O specie literară boierească

Deși au apărut în ultimii ani două remarcabile ediții de aforisme într-o nouă traducere, atât din Maximele lui La Rochefoucauld, cât și din jurnalul lui Charles Baudelaire, interesul pentru cugetare și apoftegmă pare să fi scăzut în vremea din urmă. Să fie aceasta o condiție a plebeizării care se manifestă în lumea întreagă și a unei ostilități subiacente față de cultura elitară?… Nu mă grăbesc să dau un răspuns, preferând să reamintesc frumusețea și strălucirea acestei specii literare caracterizate prin lapidaritate și noblețe stilistică.

Aforismul apare în culturile antice și îmi vine în minte următoarea maximă: „Mai bine primul în satul meu decât al doilea la Roma“ și strălucește puternic în perioada Clasicismului francez.

Aplecarea cărturarului spre maximă se produce adesea în mod natural și o întâlnim frecvent la cronicarii noștri. De pildă, constatarea că omul se află sub vremi (Miron Costin) – adică la dispoziția istoriei –, și nu invers, este un remarcabil aforism. Tot un aforism formulează și Mitropolitul Simion Ștefan într-o expresie celebră, unde compară circulația cuvintelor cu circulația banilor. În aceeași familie literară se încadrează și o suită de observații ale Mitropolitului Dosoftei, considerat, pe bună dreptate, cel dintâi scriitor român.

Pe lângă lapidaritate, aforismul este un gen realist, lipsit de menajamente și adesea necruțător. Constantin Argetoianu, în Însemnări zilnice, susține că următoarea apoftegmă, mai mult decât brutală, îi aparține lui Saint-Simon: „Omului aflat la putere trebuie să-i ții țucalul, pentru ca odată căzut de acolo să i-l verși în cap.“ Nu mai puțin categoric, dar mai măsurat stilistic, este și Balzac atunci când afirmă: „Calomnia nu atinge niciodată mediocritățile, care mor de ciudă că trăiesc ignorate.

Departe de egalitarism este și Baudelaire, care spune: „Numai guvernarea aristocratică este rezonabilă și sigură. // Monarhia sau republica întemeiate pe democrație sunt la fel de slabe.“ La Rochefoucauld nu edulcorează nici el realitatea atunci când susține: „În toate profesiunile, fiecare își ia un aer și o înfățișare anumită pentru a părea ceea ce dorește să fie în ochii celorlalți. Putem spune astfel că lumea e făcută doar din aere.“ Revenind, moralistul nuanțează: „Gravitatea este o taină a trupului născocită pentru a ascunde lipsurile spiritului.

Din păcate, există și pseudoaforisme. Rezultat al culturii după ureche, care denaturează adevărul, așa cum s-a întâmplat cu Niccolò Machiavelli, care nu a spus niciodată că „Scopul scuză mijloacele“, marele florentin limitându-se să susțină că importantă este finalitatea unui demers, îndeosebi politic, și nu mijloacele cu care a fost realizat. Există între culegerile de aforisme Oracolul manual, conținând trei sute de cugetări formulate de teologul iezuit Baltasar Gracián, care nici el nu se omoară după democrație și progres de îndată ce afirmă: „În fiecare secol, omul mai scade cu un deget.“ Lui Gracián îi aparțin observații aparent paradoxale, precum afirmația că „prezența scade faima, în timp ce absența o mărește“, greu sau chiar imposibil de digerat într-o lume ca a noastră, ahtiată după publicitate. Tot acest iezuit îl face atent pe cititor să nu recurgă la „marii prieteni“ decât pentru „mari împrejurări“. Și tot el avertizează asupra faptului că nu trebuie să răspundem oricărei calomnii, întrucât, dând atenție calomniatorului, mai ales celui lipsit de notorietate, îi facem gratuit reclamă. Reflecțiile și observațiile lui Baltasar Gracián sunt un adevărat manual de orientare în realitate, nespus de folositor, rămânând la fel de actuale după patru secole de când au fost concepute. Din fericire pentru cititorul român, cele trei volume din opera lui Baltasar Gracián, apărute inițial într-un tiraj de zeci de mii de exemplare în colecția „Biblioteca pentru toți“ a Editurii Minerva în 1975, retipărite în 1994 la Editura Humanitas, beneficiază de o strălucită traducere, datorată scriitorului Sorin Mărculescu.

Aforisme, nu foarte multe la număr, a formulat și sculptorul Constantin Brâncuși, românul cel mai cunoscut în lume. Observațiile sale sunt ale unui moralist de îndată ce scrie: „Tragedia modernă își are sursele în dezordinile erotice, în spaima existenței de mâine și în generalizarea consumului de alcool.“ S-ar putea susține că sculptorul opune civilizației occidentale interbelice câteva principii ale civilizației române: „Datoria mamelor către copii este iubirea nemărginită aliată cu jertfa, iar către soț ascultarea și fidelitatea legământului nupțial până la moarte. Dorm în același pat și în același cimitir. Uniunea lor este indivizibilă și în taină. Bărbatul devine pentru femeie «omul» ei, «românul» ei, «creștinul» ei.

Nenumărate aforisme nu au fost formulate sau scrise cu titlul de cugetare, ci au fost desprinse de exegeți, de cititori din texte sau din convorbiri memorabile. Iată un asemenea aforism, aparținând Monicăi Lovinescu, care spune într-una din cărțile sale de evocări: „Memoriile se pun pe hârtie la 50 de ani, nu mai târziu, când pentru unii forța intelectuală e în declin, iar pentru alții sentimentul deșertăciunii acoperă totul cu cenușă. Mai târziu e prea târziu.“

Tot cugetări îmi apar, mai ales în zilele noastre, aceste gânduri despre gazetărie ale lui Caragiale: „E un meșteșug greu gazetăria, întrebați-mă pe mine, să vă spun eu cât e de grea această meserie. Ca să-i luminezi pe oameni trebuie să fii tu mai întâi luminat: să cunoști multe, să cugeți profund, să cerni, să selecționezi și să dai publicului gând bun în fraze bune… Cinste și gramatică sunt cele două condiții esențiale ale unei prese bune.

Și iată acum o mostră de realism creștin, trăsătură definitorie pentru reflecțiile monahilor: „Chiar și atunci când omul se află pe înălțimi și este bogat în har, mai are în el o grădină sălbatică a răutății“ (Sf. Macarie cel Mare).

O apoftegmă a Sfântului Maxim Mărturisitorul evocă în mod paradoxal un aforism al scriitorului englez Aldous Huxley: „Proaspăt culturalizații seamănă cu proaspăt îmbogățiții, și unii, și alții arzând de nerăbdare să arate ce-au mai dobândit.“ Iată acum reflecția Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Cei ce iubesc slava deșartă se silesc să se îmbogățească, cei ce s-au îmbogățit doresc să fie slăviți.

Despre apoftegmele bisericești o să vorbesc altă dată, nu înainte însă de a oferi un exemplu care la prima vedere pare desprins dintr-un dialog purtat pe vremuri la Radio Erevan:

„– Este bine a lăuda pe aproapele?

Este mai bine a tăcea.