Cred că tot acest volum poate sta sub semnul unei asemenea acupuncturi critice. Emblematic îmi pare felul cum Vasile Popovici este mereu așezat în perspectiva multiplă. În sensul că, în discursul critic, evaluarea se face simultan, din mai multe unghiuri, chiar dacă nu obiectul, ci construcția imaginii decide totul. De pildă, vorbind despre soții Ierunca, Vasile Popovici devine, din critic, un narator cu talent prozastic (proustian), în alt loc, flaubertian.
Oricât ai fi în răspăr cu polemistul Vasile Popovici, n-ai cum să spargi codul său critic și să rămâi inert în fața demonstrației. Aș spune că toată critica lui are drept epicentru configurarea ideii, care devine nucleul sistemului. Nu altfel procedează în Punctul sensibil. Volum care e mai mult decât o sumă de studii și articole. Pentru că toate au în comun tensiunile dintre inconsistența culturii și conștiința ei. Problemă aprig dezbătută, ne amintim, în interbelic. Dar reluată din vreme în vreme, până în postcomunism.
Vasile Popovici deține, cum zice Cioran, o totalitate supraordonată a structurilor de cultură. Adică, sensul există pentru profesorul timișorean când rigoarea structurilor se suprapune cu construcția semnificațiilor, pentru fiecare în parte. Pretutindeni în interpretări, atunci când ele nu sunt îmbrăcate în extravaganța polemică, Vasile Popovici e un poet ascuns între verdicte, prea exigent cu creația personală, preferând să-i admire pe alții. Nu mă îndoiesc de faptul că a căuta punctul sensibil din afară este autocunoaștere interioară.
Adeseori, ai senzația că nimic nu-i scapă de pe urma autoscopiei critice. Probabil că întrebarea liminară este următoarea: cum realizezi o unitate deplină între eurile artistice și sociale? Vocația etică însoțește aplicația critică. În afara ei, criticul timișorean nu se poate manifesta. De fapt, aș spune că, la un nivel simbolic, desigur, Vasile Popovici analizează cu vorbele lui Rimbaud pe umăr, consacrând dereglarea tuturor simțurilor în exigența critică.
Naturală pentru el, metoda critică este în fond una poetică. În textele din Punctul sensibil, Vasile Popovici acroșează perspectiva sensibilă, care ar fi, după mine, locul de întâlnire al tuturor dereglărilor pozitive dintr-un text. El nu poate, cum spune Husserl, să utilizeze un fel de sensibilitate a neutralizării atitudinii față de artă. Dimpotrivă. Aș zice că criticul își particularizează sensibilitatea față de subiectul ales pe măsura avansării în discurs. Progresia sensibilității ca metodă critică duce la aproximări, nu o dată, memorabile. Cu condiția, repet, a susținerii etice. Astfel, în fața delicateții extreme și a sentimentului de onestitate ce-i amintește de vechii samurai, el „paralizează“ ascultându-l pe Ierunca. Din cuplul parizian, Vasile Popovici face unul de poveste, ca într-o ficțiune autobiografică.
Punctul sensibil unește programatic zonele centrale din sistemul nervos al textului analizat, locurile unde se observă linia subțire dintre viață și moarte, dintre insuportabilul vis și insuportabila realitate. Așa spune despre Mălăncioiu, de pildă. Șablonul infrarealităților etice dintre onirologul și raționalistul artist din Vasile Popovici se reia sub forma unei metode îmbogățite pe parcurs. Se decid astfel verdictele eminesciene privitoare la cifrul oglinzii, dialogul invizibil al lui Kundera din proza lui Preda, reverențele pentru Raicu și Sonia Larian, Manolescu și Mihăieș, Babeți și Titel, Mălăncioiu, Vighi, Papahagi și, mai ales, Cărtărescu. Hermeneutul Vasile Popovici fixează mizele romanelor în deposedarea detaliilor de sensurile îngropate în „pliuri fine“, caută în lume – ca depozitar al inconștientului – recuperarea unui sens, „singurul lucru despre care merită să scrii“. Dedicat sistematic cronicii literare, Vasile Popovici ar fi fost unul dintre marii noștri critici de poezie, capabili să citească ansamblul în interstiții. Tot de recuperare țin și epistolele lui Mihail Sebastian către Nadia, pe care o transformă, sunt convins, nu într-o iubire pierdută/imposibilă, ci într-un personaj. Așa i se și adresează. El nu scrie epistole, Sebastian scrie scene.
De cealaltă parte, a amendărilor, Vasile Popovici e necruțător cu Papu, nedrept cu Breban (cel din Viața mea). Câți octogenari își pot scrie viața, ca odată Jung, atât de cursiv? Dacă era la mijloc desființarea metodică a unui roman de-al lui, aș fi înțeles demonstrația practică.
Orice text critic semnează, Vasile Popovici e memorabil. Rară, aproape dispărută virtute în timpurile noastre. Chiar și când nu ești de acord cu el, admiri energia, expresivitatea, formulările participative. De cele mai multe ori, irezistibile.