În Colecția Antologia unui Autor a Editurii Știința din Chișinău au apărut până acum treisprezece volume de poezie, al treisprezecelea fiind Nu eu dar nici altcineva, antologia de autor a scriitorului Constantin Abăluță. Prozator și poet „neîncadrabil“, cum este definit și cum se autodefinește, cu un zâmbet, Constantin Abăluță nu este poetul unei singure cărți. Nu în sensul de a fi scris o singură carte, ci în acela de a fi definit de una singură, în al cărei siaj să își continue o fericită, călduță viață literară. Numeroasele sale volume sunt o asumare totală a condiției de scriitor, cu plusurile și, mai ales, cu minusurile sale. Poetul, căci pe acesta îl avem în vedere, pare să fi înțeles, încă de la debut, faptul că scriitorul se află într-un lung exod, rătăcind în căutarea Țării Promise. Fiecare volum arată etapele acestui itinerariu spre Absolut. Un itinerariu sinuos, cu stagnări, rătăciri, mers în cerc, înaintări anevoioase și amăgirea Fetei Morgana, dar de care poetul nu s-a ferit, pe care nu l-a tăinuit și, deschis, și l-a asumat, publicând fiecare volum – bornă de etapă (mai puțin cele pe care le-a oprit Cenzura). O formă de sinceritate care a fost răsplătită prin aceea că volumele au trecut proba celor mai intransigenți evaluatori: timpul și criticii literari.
Fără îndoială, citind poemele din Nu eu dar nici altcineva înțelegem imediat că citim opera unui optzecist. Ceea ce îl singularizează însă, nu doar între optzeciști, ci și în poezia noastră, este unghiul diferit din care este privită și abordată poezia. O poezie „încarnată“ în orașul cu străzile sale, clădirile și arborii săi, în locuința – casă, apartament, mansardă, cu ferestre, uși, obiecte de mobilier ce populează, nu mobilează încăperile prin care trec ziua și noaptea, întunericul și lumina. „Arhitectura, jocul savant, corect și magnific al formelor reunite sub lumină“, acest crez al lui Le Corbusier este transpus în poezie de către Constantin Abăluță. De altfel urbanismul, dansul proporțiilor, jocul, aproape taoist al relațiilor dintre plin și gol, privilegierea obiectelor, a vegetalului, imprimă această caracteristică „arhitecturală“ poeziei sale.
Nu omul vitruvian este idealul căutat, ci perfecțiunea și puritatea spațiului, revelată prin accente, prin minuscule: o umbrelă, un scaun, o oglindă. Jocul de lumini și umbre e sugerat prin obiecte ambivalente care semnifică, aduc sau stânjenesc prezența opozițiilor. Oglinda deschide spațiul, permite un nou univers, dublul din oglindă sporește lumina, devine chiar declanșator ludic (o pisică urmărește jocul de lumină produs de o oglindă). Fereastra deschisă, închisă, umbrită de perdea, permite sau blochează lumina, favorizând întunericul. Obiectele de iluminat îndeplinesc, desigur, același rol. În spațiul bine desenat, decorul minimalist permite observarea obiectelor și a vegetalului prin mijlocirea privirii poetului. În acest univers citadin, în care, paradoxal, oamenii nu sunt în prim-plan, în acest univers aproape aseptic, se desfășoară epopeea unui altfel de a exista. O viață în desfășurare foarte lentă, întinzându-se dincolo de cea umană și necunoscută acesteia. Viața umană este „tolerată“ și cuprinsă în cea a lentorii: „Omul se naște printr-un schimb de locuință/ din odaia amniotică trece-n odaia casei/ părintești/ și-apoi viața lui nu-i decât un șir întreg de mutări/ odăi care-l corcolesc cu etanșeitatea lor artificială/ Acesta-i fiul omului spun mobilele și/ lampadarele covoarele și tablourile/ acesta-i micul monstru steril spune oglinda/ rotundă care înlocuiește soarele/ (…)“ (Odăile). În schimb, trăită „cu încetinitorul“, viața vegetalului, a muștei în stare de hibernare, viața țestoasei, a pietrei, viața obiectelor de mobilier, viața clădirilor, a străzilor, se desfășoară într-o formă aproape tainică, ascunsă la vedere și poetică pentru Constantin Abăluță. Dacă spațiul exterior este privit și înțeles, spațiul interior locativ este văzut și apropriat. Obiectele din acest spațiu, fără a avea conotații urmuziene, au un profil foarte bine reliefat, o puternică personalitate, un suflet în care poetul se insinuează, locuindu-le.
Cu toate că singurătatea este o temă recurentă și mai apăsătoare în volumele mai recente ale poetului, ea este un teritoriu în care eul poetic își exersează totalitar starea de grație, cotropind spațiul și obiectele ce-l locuiesc, daimon al acestor minuscule, pline de lentoare și de candoare, forme de existență. Lacrimae rerum, plânsul lucrurilor este și plânsul zeului care există în ele și care, prin aceste lacrimi, se varsă în poezie.