În 1992, la trecerea în eternitate a „poetului Podișului someșean“, un coleg de generație, Vlaicu Bârna, îl considera „artistul desăvârșit al cuvântului“, neîntrecut evocator al fastelor naturii, dar și autorul unor remarcabile antologii, Poeți tineri ardeleni, Editura Fundațiilor Regale, 1940 și, Transilvania în poesia românească, București, 1943, rod al cercetării de numeroase cărți și publicații, din care scoate „cele mai grăitoare pagini de poezie despre Transilvania“, alcătuind „o carte manifest, la inima tuturor“.
De ce o numește Vlaicu Bârna „o carte manifest, la inima tuturor“? Pentru că, inspirată dintr-un moment tragic al istoriei noastre, Dictatul de la Viena, antologia evidențiază prin glasul poeziei că Transilvania este „starea noastră de veghe“ și semn al statorniciei noastre pe locurile străbune. Cam în aceeași vreme apar alte două antologii inspirate din același moment dureros, moment istoric din zbuciumatul trecut al Ardealului: Ardealul cântat de poeți de Matei Alexandrescu, 1943 și Ne cheamă Ardealul de George Togan, 1944. Antologia lui Emil Giurgiuca este cea mai bună și cea mai cuprinzătoare, însumând peste 400 de pagini, structurată în cinci capitole: I. Transilvania în lanțuri (1784-1894); II. Chemarea Transilvaniei (1894-1914); III. Patria și Războiul pentru Transilvania (1914-1918); IV. Transilvania liberă (1918-1940); Transilvania sfâșiată (1940).
Tabloul poeziei transilvane prezentat de Emil Giurgiuca este strâns legat de istoria Ardealului și jalonat de evenimente istorice decisive: Transilvania în lanțuri, de la Răscoala lui Horea până la Procesul Memorandului; al doilea capitol Chemarea Transilvaniei, de la Procesul Memorandului până la Războiul de Reîntregire a Neamului; capitolul III, cu o perioadă de numai patru ani, Patria și Războiul pentru Transilvania, este cuprins între Războiul pentru Întregirea Neamului și Marea Unire; capitolul IV, Transilvania liberă, corespunde intervalului interbelic 1918, între Marea Unire și Dictatul de la Viena; capitolul V, Transilvania sfâșiată, este „contemporan“ cu apariția antologiei, debutând cu tragica toamnă a anului 1940, a răpirii unei părți din Transilvania prin Dictatul de la Viena. Așadar, un răstimp de aproape două sute de ani, din care singura perioadă luminoasă este cea din intervalul interbelic, Transilvania liberă (1918-1940), încât îmi vin în minte amarele cuvinte ale lui Timotei Cipariu despre trecutul acestei provincii: „Când ne uităm înapoi la istoria poporului nostru și mai ales a națiunii noastre din astă patrie dulce, care e întâiul leagăn al vieții romane, pe aceste locuri nordico-orientale, mai că nu aflăm în seria atâtor mari de secoli, de la începutul celui de al doilea al erei creștine până acum, peste mijlocul celui de al XIX-lea secol, decât numai zile de lacrimi, de dureri și de suferințe de toată forma: iar zilele de bucurie pentru poporul român și pentru națiunea noastră transilvanică în specie, au fost mai puține și mai rare decât peana de corb alb.“
Capitolele sunt precedate de o prefață, numită de autorul ediției Cuvânt înainte, în realitate un informat și patetic eseu despre poezia Transilvaniei, care se încheie cu un „psalm“ al durerii în tălmăcirea arhaică a brașoveanului Teodor Corbea, care i s-a părut lui Emil Giurgiuca potrivit, ca un fel de motto al antologiei. Fiecare capitol scoate în relief una sau două poezii aparținând unor poeți reprezentativi pentru epoca respectivă, care sintetizează ideea dominantă comună. Primul capitol, Transilvania în lanțuri cuprinde o poezie de protest liric, profetică și vizionară, în centrul căreia stă Răsunetul lui Andrei Mureșanu, despre care, în prefață, Emil Giurgiuca scrie rânduri memorabile care merită să figureze în orice florilegiu critic consacrat poetului deșteptării naționale: „Tot ce fusese înăbușit în pieptul nostru izbucnește atunci, deodată cu fapta poporului suveran, într-o cântare de luptă: Deșteaptă-te, Române. Ea nu e expresia unui singur om, ea e porunca veacurilor. În ora compunerii ei, poetul va fi simțit în jurul său prezența legiunilor de martiri sculați din morminte, umbra roatei lui Horea, sufletul fără odihnă a lui Mihai. Și icoana Transilvaniei ca un rug nestins de jertfe românești se va fi ridicat în fața sa, crâncenă, cutremurătoare.“ Ideile poeziei lui Andrei Mureșanu provin din celebrul Discurs pentru libertatea națională, rostit de Simion Bărnuțiu în Catedrala Blajului în 2/14 mai 1848, și se vor repeta „în tot lungul veacului fragment cu fragment în toată poezia transilvană, cu forța originară a ideilor care nu cunosc opreliști omenești. Căci poezia transilvană este ea însăși un discurs pentru libertate“ (p. 10-11). La sfârșitul capitolului se reproduc câteva poezii de „un poet necunoscut“: una dintre acestea, Cântecul lui Horea, este o poezie populară, iar poezia Marșul lui Iancu este într-adevăr o prelucrare după C. Negruzzi, dar nu de „un poet necunoscut“. Parafraza și compoziția muzicală se datorează lui Nicolae Begnescu (1824-1873), profesor blăjean și revoluționar în oastea lui Avram Iancu. Absolvind cursurile teologice la Arad, în anul 1847, era „dascăl“ la Abrud, care calitate l-a impus ca pe unul dintre conducători în luptele de la 1848. A fost tribun în armata lui Iancu și, ca atare „prin cântecele sale a înflăcărat pe revoluționari“. Între 1855-1859 a funcționat ca profesor de ritual și cânt bisericesc la Seminarul Teologic din Blaj. Între 1859-1863, a fost paroh în Câmpeni, între 1863-1865, din nou profesor la Blaj, iar de la 1865 până la moarte, paroh în Tiur (v. Nicolae Comșa, Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului, Editura Demiurg, București, 1994, p. 89-90).
În cap. II, Chemarea Transilvaniei, 1894-1914, tonul dominant îl dau poeziile lui Coșbuc și Goga. „Opera lui George Coșbuc – spune Emil Giurgiuca – este ramificația în poezie a arborelui uriaș care a fost Școala Ardeleană“ (p. 16). E însă o limitare a acestei înrâuriri numai la câteva aspecte formale, pentru că poetul năsăudean are un adevărat cult pentru latinitate și mai ales în această direcție ar trebui văzută în poezia lui influența Școlii Ardelene. Noutatea poeziilor lui Goga în contextul poeziei ardelene și, în general, al poeziei românești este subliniată în propoziții ce îmbină enunțul didactic cu suavitatea metaforei… „o cântare ce nu seamănă cu a nimănui până acum, o cântare de jale, de surdă și înăbușită revoltă. Din nou suferința milenară primea glas în poezia din Ardeal: era «cântarea pătimirii». În ea vibra Ardealul până la ultima lui fibră, cu oamenii lui obidiți, cu râurile prietene, cu codrii lui înfiorați de-un suspin de atâtea ori simțit în frunză și undă“ (p. 12). Și următorul capitol consacrat Războiului de Întregire a Neamului este dominat în poezia lui Goga, cu aspra ei poruncă, izvorâtă parcă din acel grav, „acum ori niciodată“ al lui Andrei Mureșanu. „Veniți, Români! Porniți-vă spre munte!/ V-arată drumul morții din morminte/ Să nu uitați a veacurilor carte,/ Veniți, veniți!… Căci adevăr zic vouă:/ Ori vă mutați hotarul mai departe,/ Ori veți muri cu trupul frânt în două!“ Urmează în capitolul Transilvania liberă, o poezie dominată de lumină, de nostalgia satului, o viziune aproape idilică asupra unui tărâm, în sfârșit, fericit, întreruptă de ferme pledoarii pentru recunoașterea unui drept de proprietate de atâtea ori contestat, ca în poezia lui Aron Cotruș: „Ai noștri sunt acești munți/ Pietroși, mănoși, cărunți/ Căci noi ne-am cățărat pe ei spre cer,/ Noi le-am deschis adâncurile de aur și de fier,/ Și-am suferit prin ei prin ploi și ger…/ Noi le-am spintecat uriașele pântece,/ Noi le-am proslăvit frumusețile în cântece,/ Și le-am cunoscut sufletul și furtunile mai bine/ Ca oricine…“.
Ultimul capitol, Transilvania sfâșiată, este cel mai amplu. Aproape jumătate din antologie este consacrată acestui moment dureros din istoria țării, moment care l-a și îndemnat pe Emil Giurgiuca la alcătuirea ei. Un uriaș protest liric se conturează din cele aproape o sută de poezii ale capitolului. Poeți din toate ținuturile românești deplâng drama Ardealului. Se detașează însă câțiva cărora acest eveniment conferă poeziei lor un timbru original: în primul rând Emil Giurgiuca, apoi Mihai Beniuc, Iustin Ilieșiu, supranumit „poetul sângerărilor ardelene“, după titlul volumului său de versuri apărut în această perioadă, Ion Th. Ilea, V. Copilu-Cheatră ș.a. Poeziile Despărțire de o garoafă roșie de Mihai Beniuc, înfățișând jalea refugiului, a părăsirii Transilvaniei și Când mă voi întoarce cu viziunea profetică a bucuriei la redobândirea locurilor dragi, vremelnic și nedrept ocupate – rezumă poetic acest florilegiu liric.
În activitatea literară a lui Emil Giurgiuca, antologia poeziei transilvane are, în primul rând, o semnificație patriotică, exprimând nădejdea într-o zi când se va șterge această injustiție istorică asupra unui ținut românesc. Ea îl recomandă pe Emil Giurgiuca deopotrivă ca istoric și critic literar, realizând o exemplară antologie, temeinic informată și alcătuită pe baza valorii estetice.