Mircea Scarlat – 35 de ani de la moarte

Istoricul și criticul literar, născut la 10 aprilie 1951, în comuna Cervenia, județul Teleorman, mi-a fost profesor de franceză în primii mei ani de liceu. Îl văd și acum: un chip blând, adolescentin, cu zâmbet timid. Un tânăr delicat, cu o constituție firavă. Se întorsese după terminarea Facultății de Filologie din București pe meleagurile natale. Între 1980 și 1981 s-a aflat la Viena, ca bursier al Fundației Herder, recomandat de academicianul Alexandru Rosetti.

De câteva ori s-a întâmplat să merg spre casă împreună cu el, după terminarea orelor de curs. Apartamentul părinților mei era aproape de locuința părinților lui. Acolo stătea în acea perioadă de stagiu în învățământ. Deși îmi era profesor, deși citisem ce publicase prin reviste literare și auzisem că îi apăruse și o carte (monografia despre Miron Costin), nu m-am simțit foarte intimidată, Mircea Scarlat neavând nimic din alura autoritară a profesorilor acelor vremuri. În plus, avea un mod apropiat și sincer de a dialoga.

Am vorbit mai întâi despre filatelie. Îl cunoștea pe tatăl meu, care, ca și tatăl lui, era filatelist. De fapt, în afară de marea lui pasiune, scrisul, filatelia l-a preocupat mereu în timpul scurtei sale vieți. Pe lângă colecția mare de timbre pe care o avea, a mai participat și la numeroase simpozioane și expoziții filatelice și a câștigat multe premii. Mi-a confirmat ceea ce știam deja, că pasiunea aceasta o avea de la tatăl său, Marcel Scarlat. Apoi am vorbit despre liceu, despre limba franceză pe care ne-o preda, mie și colegilor mei, explicându-mi cât de important este pentru formarea personalității mele viitoare să cunosc limbi străine. Poate și ca urmare a acestor discuții m-am hotărât să urmez Facultatea de Filologie, secția Franceză.

Debutul editorial al lui Mircea Scarlat s-a produs însă cu șase ani înainte de apariția primului volum al Istoriei poeziei românești cu Introducere în opera lui Miron Costin de care aminteam mai sus, la Editura „Minerva“, București, 1976 (168 de pagini). Urmează, la interval de cinci ani, Ion Barbu. Poezie și deziderat, la Editura Albatros, București, 1981 (160 de pagini), apoi Istoria poeziei românești la Editura Minerva, București, – volumul I în 1982 (428 de pagini), volumul al II-lea în 1984 (386 de pagini), volumul al III-lea în 1986 (309 pagini). În 1987, anul dispariției lui, lucra intens la al IV-lea volum. În 1985 îi apăruse Introducere în opera lui Cezar Bolliac la aceeași editură Minerva (168 de pagini), urmată de George Bacovia. Nuanțări. la Editura „Cartea Românească“, București, 1987 (110 pagini).

Din operele apărute postum citez: Istoria poeziei românești, volumul al IV-lea, ediție de Nicolae Manolescu, volumul este dedicat Dorei Scarlat, soția autorului, volum apărut tot la Editura Minerva în 1990 (309 pagini). Toate cele patru volume au fost reeditate, cu o prefață de Nicolae Manolescu, la Editura „Teleormanul liber“, Alexandria, 2002. Tot postum vede lumina tiparului și Posteritatea lui Ion Creangă, ediție îngrijită și prefațată de Nicolae Manolescu, la Editura „Cartea Românească“, București, 1990 (128 de pagini). Mircea Scarlat devine și romancier prin publicarea romanului Un romantic întârziat, Editura Olimp, 2002. Din cele zece capitole ale romanului, nouă fuseseră finalizate, iar al zecelea a rămas doar schițat.

A prefațat ori postfațat și îngrijit câteva antologii, dintre care amintesc: Poezie veche românească, antologia, postfața, bibliografia și glosarul de Mircea Scarlat, la Editura Minerva, București, 1985 (232 de pagini), urmată de Climat poetic simbolist, antologie prefațată și note de Mircea Scarlat, la Editura Minerva, 1987 (355 de pagini).

Tot în 1987 lucra intens și la un Dicționar al poeților români (până la 1800) apărut însă postum în „Almanahul literar“ din 1988. A avut colaborări la majoritatea revistelor literare românești (peste 300 de articole), a întocmit zeci de referate și comunicări, a avut contribuții la emisiuni radiofonice. O muncă asiduă ce nu a trecut totuși neobservată. A primit și Premiul Academiei și pe cel al Asociației Scriitorilor din București.

Melania Scarlat, mama scriitorului, mărturisea în cartea Mircea Scarlat, in memoriam, apărută în 2000 la Editura Teleormanul liber:

Scria mult, până noaptea târziu. Revedea ce scria, dar intervențiile sale erau rare, deoarece Mircea se documenta mult înainte și eficient. Meticulozitatea a învățat-o ca filatelist. Ar fi terminat Istoria poeziei românești în cinci volume și intenționa să continue cu Istoria literaturii române, că material avea deja destul… Îl venera pe George Călinescu într-atât, încât îi pusese o fotografie deasupra patului… Filozoful Constantin Noica, pe care îl vizita de câte ori putea la Păltiniș, îl îndrăgea și îl aprecia mult pe Mircea, pentru că văzuse în el un real talent, aplecat asupra studiului sistematic.“

Mircea Scarlat, în doar 36 de ani ai lui de viață, a trăit intens și a muncit cu o forță nebănuită la un om în aparență firav, cu dorința de a se depăși pe sine pe tărâm literar. Dorea deci, după spusele mamei lui, să aducă la zi „Istoria poeziei românești“ și cu siguranță și-ar fi dus la bun sfârșit dezideratul. În timpul vieții a reușit să scoată primele trei volume (aproximativ 1130 de pagini). La al IV-lea lucrase mai mult de jumătate. Pentru restul, Nicolae Manolescu mărturisește în „Argument“ la acest volum:

…a trebuit să fie reconstituit din manuscrisele și dactilogramele autorului. Om ordonat, foarte meticulos, Mircea Scarlat a copiat de mai multe ori sumarul acestui volum, așa că știu, cu inevitabila aproximație, cum ar fi arătat el, dacă ar fi fost dus până la capăt de autorul însuși… Nu toate capitolele și subcapitolele au fost redactate. Există, pe alocuri, variante. De la un punct înainte, nu mai avem decât bruioane…“

Și spre finalul acestui „Argument“, Nicolae Manolescu mai adaugă:

…Așa încât am procedat cum m-am priceput. Până pe la sfârșitul anului 1984 Mircea Scarlat publicase în presă 171 de articole (plus 8 intervenții la mese rotunde, dezbateri etc.). Și-a alcătuit singur bibliografia. Pentru următorii trei ani nu mai avem date la fel de precise. E posibil ca cel puțin încă o sută de articole să fi văzut lumina tiparului. Din acestea, am selectat articolele care se referă la poezie (în majoritate, actuală) și care mi s-au părut cele mai substanțiale…“

Din articolele și interviurile lui Mircea Scarlat apărute în reviste literare și adunate în acest ultim volum patru, unul mi-a atras atenția în mod deosebit: cel publicat aici, în volum, dar și în Album memorial – Nichita Stănescu , editat de Viața Românească, apărut la un an de la dispariția poetului, în 1984. (Mă gândesc cum ar fi fost capitolul destinat lui Nichita, dacă ar fi fost timp ca el să fie scris de critic.) Articolul lui Mircea Scarlat se numește Un nou criteriu al poeticului și a apărut prima oară în „Orizont“, nr.13, 1984. Îl redau în întregime, pentru că nu vreau să-i răpesc ceva din farmecul și sinceritatea lui:

În cazul unui poet, ar fi fost de înțeles ca experiența Nichita Stănescu să-i influențeze, într-un fel, existența (artistică): dar în cazul criticului? Pentru criticii activi în perioada debutului Poetului și a rapidei lui impuneri (la care unii dintre ei au contribuit din plin), opera lui Nichita Stănescu a însemnat o piatră de încercare. Publicându-și cărțile, i-a supus unui adevărat test, comentariile imprimate reliefând deopotrivă intuiția unora și obtuzitatea altora. Modul în care au receptat poezia stănesciană va putea constitui peste ani un criteriu de judecată a vocației criticilor care s-au manifestat între 1960 și 1983. Nu singurul, firește, dar unul operant. Criticii din generația mea au început să publice după ce șocul provocat de poezia lui Nichita Stănescu trecuse. Când am debutat, poezia stănesciană fusese aproape «clasicizată», pătrunzând până și în manualele școlare. Capodoperele sale fuseseră publicate, premii importante îl încununaseră, elogiile deveniseră o obișnuință. Prenumele i se impusese ca singur apelativ, folosit chiar de cei care nu-l cunoșteau pe autor. Dar – de fapt – cine nu-l cunoștea?

În timp ce criticii din generația lui au putut avea o contribuție în devenirea lui Nichita (mă gândesc exclusiv la cei mai importanți dintre ei), noi am fost – conștient ori nu – influențați de Nichita. Impunând un nou criteriu al poeticului și o nouă „strategie“ retorică, ne-a lărgit percepția estetică.

Mă număr printre literații cărora Nichita Stănescu le-a influențat nu numai scrisul, ci existența. Altora le-a pus la încercare gustul, mie – mi l-a provocat.

De o carte a lui Nichita se leagă interesul meu pentru literatura veche. Visam în liceu să studiez istoria și teoria artelor plastice. Neavând încotro, am ajuns la filologie… Speriat de preponderența disciplinelor lingvistice și dezamăgit de unii dascăli de literatură, în primii ani de studenție mă gândeam la abandonarea filologiei în favoarea artelor plastice. Numai jena față de părinți m-a împiedicat să-mi schimb, încă o dată, hotărârea în privința viitorului meu. Atunci a apărut Cartea de recitire. Peste ani, aveam să văd că lucrurile spuse în ea nu erau absolut noi. Dar atunci, în 1972, cartea a însemnat pentru mine enorm, interesul cel mai mare trezindu-mi-l autorii «prăfuiți» (Cantemir, Neculce, Văcărescu, Anton Pann). Îmi mărturisesc acum păcatul: am început să mă ocup de Miron Costin pentru că nu-l abordase Nichita. Nu aveam curajul de a intra în competiție cu el. Nici al doilea autor de care m-am ocupat (Grigore Ureche) nu figura în Cartea de recitire.

Subtil pedagog a fost Nichita! El mi-a servit dulceața vechilor scrieri cu lingurița, în timp ce profesorii de la facultate îmi puneau pe masă borcanul întreg, invitându-mă să mă înfrupt singur. El a convins (după Călinescu, pe care abia în acei ani îl descopeream) că abordarea literaturii vechi se poate face și altfel decât didacticist.

Venisem de acasă cu plăcerea de a citi. Nichita mi-a înlocuit-o cu aceea de a reciti. Din ea s-au născut, de altfel, cărțile mele.

Îmi dau seama acum că, în momentul crucial al opțiunii mele definitive (sper !) între două domenii distincte, acest poet m-a influențat mai mult decât criticii de meserie, deși celui mai talentat dintre aceștia (Nicolae Manolescu) îi datorez formarea și (în măsura în care se poate vorbi de așa ceva) afirmarea mea. M-am decis, în 1972, să renunț la «pendularea» de până atunci, optând pentru studiul literaturii. Spre finele anului 1970 propuneam Editurii Minerva o carte despre Miron Costin (apărută în 1976), iar în 1978 publicam o postfață la Letopisețul lui Grigore Ureche. În taină, lucram la primul volum din Istoria poeziei românești, încercând să exploatez «filoanele» aurifere pe care le semnalase Nichita. S-ar fi cuvenit să îi spun Poetului cât îi datoram. Din mândrie, din prostie sau din amândouă, n-am recunoscut asta. O fac acum, public.“