În 2021 s-a împlinit un veac de când Duncan Phillips (1886 -1966) a oferit o parte a reședinței sale de lângă Dupont Circle din Washington pentru ceea ce s-a numit atunci „Phillips Memorial Art Gallery“, prima instituție publică, de această parte Atlanticului, dedicată aprecierii artei moderne. Cunoscută astăzi drept „Phillips Collection“ , fundația și-a păstrat caracterul individual în pofida unei creșteri semnificative atât a numărului de exponate (aproape 6.000, în multiple medii, inclusiv fotografie), cât și a spațiului de expunere, ocupând acum în întregime două vile adiacente. Întâlnirea publicului cu numeroase capodopere concepute de o parte și de alta a anului 1900 – de la Dejunul barcagiilor (Renoir), Dansatoare la bară (Degas), Intrarea în grădina publică din Arles (Van Gogh) și o natură statică cu rodii și pere de Cézanne la Schiță pentru o pictură cu margine albă (Kandinsky), Drumul către citadelă (Klee), Elena Povolozky (Modigliani), Femeie cu câine (Bonnard) – se desfășoară în continuare așa cum și-a dorit-o Phillips, în spații intime, în care lucrări învecinate comunică în moduri neașteptate, dincolo de „școli“ și perioade artistice.
Manifestările legate de aniversarea acestui moment important al istoriei aprecierii artei moderne în Statele Unite au trebuit să fie, precum atâtea altele, amânate. În consecință, o importantă expoziție dedicată începuturilor carierei lui Pablo Picasso în primii ani după 1900, organizată împreună cu Art Gallery of Ontario (AGO) din Toronto, a fost inaugurată la Washington de abia acum câteva săptămâni.
Dacă alte numeroase încercări de a explica evoluția artistului de-a lungul unui anume segment al carierei sale au implicat aspecte biografice – specific, influența uneia sau alteia dintre muzele care au intervenit la un moment dat în viața artistului –, actuala expoziție este centrată, în schimb, în jurul unor analize tehnice. Curatorii au explorat „perioada albastră“ prin prisma unor descoperiri făcute dincolo de suprafața vizibilă a trei dintre uleiuri aflate în colecția permanentă a celor două instituții din Washington și Toronto: Camera albastră (1901), Nenorocita ghemuită și Supa (1903). Cercetările au durat mai bine de un deceniu și au folosit tehnologii foarte sofisticate, întregul proces fiind descris în amănunt, pentru cei interesați, pe panouri incluse acum în expoziție.
Valoarea descoperirii unor alte compoziții, ascunse în spatele actualelor suprafețe, este relativă. Precum alți pictori din toate timpurile, Picasso a refolosit pânze deja pictate. Motivele pot fi multiple, dar sărăcia este probabil cauza principală. Importanța faptului că tânărul spaniol a pictat Nenorocita ghemuită peste un peisaj al unui autor necunoscut – descriind faimoasa grădină botanică Laberint d’Horta din Barcelona – este minimală; poate că Picasso a refolosit unele contururi, dar atât… Pe de altă parte, a desluși modul în care pictorul și-a modificat intențiile inițiale, rafinând un detaliu sau altul – de exemplu degetele mamei din jurul bolului din Supa – este cu adevărat interesant, dezvăluind privitorului meandrele unui proces creator… Și mai mult, descoperirea portretului unui bărbat necunoscut – siluetă verticală sub orizontala Cameră albastră – lărgește repertoriul de imagini atribuibile lui Picasso, putând fi comparat în translucida lui „invizibilitate“ cu alte tablouri contemporane. De exemplu, respectivul bărbat, îmbrăcat în haine de seară, își duce mâna la ureche cu un gest similar cu cel al Femeii cu colier (1901), ambele portrete fiind reprezentative pentru modul în care Picasso a absorbit lecția învățată de la Rodin, în care melancolia și izolarea sunt accentuate prin reprezentarea unor gesturi privite de aproape.
Cele trei tablouri reprezintă o axă a expoziției nu neapărat pentru că au fost cercetate în detaliu ci, mai ales, pentru că, împreună, ele întruchipează principalele teme ale producției unui creator, la fel de ambițios ca întotdeauna în această perioadă timpurie a carierei sale: caracterul intim, compasiunea pentru cei nefericiți, adoptarea conștientă a unor modele atât ale contemporanilor cât și ale predecesorilor săi din istoria artei. Picasso a împrumutat de altfel de-a lungul întregii sale cariere, fără „rușini“, de la alții transformând, precum legendarul Midas, tot ce atingea în „aur“.
La început de 1901, fiind în Spania, află că prietenul său Carles Casagemas, cu care împărțea un atelier la Paris, s-a sinucis din cauza unui amor neîmpărtășit. Este un eveniment care-l marchează profund și pe care-l evocă în multiple lucrări. „Gândindu-mă la Casagemas, am început să pictez în albastru“ – îi declară el criticului Pierre Daix, ani mai târziu. În Evocare (Înmormântarea lui Casagemas) încearcă o fuzionare îndrăzneață între sacru și profan, între El Greco și Cézanne, adoptând structura bipartită din Înmormântarea contelui de Orgaz a primului, și simbolismul alegoriilor cu scăldători fără chip al celui de-al doilea. Departe de a reprezenta o construcție ideală, tabloul – plin de imagini disparate, reminiscențe, reproșuri, disperare și cinism – are totuși o forță aparte, premonitorie.
Camera albastră, considerat uneori ca primul tablou al lui Picasso aparținând perioadei discutate, reprezintă un nud în picioare, aplecându-se să se spele într-un lighean. Spatele modelului și ligheanul te trimit cu gândul la una dintre litografiile lui Degas, dar, poate mai neașteptat, brațele încrucișate și capul ușor aplecat par direct inspirate de o marmură de Rodin (Eva – 1881) pe care organizatorii au amplasat-o chiar alături. Nu este singura referință la Rodin. Un alt bronz al acestuia Nenorocita ghemuită pare sursa unui ciudat mic tablou – Nud cu pisici – pe care Picasso l-a expus în 1901 în prima sa expoziție în galeria lui Ambroise Vollard. Văzute din spate „Două femei la bar“ au aceeași musculatură dorsală accentuată ca și Gânditorul sculptorului francez…
În 1901, un prieten medic îi permite accesul în închisoarea Sant-Lazare și posibilitatea de a observa prizonierele închise aici în decursul activităților lor zilnice. Compozițiile depresive, amare și pline de umanitate pe care le compune – Femeie melancolică, Mamă și copil lângă o fântână, Femeie călcând – sunt mai puțin comentarii sociale în sensul lui Daumier, cât imagini de sorginte religioasă, în vechea tradiție spaniolă, ale unor suflete pierdute în căutarea mântuirii (nu întâmplător albastrul este culoarea asociată în tradiția catolică cu mantia Fecioarei). Întors temporar în Spania, în 1902, continuă – Nenorocita ghemuită – în aceeași vână, cu chipuri pline de demnitate – în pofida mizeriei aparente – inspirate de imagini devoționale… Pictat în 1903, tabloul intitulat Supa descrie un act de mărinimie: o femeie desculță, învelită într-un șal albastru, poartă un bol cu supă aburindă către care își ridică mâinile o copilă în rochiță albă (sau poate invers, fetița, ridicându-se pe vârfuri, oferă supa femeii). Formal (plasarea figurilor de un calm sculptural în spațiul deschis), dar și moral (tema carității jucase un rol important în creația pictorului), tabloul datorează mult influenței artei simboliste a lui Puvis de Chavannes, ce fusese un catalizator important și pentru evoluția lui Cézanne, celălalt mare pictor francez care n-a avut, precum Picasso, un dar înnăscut pentru culoare.
Expoziția „Picasso: Painting the Blue Period“ este încadrată de două paranteze. Debutează cu serie de lucrări ce preced perioada albastră, în care un tânăr artist spaniol de 19 ani, proaspăt debarcat în Montmartre, cade sub dubla influență a lui Degas și Toulouse-Lautrec, încercând să găsească tonurile potrivite pentru a picta o lume cvasi-interlopă care va continua să-l atragă. Picasso a creat doar șapte nuduri în lunile de dinainte de începutul perioadei albastre și cinci dintre ele sunt incluse în manifestarea de la Phillips Collection… Ultima sală este mai mult decât un codicil la expoziție și mai puțin decât o explorare suficientă a temelor ce marchează așa-numita perioadă roz (1904-1906). Unele dintre tablourile de mari dimensiuni pictate la Paris și la Gosól, în Pirinei, propuse aici, prevestesc deja primele semne ale cubismului (Nud cu ulcior). Aflat într-o nouă relație cu Fernande Olivier – al cărei chip apare în multiple rânduri (Nud cu mâinile strânse) – Picasso înlocuiește atmosfera sumbră și melancolică a lucrărilor din perioada anterioară cu una plină de lumină și senzualitate. Artistul este acum mai puțin preocupat de subiect; ceea ce îl interesează tot mai mult este pictura în sine, procesul de realizare a acesteia. Încearcă deja aici să pună în cumpănă dorința de a exprima propriile gânduri într-o manieră expresionistă și tendința de a folosi o linie clasicizantă. Un creator care a evitat întotdeauna să traverseze Rubiconul care-l separa de abstractul pur, devine indiferent la gradul de subiectivitate cu care arta sa reproduce lumea ce-l înconjoară. Preocupări dominante din timpul perioadei albastre rămân în urmă pentru a nu se mai întoarce, practic, niciodată.