Reflectând din când în când la soarta lui Faust, adevărată emblemă a culturii și civilizației europene, nu pot să ocolesc concluzia care-mi spune că, de fapt, el a fost tras pe sfoară de către diavol. Pare că Necuratul a vrut astfel să se răzbune pe ceea ce pățise într-o altă paradigmă cunoscută din Vechiul Testament. Acolo, punând rămășag cu Dumnezeu că dreptcredinciosul Iov își va încălca până la urmă credința, pierde, deoarece Dumnezeu îi pune o condiție pe care o ignoră sau de a cărei gravitate nu e suficient de conștient. Care este aceasta? Aceea de-a-l lăsa pe Iov în viață. Poate să-i facă orice, să-l îmbolnăvească, să-l sărăcească, să-i omoare pe toți cei dragi, dar lui să nu-i ia viața. Astfel, Iov rămâne lipit de Dumnezeu, iar toate suferințele îndurate ajung în final biruite.
Ce se întâmplă însă cu Faust și cu ceea ce ne-am obișnuit să numim pact faustic? Aici diavolul nu se mai lasă păcălit și este el acela care conduce ostilitățile. Îl simte pe Faust, aflat aproape de sfârșitul vieții, nemulțumit, trist, și atunci i se furișează în suflet pentru a-l atrage de partea sa. Deși savant și cărturar, Faust suferă din cauză că nu se află totuși în posesia celor mai înalte taine ale universului. Diavolul ghicește repede care este cauza suferinței și, fără să întârzie, propune un pact. Povestea e binecunoscută. Dacă vrei să știi toate tainele, vinde-mi sufletul! Ideal ar fi fost ca Faust să refuze, doar că tocmai el a implorat intervenția. Stau atunci și mă întreb: Oare câți dintre noi, în momente-cheie ale existenței, disperați, nemulțumiți, nu se află pe același prag alunecos și nu sunt gata să încheie, la rândul lor, un asemenea pact precum ilustrul înaintaș? Cred că sunt mulți aceia care, nu pentru cunoaștere, ci chiar și pentru un succes oarecare, fie și minor, ar fi în stare să-și vândă sufletul. Pentru o cât de mică satisfacție sau excitație ar fi capabili să facă un asemenea pact. Și de ce asta? Ignoranți, cad în cursa ce li se întinde, fiindcă, nu-i așa?, li s-a spus că diavol nu există. Problema este așadar de o infinită delicatețe. Acela care semnează o asemenea înțelegere nu-și dă deloc seama la ce primejdii se expune. Nu întâmplător, Cicikov, protagonistul din Suflete moarte , care e chiar diavolul în persoană, își propune să facă asemenea achiziții, stârnind maximă stupoare și incredulitate. Moșierii gogolieni sunt proști ca noaptea, dar au intuiția capcanei pe care le-o întinde Necuratul, ceea ce noi nu avem. Ei nu-și vând propriul suflet, dar îl vând pe al iobagilor asupra cărora aveau drept deplin. Cu atât mai mult, cu cât aceștia din urmă sunt morți și astfel, printr-o înțelegere încheiată pe pământ, se văd aruncați direct în iad. Teribil! Faust însă nu pregetă și semnează pactul. Odată cu semnătura lui a fost condamnată o întreagă posteritate. Europeanul nu mai poate sta bine pe picioarele sale și atunci, pentru a se reechilibra cât de cât, este în stare să facă orice compromis. Și care compromis este mai mare decât acela de-a-ți vinde sufletul? Aceasta nu e o metaforă așa cum poate foarte mulți ar fi tentați să creadă A-ți vinde sufletul reprezintă în plan nevăzut ceea ce în plan vizibil ar fi, bunăoară, automutilarea. Astfel, în noile circumstanțe, Faust, provenind dintr-o curată stirpe germanică, își trădează niște limite incredibile.
Să analizăm. Ce vrea el, de fapt? Vrea cunoaștere, ceea ce e mai mult decât lăudabil. El nu vrea, bunăoară, să cucerească lumea, să fie un conchistador, să ajungă un tiran precum Gengis Khan și, mai târziu, precum Adolf Hitler însuși, nu, el vrea să rămână în domeniul său, dar mintea să-i bată până departe și să cerceteze arcanele universului. Iar acum intervine eroarea teribilă. Cum să ai acces la cele mai înalte taine dacă în prealabil ai făcut târgul respectiv? Oare cunoașterea secretelor universale nu depinde tocmai de libertatea propriului suflet? Dacă îți este sufletul vândut, cum să mai cunoști, ce să mai cunoști? Însăși ideea de cunoaștere este grav viciată. A vinde sufletul diavolului reprezintă tocmai anularea mizei pe care s-a bazat pactul. Iar diavolul a știut aceasta de la bun început. De aceea l-a și atras pe Faust în cursă. Faust, se poate spune, și-a tăiat singur creanga de sub picioare, aspirând spre ceva care nu mai exista chiar din momentul în care a acceptat termenii respectivului contract. El nu a înțeles că adevărata cunoaștere nu reprezintă ceva exterior, ci, esențializând, este ridicarea sufletului la rang de spirit sau stoarcerea firii până ce iese din ea mustul ființei. Atât, nimic mai mult și nimic mai puțin. „Cele mai grozave taine ale universului“ sunt în noi înșine și depinde numai de noi să le facem efective.
Se spune în evanghelie: „La ce bun să cucerești toată lumea dacă-ți pierzi sufletul?“ Păi nu ți-l pierzi cel mai rău încheind pactul respectiv? A vinde sufletul diavolului sau unei alte entități garantează, dacă se poate spune așa, exact pierderea sufletului, de care evanghelistul vorbește cu atâta amar. Faust a pornit pe un drum greșit trăgând după el, în prăpastie, toate generațiile care au urmat chiar și până în secolul acesta. Spiritul european a eșuat printr-o permanentă exteriorizare, punând accent pe vizibil și cuantificabil, aceasta în detrimentul nevăzutului și al nemăsurabilului. Unde suntem acum nu e decât rezultatul acestei „strategii“ a cunoașterii care, de fapt, a ratat cunoașterea. Pactul faustic este de aceea o mare înșelătorie, un mod diabolic de-a-i duce pe oameni de nas livrându-le iluzii cu impresia că au pus mâna pe adevăr. Și această păcăleală va dura mult și bine. Savanți, politicieni, artiști, oameni de afaceri, câtă frunză și iarbă, neînțelegând nimic din eșecul lui Faust, îi repetă greșeala.
Cunoașterea adevărată are numai și numai o miză spirituală. Restul nu e tăcere, ci tehnologie.