Nici granițele nu sunt ce au fost, îmi spuse prietenul meu, Robert, în timp ce meșterea la un tablou cu îngeri.Cum așa? l-am întrebat.Nu știu, răspunse el. Dar asta-i impresia mea. Și simțindu-mi nedumerirea, Robert continuă:Vara trecută, când semnele că ar fi trebuit să înceapă războiul nu apăruseră la orizont, am vizitat, împreună cu prietenul meu Matei Vișniec, Zalomestra, un cătun aparținând comunei Brodina, situat la granița cu Ucraina. Locuri pitorești. Păduri, vâlcele, pâraie pline de păstrăvi și mrene. Dulcile obcine bucovinene. Ți se încarcă sufletul de bucurie, contemplându-le! O parte din locuitorii comunei Brodina erau români, o altă parte ruteni. Limba lor seamănă cu ucraineana, dar ei susțin că nu sunt ucraineni, ci rusini. Originea etnică a acestui neam n-a fost nici astăzi elucidată.
De ce nu l-ai întrebat pe prietenul tău Matei Vișniec despre ruteni? I-am spus lui Robert. El e, din câte știu, pe jumătate sau pe trei sferturi rutean și, probabil, cunoaște foarte multe lucruri despre ei. De altfel, dacă vrei să știi mai multe, poți să citești recentul său roman, apărut la Polirom, Un secol de ceață, unde Matei Vișniec vorbește despre satul Zariștea, situat nu departe de Rădăuți, locul de naștere al bunicilor săi. Zariștea sună frumos, dar n-o găsești pe hartă. Găsești însă Zalomestra…
În fine, răspunse ușor descumpănit Robert. Eu voiam să-ți vorbesc nu despre ruteni, ci despre graniță. Despre granița din partea de nord a țării, ce trece prin Obcinile Bucovinei. Am făcut cu Matei Vișniec o plimbare în afara satului și am ajuns la graniță. Granița arăta ca o grădină părăsită. Fâșia ce fusese cândva arată era plină de buruieni. Bineînțeles era și un gard de sârmă ghimpată încâlcit, acoperit și el de vegetație. Stâlpii ce delimitau teritoriul românesc de cel ucrainean erau scorojiți și năpădiți de ciuperci. Totul arăta ca o ruină… Parcă eram în Călăuza.
Dar poate că așa ar trebui să arate granițele, i-am zis. Într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, ele oricum o să dispară de la sine. Vom trăi într-o lume mult mai liberă. Lumea secolului XXI va fi altfel decât o vedem acum. Faptul că granița nu e îngrijită e un semn bun. Asta ar putea însemna că nu sunt conflicte la marginea lor. Și mai înseamnă că țările tind să-și câștige libertatea…
Vorbești destul de ciudat, mi-a replicat Robert, lucrând la tabloul lui.
Nu vorbesc ciudat, i-am răspuns. Vorbesc în cunoștință de cauză. M-am născut nu departe de Brodina. Tot într-un sat așezat la graniță. Vârful bont al creionului lui Stalin ce a trasat linia de frontieră a despărțit satul de unde era tatăl meu, de statul unde se născuse mama. Mama se născuse la Fântâna Albă, acolo unde a avut loc masacrul. Prima descindere a Armatei Roșii la Fântâna Albă a fost cruntă. Bolșevicii au alungat călugării din mănăstiri, au dat jos clopotele și le-au spart în bucăți. Au scos afară prapurile, evanghelia și cărțile vechi, au scos și icoanele, unele dintre ele pictate pe vremea lui Rubliov, și le-au dat foc. Mai mult decât atât, i-au pus pe bătrânii satului să se dezică de credință și să scuipe icoana Mântuitorului Iisus bătută în cuie pe gardul școlii. Nici bătrânii, nici tinerii nu s-au dezis de credința lor străbună. Au avut de pătimit, dar au rezistat. Asta s-a întâmplat în 1941, cu puțin timp înainte de masacru.
Dar masacrul cum a fost organizat? mă întrebă Robert.
Foarte simplu. După metoda tipic stalinistă. La începutul primăverii anului 1941, la câteva luni după invazie, NKVD a lansat zvonuri că sovieticii ar fi permis populației să treacă granița în România. A fost o capcană pregătită cu minuțiozitate. Ca urmare a zvonurilor lansate de NKVD, la 1 aprilie, un grup de circa 4 000 de persoane adunate din satele din jur, purtând în față un steag alb, flancat de icoane, prapuri și cruci, intonând cântece religioase, se îndrepta spre granița româno-sovietică, trasată în urma pactului Ribbentrop-Molotov. La ieșirea din pădure, în poiana Varnița, situată la circa 3 km de frontieră, grănicerii sovietici au somat coloana să se oprească. Oamenii însă nu s-au oprit, ci și-au urmat drumul, cântând în cor. Văzând că grupul nu se oprește, grănicerii i-au secerat cu mitralierele, țintind din plin. Cei care nu au căzut sub gloanțe și au încercat să fugă cu gândul să se ascundă în pădure, au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia. După masacru, morții și răniții au fost legați de cozile cailor și aruncați în cinci gropi comune pregătite dinainte, indiferent dacă erau vii sau morți. Bunicii povesteau că timp de două zile și două nopți pământul aruncat deasupra victimelor se mișca în ritmul bătăii inimilor, până și-au dat duhul toți. Au existat, desigur, și câțiva „norocoși“, care au scăpat cu viața. Dar soarta lor a fost și mai cruntă. NKVD-iștii din Hliboca i-au urmărit, i-au arestat, i-au torturat îngrozitor și i-au aruncat de vii într-o groapă comună peste care au presărat var. Asta s-a întâmplat acolo, în 1941, înțelegi, Robert?! De asta am oroare de graniță… Desigur, asta nu a fost tot. Au urmat alte atrocități, arestări, schingiuiri, execuții și deportări în Siberia. Pe 26 iulie 1941, la scurt timp după intrarea României în război, Basarabia și Bucovina de Nord au fost eliberate, iar granița dintre Fântâna Albă și Climăuți, satul meu natal, a dispărut, dar nu pentru multă vreme. Căci, după cum știi, după întoarcerea armelor împotriva Ungariei hortiste și Germaniei naziste, după 23 august Armata Roșie a revenit în România… Atunci a avut loc la Fântâna Albă un alt incident ce s-ar fi putut solda cu un alt masacru. Știi, i-am spus lui Robert, în Fântâna Albă trăiesc staroveri, adică ruși de rit vechi, care au fost persecutați pentru credința lor încă de pe vremea țarului Alexei Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare, sub oblăduirea căruia s-au făcut reformele religioase din 1642, îndurând o prigoană cruntă pentru faptul că nu au renunțat la credința lor strămoșească și au refuzat să adopte reformele lui Nikon, impuse cu cnutul. Acolo, la Fântâna Albă, s-au așezat rușii de rit vechi, lipovenii, încă de pe vremea austricelor. Și tot acolo a fost și sediul mitropoliei rușilor de rit vechi din toată lumea. Pentru ei, totul era credința. Credința i-a făcut să îndure cele mai crunte pribegii. Păi, dragă Robert, îți dai seama cum i-au privit credincioșii din Fântâna Albă pe bolșevici? Pentru ei, Armata Roșie a lui Stalin era armata lui Anticrist. Faptul că în 1941 bolșevicii au devastat bisericile și mănăstirile din Fântâna Albă era de neiertat. Apoi mai era vorba și de masacrul înfăptuit la marginea pădurii, unde au murit și au fost îngropați mii de oameni. Aceste lucruri nu puteau fi iertate și nici șterse din memorie. Astfel că, atunci când Armata Roșie s-a apropia de satul Fântâna Albă, câțiva mujici bărboși s-au urcat în clopotnițele bisericilor pe jumătate ruinate și au tras focuri de armă asupra bolșevicilor. N-a fost rănit niciun soldat. Distanța era prea mare și nici nu știu dacă bărboșii din clopotniță au avut intenția să ucidă pe cineva. Credința nu le permitea acest lucru. Incidentul a avut însă urmări tragice. Pentru că s-a tras asupra lor, bolșevicii au scos tot satul în fața catedralei și i-au ținut pe săteni în genunchi timp de 48 de ore, sub amenințarea mitralierelor. Acolo, s-au aflat și bunicii din partea mamei, și cele trei surori, și fratele lor, dar și mama, și tata. Moartea a trecut la un milimetru de tâmplele lor. Soldații Armatei Roșii nu aveau milă. La ei, credința dispăruse de mult, iar bisericile fuseseră transformate în magazii și grajduri. Așa avea să se întâmple și cu cele patru biserici de la Fântâna Albă. Și ele au fost transformate în grajduri. Sătenii au scăpat ca prin minune. După 48 de ore, a intrat în stat și armata română. Iar generalul ce se afla în fruntea trupelor văzând oamenii îngenuncheați sub amenințarea mitralierelor i-a întrebat pe sovietici ce s-a întâmplat. Când a aflat despre ce e vorba, n-a stat nicio clipă în cumpănă și a dat ordin să fie eliberați. Înțelegi, Robert, înțelegi? Ceea ce-ți spun nu sunt povești, sunt fapte. Iată în ce locuri mi-am petrecut copilăria! Și pot să-ți spun că, dincolo de toate aceste povești și dincolo de teroarea ce domnea în jur, a fost cea mai frumoasă copilărie din lume…
Și ce s-a întâmplat cu bunicii și părinții tăi?!
Părinții mei stăteau la Climăuți, iar Climăuții rămăseseră în partea românească după trasarea graniței. Părinții n-au avut probleme decât mai târziu, când a început colectivizarea. Fiind ceva mai înstăriți, au fost considerați chiaburi. Fântâna Albă însă fusese ocupată de sovietici, iar bunicii mei împreună cu cele trei surori ale mamei, temându-se să nu fie deportați în Siberia, și-au lăsat tot avutul lor acolo și, trecând noaptea granița, s-au refugiat în România. Într-o Românie aflată și ea sub cizma bolșevică. Au pribegit vreme de trei ani, ascun zându-se de autorități prin diferite locuri, s-au urcat clandestin în vagoanele de marfă și au ajuns până-n Banat. De unde s-au întors în cele din urmă și s-au așezat la Rădăuți. Dincolo, a rămas doar un unchi de-al meu, care a avut mult de pătimit. Când venea în România, vorbea în șoaptă. Îi era teamă și de umbra lui. Din când în când, se scula de la masă și se uita pe geam. Avea impresia că îl urmărește KGB-ul.
Și granița? mă întrebă Robert.
Ce e cu granița?
Cum era granița în vremea copilăriei tale?
Fascinantă. De-a dreptul fascinantă. Ne atrăgea ca un magnet. Eram copii și nu bănuiam teroarea și răul ce se ascundeau în fața și în spatele ei. Despre asta, am aflat ceva mai târziu.
Cum arăta?
Erau două fâșii arate, prima ceva mai îngustă, și nu foarte bine îngrijită. Cealaltă, cea sovietică, era mai lată, arată și greblată de puteai să culegi și puful de păpădie de pe ea. Niciun fir de iarbă, nicio pană, niciun muc de țigară: fâșia era netedă ca palma. Iar deasupra arăturii, ca să se cunoască orice urmă, fusese împrăștiată cenușă amestecată cu nisip. Dacă ai fi pus degetul pe suprafața ei, ți se imprima acolo amprenta. Noi știam că e o zonă strict interzisă, peste care nu puteai să treci. Dar asta nu ne împiedica ca ajutându-ne de un fel de prăjini să trecem făcând câteva sărituri dincolo, sărind și peste primul gard de sârmă ghimpată, și peste al doilea, pentru ca apoi să venim, tot în salturi, îndărăt. Câteodată, de obicei toamna, înjghebam și un joc pe graniță. Bătătoream câteva cercuri pe suprafața fâșiei arate românești și jucam „ruduș“, un fel de-a v-ați ascunselea cu ochii legați. În apropiere, încingeam și câte un foc de tabără. Coceam cartofi și gulii. Și acum țin minte gustul lor. Dacă ne prindeau, grănicerii ne duceau la șeful de post. Stăteam acolo, la arest, tremurând toată noaptea, dar dimineața veneau mamele noastre cu plocoane la poartă și ne eliberau. Gândindu-mă la timpurile acelea, aș fi preferat ca granița să fie cum mi-ai descris-o tu, cu stâlpii acoperiți de ciuperci și buruieni.