Roman de debut al primului autor neerlandez care câștigă International Booker Prize (în 2020) și al celui mai tânăr laureat din istoria acestei prestigioase competiții (la 29 de ani), Neliniștea serii apare sub semnul excepției, dar și al transgresiunii, întrucât scriitoarea se declară portdrapel al mișcării non-binary, la vârsta de 25 de ani adăugându-și prenumele Lucas, pentru a evidenția neutrul genului. Aspectul biografic nu este secundar, ci el orientează interpretarea, cu atât mai mult cu cât, după cum Rijneveld mărturisea, romanul său integrează o tragedie reală: moartea fratelui, la vârsta de trei ani.
Scris la persoana I, Neliniștea serii e un soi de cronică de familie redată de Jes, o fetiță de 12 ani, care descrie ce s-a întâmplat în ultimii doi ani, de la moartea fratelui său Matthies, înecat în ajunul Crăciunului, după ce plecase să patineze „de cealaltă parte“ a lacului înghețat. Ea locuiește cu părinții, sora sa Hanna și fratele Obbe, într-o comunitate protestantă, familia ocupându-se cu creșterea vitelor. Textul frapează prin atmosfera olandeză puritană ultrareligioasă de început de secol XXI, aproape distopică, în care referirile la Internet și la alte ocurențe ale contemporaneității par contrafactuale, discronice, în care bătrânii bisericii vizitează familiile pentru a verifica dacă predica „a dat roade“, dacă „au oblojit cuvântul“ (p. 299), o comunitate aproape de Litera stacojie, deși între lumea bostoniană descrisă de Hawthorne și cea din romanul lui Rijneveld diferența e de patru secole. Imaginea e însă reală, scriitoarea crescând într-o astfel de comunitate reformată strictă, în apropiere de Amsterdam. În prezent, doar 15% dintre olandezi sunt protestanți, însă protestantismul, care a avut un rol fondator-identitar în istoria Țărilor de Jos în secolul XVII, rămâne și azi o referință inconturnabilă. Proza lui Rijneveld se află, de altfel, în filiație cu cea a lui J.H. Wolkers, unul dintre scriitorii olandezi importanți ai secolului XX, prin trimiterile la protestantism, la acomodarea cu moartea, prin aportul de autobiografism, prin corespondența Eros-Thanatos.
Un fir tensionat ține romanul, de la primul până la ultimul cuvânt. Jes se introduce în scenă, din prima frază, vorbind de geaca sa roșie pe care refuză să o dea jos, în ciuda insistențelor. Aceasta pare un semnalizator, mai mult decât un simbol, al damnării – „Nimeni nu-mi cunoaște inima. E ascunsă sub geacă, piele și oase“ (p. 63), „fără geacă voi deveni sclavul morții“ (p. 286), Jes fiind convinsă că Matthies a murit după ce ea s-a rugat la Dumnezeu să-l ia în locul iepurașului Dieuwertje, care urma să fie tăiat de Crăciun. Pe un ton alb, aproape de „gradul zero al scriiturii“, Jes descrie căile pe care membrii familiei, inclusiv copiii, apucă, pentru a confrunta moartea, durerea pierderii, trecând prin sexualitate, cruzime, violență endogamică, automortificare, scatologie.
Deși în mare autobiografică, autobiografismul având șansa să devină, în cazul lui Rijneveld, mai mult decât o caracteristică a romanelor de debut – o marcă a scriiturii sale –, materia primă din Neliniștea serii reușește să treacă, prin combustie, 100% în literatură, scriitoarea mărturisind că, pentru distanțare, a făcut exercițiul de „a se gândi la carte ca la un roman“, de a fi „inexorabilă“ în raport cu propriile traume. Dacă e curativ, scrisul nu produce decât – cel mult – literatură motivațională. Ce e în primul rând de interes în roman e persoana lui Jes: raportul său – fracturat literar – cu persoana scriitoarei; explorările transgresive masculin-feminin, ce converg spre concluzia că ea „nu râvnește decât la sine însăși“, lucru care nu trebuie divulgat, așa cum nu divulgi parola, „ca să nu te hackuiască cineva pe neașteptate“ (p. 138); coincidența dintre ziua sa de naștere, cea a lui Hitler și cea a scriitoarei (20 aprilie), care intensifică sentimentul damnării, acela că e „și Hitler, și evreu, și rea, și bună“ (p. 278), conducând-o la întrebări insolubile de tipul: cum e posibil ca Hitler să fi fost salvat de la înec, la 4 ani, de un preot, după ce a căzut prin gheață, dar Matthies nu? (p. 216).
Naratoarea adună, documentează varii semne prevestitoare – în jocul tv Lingo, unde ghicește cuvântul „întunecime“ – „Mi s-a părut un semn imposibil de ignorat“ (p. 301); în felul în care „par să se alinieze“ în viața familiei plăgile de care vorbește Exodul; în sentimentul că face parte „din categoria celor care se desprind“ (p. 99). Piciorul lovind bățul ce ține deschis capacul lăzii frigorifice închide – peste capul lui Jes – această cronică. E vorba astfel, poate, de ce înseamnă să ajungi într-un „sistem de tuneluri“, departe de lumină, e vorba, poate, de parabola din Corinteni, că „Trupul e semănat în putrezire și învie în neputrezire“, e vorba, poate, de a fi inexorabil în materie livrescă.