Belfast 1969, un tablou luminos al unei străzi care palpită de viață, plină de copii care se joacă, de gospodine ieșite în fața casei, de bătrâni care stau de vorbă, de bărbați care intersectează amabil jocurile copilărești. Acest tablou de idilic al unei Arcadii de cartier nord-irlandez se sfărâmă în fața camerei când în el pătrund un Aktiongruppe de hooligans prostestanți înarmați cu bâte, cocktailuri Molotov, aruncând în aer o liniște fixată parcă în cadre atemporale. Animația își schimbă sensul, cartierul devine deodată un teatru de război, o mașină sare în aer, armata apare pe străzi, baraje cu sârmă ghimpată delimitează zonele fierbinți ale unui conflict între catolici și prostestanți pe care îl vedem reiterat de-a lungul filmului, în diferite secvențe, de la cele propriu-zis stradale la luările de poziție în biserică unde pastorul protestant îi afurisește cu o elocință salivar-spumegată, cu diverși rebeli conducând o rezistență de cartier etc. În mijlocul acestui tablou care când se luminează când se întunecă stă ca într-o poză de familie chiar familia băiețelului de 9 ani, Buddy (Jude Hilss), compusă din tatăl (Jamie Dornan) cu serviciul în Londra și sufletul în Belfast, din mama (Caitriona Balfe) plină de energie și pusă pe dans, din bunica (Judi Dench) sensibilă la nevoile nepotului și dintr-un bunic „filozof“ (Ciaran Hinds) și un frate mai mare. Există un punct de vedere clar marcat, cel al copilăriei capabile să transfigureze tot ce întâlnește, să confere o notă de sublim sau magie unor lucruri pe care nu le înțelege. Nu poți să nu remarci eclerajul și muzica care operează atât la nivelul cadrului, cât și al conținuturilor. În ciuda divergențelor în familie legate cu precădere de dilema mutării familiei din Belfastul tot mai nesigur la Londra, există o solidaritate infailibilă, există un cerc al iubirii familiale, alcătuit de părinți și bunici deopotrivă, dincolo de care se află un alt cerc protector, cel al comunității, al cartierului unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, unde gospodinele așezate pe scăunele își curăță legumele în fața casei, unde oamenii se strâng la o tacla în mod firesc la un colț de stradă, unde cinematograful împacă toate categoriile de vârstă și toate religiile. Kenneth Branagh a scris și scenariul filmului ca pe o proustiană recuperare a unui timp luminos indiferent de tensiunile care se văd în film. Povestea de dragoste a băiețelului pentru o fată catolică nu are nimic din drama care-i desparte pe Romeo și Julieta, ci dintr-o fragilă și fermecătoare proiecție a copilăriei.
Există, altfel, trei etaje de vârstă și trei cupluri, dintre care unul imaginar, cel al lui Buddy cu iubita sa de aceeși vârstă, premianta clasei. Mama și tata se iubesc, se știu din copilărie și într-un moment liric soțul îi cântă un hit al anilor ’70, o declarație de dragoste în spiritul musichall-ului. Mult mai atent privit este însă perechea de bunici intepretată de admirabila Judie Dench și extraordinarul Ciaran Hinds, cu o secvență de interpretare a unei partituri muzicale urmate de o încercare de dans. Bunicul îl introduce pe nepotul îndrăgostit cu înțelepciuni sedimentate în versuri în eternul mister feminin. Însă bunicul strecoară și lecții de viață și acele lucruri care rămân pentru totdeauna, care fixează în mintea lui Buddy esențialul. Există o întrebare recurentă la membrii familiei, și tatăl și fiul sunt așezați în fața ei: ce vrei tu? Acest ce vrei are însă o relevanță destinală asociată unei alte interogații fundamentale: cine ești? De fapt „ce vrei“ depinde în mod considerabil de „cine ești“ și ambele sunt legate de rolul pe care îl joacă Belfastul și comunitatea irlandeză în viețile lor. Belfastul devine simbolul identității irlandeze, nu un simplu loc pe care numeroase cadre recognoscibile probabil pentru locuitorii lui actuali, ci un loc în memorie cum numește Pierre Nora acele spații care se impregnează de substanța istoriei și a vieții. O afirmă mama lui Buddy într-un monolog impresionant, o afirmă deopotrivă bunicul într-o reflecție memorabilă, prin tot ce face o spune și bunica, pe care o lasă în urmă familia plecată la Londra, un loc mai sigur decât străzile inundate de violență din Belfast, și nu în cele din urmă o susține și Buddy, a cărui copilărie parafează această dragoste particulară pentru oraș și locuitorii lui. Există un amestec de ironie, autoironie și tandrețe în acest film, amestec care coboară asupra a numeroase personaje, care luminează cu precădere această familie irlandeză care nu are nimic ieșit din comun, dar care conferă comunului o strălucire intensă și caldă. Kenneth Branagh face din stradă un alt personaj, lumea ei are ceva din lumina unei veri nesfârșite, strada pare să trăiască un anotimp al amintirii, nu unul real. Există și accente pe care le poți înregistra în zona melodramei, dar ele nu alunecă niciodată în soporificul lacrimogen, așa cum muzica menită să recupereze atmosfera unui alt timp dă uneori impresia că ne aflăm pe o scenă. Și mai există în această lume o altă formă de transfigurare care deschide către biografia regizorului, dar și către o antropologie a sociabilității dispărute astăzi: cinematograful de cartier. De la westernurile cu John Wayne, ale cărui dialoguri decupate abil trasează paralele intenționate cu problemele familiei, la muzicalul cu parfum de fabulos precum Chitty Chitty Bang Bang al lui Ken Hughes, avem o lume de aceeași factură precum cea din Cinema paradiso al lui Giuseppe Tornatore. Reacția familiei egal fascinate de la bunică la nepot la un trucaj rezolvând abil un accident tragic face parte din această bucurie a vieții care inundă pelicula lui Kenneth Branagh. Există aici ca o antifrază tandru-ironică a fixării în cadre mentalitare a acestei lumi ancorate încă în tradiție și valorile ei comunitare prima aselenizare.Despărțirea de Belfast pentru Londra are ceva din această anvergură a aventurii în spațiul cosmic, cu toate că pare inclus în tradiție faptul că irlandezii pleacă mereu. Realizezi în final că întreg filmul lui Kenneth Branagh se focalizează asupra acestei despărțiri care are conturul dramatic al unei schimbări destinale, așa cum filmul se încarcă de forța evocării, dar și de intensitatea transfigurării. Belfast este o poveste de dragoste, una care se află cuprinsă integral în titlul filmului.