Romanul Cimitirul Buna-Vestire al lui Tudor Arghezi, apărut în 1934, are un subiect original, foarte productiv, în principiu, din punct de vedere literar. Autorul își imaginează ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi morții dintr-un cimitir ar începe să revină la viață. Și totuși, în mod curios, acest roman este plictisitor.
Cea mai mare parte a lui, care precede momentul senzațional al învierii, se dezvoltă ca un pamflet tern la adresa moravurilor vremii. Din extraordinarul poet nu rămâne decât un cetățean indignat. Acesta povestește minuțios, prozaic, cum se fac aranjamente și se practică impostura, cum se mituiesc funcționarii, cum se încalcă la tot pasul „prințipuri“. Nu este vorba de o viziune asupra comediei umane, cu caracter burlesc sau metafizic, ci de o atitudine cetățenească.
După ani de studii și activitate de cercetare în domeniul filosofiei, Gulică Unanian se prezintă pentru a-și susține doctoratul în fața unei comisii de „celebrități“ cărora, de fapt, el le scrisese majoritatea cărților. Sala este goală. Asistă la eveniment doar soția și copilul lui, neobservați de mem brii comisiei. Aceștia, simulanți exersați, reușesc să confere o solem nitate teatrală exa me nului. Copilul are însă o trâmbiță și suflă în ea pe neașteptate, astfel încât își face simțită prezența. Așa află președintele comisiei că aspirantul la titlul de doctor este de fapt căsătorit și nici nu poate divorța având copii (cinci plus încă unul în stadiul de sarcină). El spera că, oferindu-i o catedră universitară, îl va determina s-o accepte ca soție pe o nepoată a sa, șchioapă, în pericol să rămână fată bătrână. Acest plan cade.
Candidatul, de altfel foarte bine pregătit, ia doctoratul cu Magna cum laude, dar se gândește cu îngrijorare că titlul nu-i va folosi la nimic, întrucât nu va putea găsi un post în învățământ. Autorul arată în continuare, ca într-un articol de ziar, că asemenea posturi se ocupă exclusiv prin protecție și servilism.
Sfătuindu-se cu soția lui, Matilda, Gulică Unanian apelează din nou la un fost coleg, ajuns ministru, care-i era naș și îi botezase toți copiii. Gurile rele spuneau, chiar, că aceștia seamănă cu nașul. Cu tot sprijinul acestuia și cu tot cu doctorat, nu poate obține decât postul de intendent al Cimitirului Buna-Vestire.
La început, Matilda este îngrozită la gândul că va trebui să trăiască în apropierea morților și tot acolo să nască al șaselea copil. Până la urmă, însă, tentată de avantajele materiale (locuință, iluminat gratuit, leafă plus… ce mai pică), se învoiește și familia lor se mută în cimitir. Servitoarea lor, Mărgărita, o femeie de la țară cam săracă cu duhul, este chiar bucuroasă, fiindcă îi place ceremonia înmormântării, ca un spectacol. O încântă și cioclii, cu veștmintele lor cernite, și muzica funebră.
Cartea este plină de ironii – groase – la adresa acestui perimetru al morții; sunt aduse în prim-plan văduve care vizitează cu regularitate cimitirul și stau de vorbă cu soții defuncți, pe teme domestice, ca și cum aceștia ar mai fi în viață.
Unanian a luat în primire un inventar de 47.000 de morți și are în subordine opt gropari și cinci grădinari. Activitatea nu încetează nicio clipă; mereu moare cineva sau vin vizitatori. De altfel, subordonații, văzând că intendentul este om cu carte, îi spun domnule profesor atunci când i se adresează, așa că ceea ce nu-i dăduse societatea obține prin slujba pe care o avea la cimitir.
Autorul denunță modul dubios în care se fac tranzacții cu locuri de veci; unii solicitanți au nevoie de luni de așteptare, iar alții le cumpără imediat. Între timp, protectorul intendentului, ministrul, moare, fără să-l fi putut boteza și pe al șaselea născut care era băiat.
Ultima parte a cărții virează brusc în fantasmagorie – apar relatări despre învierea unor morți, din care doi, Oreste Popa și Gheorghe Matei, sunt arestați și aduși la cimitir pentru reconstituire. Întrucât morții reveniți la viață muriseră de peste 200 de ani, ei nu pot fi găsiți în scriptele cimitirului (evidența se ține de numai șaizeci și doi de ani!).
Într-o primă etapă, în întreaga țară învie 123 de morți și este înființată o comisie de anchetă din care face parte și intendentul spitalului, numit cu această ocazie director (dar fără să i se mă rească salariul, observă prozaic autorul). Apoi învie toți morții din țară.
În mod curios, reprezentarea este în continuare pedestră, jurnalistic-satirică, chiar dacă unele întorsături de frază aduc aminte de inconfundabilul stil arghezian. Să ne imaginăm ce ar fi făcut Bulgakov sau Llosa cu un asemenea subiect! Tudor Arghezi descrie, sar castic, dintr-o perspectivă funcțio nă rească, dezorga ni za rea vieții sociale pro vocată de surplusul de oameni. Cei aflați la conducerea instituțiilor trăiesc cu teama că predecesorii lor vor veni să-și revendice funcțiile, cei intrați în posesia unor moșteniri sunt apăsați de gândul că vor fi nevoiți să le restituie adevăraților proprietari etc. Dezastrul demografic este oarecum atenuat de faptul că oamenii înviați din morți nu au nevoie să mănânce, să bea, să se acupleze sau să meargă la toaletă.
Cuvintele deocheate folosite din când în când în roman îl enervează pe Nicolae Iorga, care vituperează împotriva introducerii lui Tudor Arghezi în manualele școlare: „Este un adevărat sacrilegiu de a otrăvi sufletul noilor generații cu maculatura imundă, ai cării autori se inspiră prin cârciumi.“ Istoricul face și un joc de cuvinte neinspirat și răutăcios plecând de la Cimitirul Buna-Vestire: „Buna-Beștire“ și „Buna-Beștelire“.
După o jumătate de secol, în plin comunism, Nicolae Manolescu va folosi ingenios episodul cu învierea morților pentru a sugera că oamenii aduși la viață și lipsiți de fiziologie seamănă cu proiectul de „om nou“ propus de regimul comunist. Cunoscutul critic literar exprima în limbaj critic ceea ce Ileana Mălăncioiu va exprima în limbaj poetic: „Întreg orașul era plin de morți/ Ieșiseră pe strada principală/ Așa-mbrăcați în hainele de gală/ Pe care cât ești viu nu prea le porți.// Treceau râzând și nu-i puteam opri,/ Păreau că nu mai înțeleg deloc/ Că sunt prea mulți și nu mai este loc/ Și pentru cei care mai suntem vii.“