Apeiron
„Îmi înfrumuseţez viaţa cu zilele
pe care nu le-am trăit.“
Pascal Quignard
Se începe această succesiune de cuvinte cu o intuiţie
neclară, cu presimţirea.
Înţelesul se va întrezări, fuga e deocamdată în vid.
Niște cuvinte îl caută, în spatele lor o inconsistenţă
grea, care le aruncă în gol.
Niște zaruri cu o mie de feţe încearcă să spargă
ferestrele negre
dincolo de care ar fi ceva important de gândit.
La sfârșit, după ce îl vei fi rostit, vei înţelege că nu ești
ceea ce ai gândit.
Ce a fost important înainte de a fi fost gândit, apoi spus,
a dispărut.
A devenit ce ai gândit și ai spus tu.
Tu nu vii de dincolo de ferestrele negre.
Nu era de gândit și de spus decât ceea ce, de fapt, nu
era.
Ceea ce este acum e infirm, amorf, degeaba.
Se încheie deci această succesiune de cuvinte cu un
regret.
Regretul de a fi preţuit mai mult cuvintele
decât importanţa care i se cuvine gândirii cu ferestre noptoase și mute.
Infinitul liric
Însingurarea.
Sau ce suntem înainte de a fi oameni.
Cu fiecare zi tradusă în haiku.
Mărginirea ca încredinţare a frumuseţii,
pentru un timp.
Argumentul cinic al copilăriei pierdute
în asfinţire.
Arta, aer lipsit de respiraţie,
căruia nu i se returnează fiinţa.
În adâncimea gândului
forma celenterată a soarelui.
Înţelesul neomenesc,
pustiul luxuriant împreunându-se cu sine însuși.
Infinita transfigurare a propriei imagini
în infinitele oglinzi ale transfigurării.
Paradisul cu plictis din umbră.
Rezerva de lumină
deasupra unei zile în care oamenii
s-au iubit pe furiș.
Zadarnică este orice revoltă
împotriva zăpezilor lirice.
Infinit singuratic
Acest obiect universal
împotriva poeziei,
zâmbetul tău.
Cântecul lui cu geografie solemnă.
Silueta lui leneșă,
care numește atât de bine
splendoarea omului singuratic.
Omul singur este
o teorie necunoscută
a culorilor.
Am visat acest text.
Zâmbetul tău e un muzeu al femeilor
despre care niciodată nu se scrie
poezia.
Ca o bibliotecă în care
nimeni nu face dragoste
cu preţul vieţii.
Infinitul o clipă
În cămașa asta i-a stat ascuns trupul
până s-a făcut crisalidă.
Ochiul crisalidei l-a văzut temându-se,
apoi s-a visat azvârlit singurătăţii.
Ca un tigru prin gâtul cămășii
s-a aruncat el atunci,
căutând îmbrăţișări migratoare
și arta de a trăi o singură zi.
Dar ea a întins mâna
și m-a mângâiat,
aducându-mi aminte că nu pot fugi
nicăieri.
Infinitul pustiu
O plimbare banală pe aleile mizere
ale unui parc de provincie.
Forţa cumplită a neantului.
Apele se opresc temătoare în depărtare.
Gondola veche a unor trupuri obosite.
Latră câinii,
angoasa lor se aude sub stele.
Apoi stolul în gol al cuvintelor,
sinuciderea ca un viitor în pustiu.
De sub Lună nu mai ai unde să fugi.
Regretul vieţii trecute în amintirea imperfectului.
Femeia îndelung așteptată.
O mireasmă nefirească
de primăvară fără speranţă.
De la marginea mării
pînă la celălalt capăt al pământului.
Infinit
Liniștea e în afara omului, în afara vieţii,
dincolo, dincoace.
Tăcerea e singurătate, infinit închipuit,
cuvinte sugrumate, infirme,
abur confidenţial de după trup,
peste râurile deznădejdii de brută.
În tăcere dezamăgirea coboară
până la nesfârșitul interzis,
care anulează cuvintele,
jocul trucat cu mărgele de sticlă.
Tăcerea care se lasă după cuvântul greu, strivitor,
este înţelesul cuvântului rostit împotriva tăcerii.
Cu gândul dragostei sau al morţii.
Înnoirea sau punerea lucrurilor în ordine,
când nu mai ai ce să înnoiești,
să pui în ordine,
este tăcerea finală.
Totul disimulează nevoia consimţământului prost.
Cuvântul definitiv nu va însoţi omul.
Miracolul se petrece în tăcere,
nimeni nu poate gândi miracolul,
care neagă tot ce ni se pare că suntem.
Gândirea e tăcere,
existăm în afara gândirii,
ca și pulsarii, ca și galaxiile.
Lumina e tăcere,
drum în tăcere până la întâlnirea vederii,
când lumina devine sensul pentru care există.
Miracolul vine atunci când sensul pentru care exist
trebuie cu orice preţ să se arate.
Nu există miracol logic,
logica e o albastră conformitate.
Miracolul are un înţeles
care nu are nevoie de alt înţeles ca să fie.
De aceea miracolul vine în tăcere,
cu discreţia desăvârșită
a lipsei de explicaţie.
Dar ce notez eu aici e o filosofie de orb.
Câte miracole ne-au justificat,
pe mai departe la fel de ignoranţi?
Viaţa este o explicaţie vehementă cu tăcerea.
Un om se poate prăbuși în sugestiile miracolului,
în îndepărtarea tăcerii.
Explicaţia nu va fi niciodată poezia miracolului.
Miracolul face să fie ceea ce ni se pare că nu poate fi.
Ceea ce gândirea nu poate gândi decât după miracol.
Omul vine de „unde“ vine și miracolul.
Miracolul nu ne este „superior“
decât pentru că e străin de natura noastră.
Un este mai subtil decât al nostru.
Ivirea miracolului e semnul unui este
în care nu suntem.
Un este care ne caută.
Un alt eu al lui este există în tăcere.
Ca și viaţa pe care o trăim
până când nu o mai putem trăi.
Miracolul este un sfârșit al neliniștii.
Un om gol
deschizând fereastra
ieșirii din sferă.
Și nu fereastra desenată în aer
cu degetul.
Fereastra ieșirii din sferă.