Când trei frați se întorc la casa în care și-au petrecut verile pe când erau copii și unde, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, un accident devastator le-a marcat existența, totul în jurul lor îi întâmpină firesc – casa, lacul, peisajul sunt familiare, și totuși cei trei par a se mișca într-o viață care nu le aparține. Înstrăinați unul de altul, Benjamin, Pierre și Nils revin pentru a îndeplini ultima dorință a mamei, despre care află în seara dinaintea înmormântării sale: cenușa să-i fie împrăștiată la casa de lângă lac. Neliniștitor în felul în care dezvăluie treptat când copilăria fraților, când viața lor adultă, de o melancolie deopotrivă delicată și crudă, construit abil, pivotând între un fir narativ ce aparține trecutului și urcă spre finalul inimaginabil, și un altul care coboară dinspre momentul morții mamei către același moment de cotitură, Supraviețuitorii este un roman intens, apăsător și profund senzorial despre copilărie, cu secretele și, mai cu seamă, cu dramele care lasă urme adânci. (Editura)
Alex Schulman s-a născut în 1976 la Skåne, în partea de sus a Suediei, și a crescut în suburbia Farsta a orașului Stockholm. A urmat studii de Cinematografie, Literatură și Filozofie la Universitatea din Stockholm. Are o strălucită carieră de jurnalist, blogger, crainic și producător TV. Încă din 2012 conduce cel mai popular podcast săptămânal din Suedia, Alex & Sigge, cu câteva sute de mii de ascultători. Debutul literar al lui Alex Schulman a avut loc în 2009, cu romanul autobiografic Skynda att älska (Grăbește-te să iubești), dedicat tatălui său, Allan Schulman, jurnalist și producător de televiziune. Acestuia i-au urmat alte două romane autobiografice: în 2011, Att vara med henne är som att springa uppför en sommaräng utan att bli det minsta trött (Să fii cu ea), despre soția sa, și, în 2016, Glöm mig (Uită-mă), despre relația cu mama alcoolică, ales Cartea anului în Suedia, în 2017. În 2018 a publicat romanul Bränn alla mina brev (Arde-mi toate scrisorile), devenit bestseller în Suedia. Finalist la Premiul literar al publicației „Svenska Dagbladet“ și la Premiul Adlibris, romanul lui Alex Schulman din 2020, Överlevarna (Supraviețuitorii); Humanitas Fiction, 2022), e o adevărată revelație pe plan internațional, fiind tradus în 33 de țări și întâmpinat elogios de criticii literari și cititori.
(fragment)
CAPITOLUL 5
Ora 20:00
Benjamin stă lângă lac, cu un buchet de flori uscate în mână. Sunt piciorul-cocoșului. Frații sunt lângă el. Nils ține urna. E grea și el își schimbă mereu mâna, cu o expresie tot mai tulburată, ca și cum greutatea mamei l-ar copleși.
– Spunem ceva? întreabă Nils. Sau cum se face?
– Nu știu, răspunde Benjamin.
– O ceremonie, sau așa ceva?
– Cred că pur și simplu o facem!
– Așteptați, spune Pierre. Trebuie să mă piș.
Se depărtează câțiva pași, se întoarce spre apă și își desface prohabul.
– Dar, te rog, zice Nils. Nu era vorba să fie ceva solemn?
– Absolut! Dar trebuie să mă piș.
Benjamin privește spinarea lui Pierre, ascultă cum urina se lovește de pietrele de pe mal. Vede cum Nils se străduiește să prindă mai bine urna.
– Să te ajut? S-o țin eu?
Nils clatină din cap că nu.
Lacul e liniștit și Benjamin vede pădurea reflectându-se în apă, vede acum două ceruri, amândouă sclipind în roz și auriu. Soarele coboară spre brazii uriași. La oarecare distanță în golf se vede o geamandură de plastic alb în apa liniștită.
– Privește, spune Benjamin, arătând spre geamandură. Nu e a noastră?
Nils își scarpină cu grijă o înțepătură de țânțar de pe frunte și privește spre micul punct din depărtare.
– Da, fir-ar a dracului! spune și-și ridică mâna spre soare, ca să vadă mai bine. Ultimele zile când am fost aici. Oare am întins plasa atunci, înainte să se întâmple totul? Și pe urmă a fost haos, și când am plecat acasă a fost așa de mare grabă. Nu cumva am uitat să…?
Începe să râdă.
– Oare am uitat să scoatem plasa înainte de plecare?
Benjamin privește geamandura, e destul de departe, totuși nu într-atât încât să nu-i poată distinge forma, marginile ciobite din iarna când șoarecii invadaseră șopronul pentru bărci.
– Vrei să spui c-a stat aici tot timpul? întreabă.
– Da.
Benjamin își imaginează plasa. La cinci metri în adâncuri, un mormânt plutitor, unde peștii atârnă unii lângă alții, în diferite stadii de descompunere. Solzi, și oase, și ochi care privesc în întuneric, totul prins între ochiurile subțiri, mușcate de alge. Și anii trec, iar acolo sus se petrec lucruri, familii își fac bagajele și dispar, totul rămâne gol, anotimpurile se înlănțuie și deceniile trec, totul e într-o schimbare permanentă, dar la cinci metri mai jos plasa e încă sub apă, așteptând răbdătoare, îmbrățișând tot ce-i trece pe aproape.
– Poate ar trebui s-o scoatem, spune Nils.
– Da, răspunde Benjamin.
– Poate cândva mâine-dimineață, înainte să plecăm acasă.
La câțiva pași de ei, cu spatele întors, scuturând ultimele picături, Pierre scoate un sunet ușor, un mic țipăt iritat, ca și cum ar vrea să obiecteze, dar nu găsește cuvintele potrivite.
– Nu, la dracu’, strigă el. Își trage fermoarul. O facem acum!
– Acum avem ceremonia, zice Nils.
– Poate să aștepte, spune Pierre. Frații înapoi în aceeași barcă, direcția: lac! O ultimă plimbare, la apusul soarelui. Mamei i-ar fi plăcut!
– Nu, nu acum, spune Nils, dar Pierre a luat-o deja înainte, sare peste pietrele mai mari, de-a lungul malului.
– Credeți că barca mai e acolo? întreabă.
Benjamin și Nils se privesc rapid. Nils zâmbește cu surâsul lui blând. Îl urmează pe fratele mai mic, spre șopronul pentru bărci.
Da, barca e acolo. Trasă cu grijă pe grinzile mari, vechea barcă de plastic alb este exact cum o lăsaseră. Sub cală și pe locul de la proră crește mușchi, apa care s-a strâns la pupă și-a desenat propriul ecosistem de alge și mâl, dar barca e intactă. Vâslele sunt, ca de obicei, ascunse pe podea sub o prelată, și frații se așază de-o parte și de alta a bărcii – Pierre conduce expediția, strigă „acum“, ei trag, și pietrele alunecă sub carenă, până ce barca ajunge pe apa neagră și se așterne din nou liniștea pe lac.
Benjamin vâslește, Pierre și Nils stau la pupă, țin echilibrul bărcii, prora se îndreaptă în sus, spre cer. E ceva bine-cunoscut! Benjamin își privește frații. S-au îmbrăcat în costume negre și cu cravată, în semn de respect pentru mama lor. Pierre are ochelari de soare, după părerea lui Benjamin sunt prea mari și par de damă. Nils și-a scos pantofii și ciorapii și și-a răsucit cracii pantalonilor să nu-i ude. Nu vorbesc, ascultă loviturile domoale ale vâslelor, picuratul stropilor, când Benjamin ridică vâslele pe lângă barcă. Asfințitul vine repede, malul devine lăptos. Benjamin ridică ochii și dintr-odată acolo e vid, deși cerul este încă albastru. Vede casa deasupra povârnișului, ușa e întredeschisă, ca și cum mama și tata vor ieși curând, purtând coșulețul cu băuturi și salamuri. Vede pajiștea unde odinioară juca fotbal cu frații lui, plină acum de flori de câmp. O briză rece încrețește suprafața apei.
– Hei! strigă Pierre.
Sunt aproape de geamandură și frații se pregătesc, ca în copilărie; se așază fiecare la locul său și Benjamin întoarce barca cu spatele, iar Nils se apleacă și prinde geamandura.
– Să ne așteptăm să vedem lucruri groaznice, spune Nils.
Apoi începe să ruleze frânghia de nailon galbenă, pătată, strângând-o în barcă; prima parte merge ușor, pe urmă vine greutatea plasei. Nu e pregătit de atâta rezistență, își pierde echilibrul și trebuie să se așeze.
– Dumnezeule! mormăie el. Pierre, ajută-mă s-o scot!
Pierre și Nils stau în picioare, clătinându-se, și trudesc amândoi, iar năvodul se mișcă lent, apropiindu-se încet de suprafața apei.
– Văd gura plasei, strigă Pierre.
Benjamin se ridică, vede contururile plasei cu toată povara ascunsă, ca o beznă purtată printr-o beznă și mai mare. Frații trag, strâmbându-se când nailonul le taie palmele, și, exact atunci când plasa a ajuns la suprafața apei, frânghia se rupe. Barca se clatină, frații se țin de margini, privesc peste bord, văd cum colosul dispare iar în adâncuri.
Pierre râde, hohotind peste apă. Nils îl privește zâmbind. Începe și el să râdă, Benjamin se molipsește la rândul lui, acum râd toți trei. Benjamin întoarce barca și începe să vâslească spre țărm.
În scrisoarea pe care frații au găsit-o în apartamentul mamei, ea scria că vrea ca cenușa să-i fie împrăștiată pe lac, în fața casei. Nu scria exact unde, dar ei sunt de acord că au găsit locul potrivit. Lângă marginea apei, departe, pe promontoriu, unde mama obișnuia să stea și să citească ziarul de dimineață. Acolo ședea și seara, exact înainte ca soarele să dispară, când lumina devine galbenă, ascultând vântul care lua în stăpânire copacii, rătăcind dintr-o coroană într-alta – diferite feluri de foșnete, după copacul pe care îl colinda. Și, oricât ar fi bătut vântul ziua, se întâmpla totdeauna același lucru – exact când apunea soarele, el se domolea și lacul se liniștea. Acum, tocmai în acel moment, frații se așază în rând la marginea apei. Nils duce urna și se așază în fața celorlalți.
– Mă întreb dacă nu trebuie să mă piș, spune Pierre.
– Iar? întreabă Nils.
– Da!
– Dumnezeule! bombăne Nils.
– N-ai chef să mă piș pe mine, nu-i așa?
– Nu, spune Nils. Asemenea accidente s-au mai întâmplat!
– Exact, zice Pierre.
– La asta ești cel mai tare dintre noi, rânjește Nils. Cele mai multe pișări din copilărie.
– Am fost un puști vesel, am vrut să fac tot felul de lucruri, și era așa de plictisitor să mă duc la closet!
Cei trei frați râd, același râs ca o bucată de ziar pe care cineva ar mototoli-o.
– Odată, într-a doua, m-am pișat pe mine când jucam fotbal în pauză, spune Pierre. Numai câteva picături, dar destul să se vadă prin blugi. Un punct întunecat ca o monedă de cinci coroane, chiar lângă fermoar. Björn a descoperit-o imediat.
– Mi-aduc aminte de Björn, spune Benjamin. Totdeauna găsea punctele slabe ale oamenilor.
– Exact. A văzut pata și a început s-o arate cu degetul, strigând că m-am pișat pe mine. Toți m-au privit. Dar eu le-am explicat că m-a lovit o minge tocmai acolo. Pentru că plouase și terenul era ud, și mingea la fel, așa că era o explicație perfect posibilă. Björn a tăcut și am jucat mai departe. Eram foarte mulțumit, nu fusese o minciună rea. Era genială. Mă pișasem pe mine, dar scăpasem basma curată.
Frații râdeau.
– Dar, pe urmă, a fost mai mult pipi. Pata devenise mai mare, și Björn a observat. Când s-a terminat recreația și am intrat, Björn a venit lângă mine. Îmi privea tot timpul pantalonii. Când am intrat în clasă, a strigat: „Grămadă pe Pierre!“
– Grămadă? întrebă Benjamin.
– Da. N-ai fost niciodată prins la grămadă? Cineva strigă un nume și atunci toți trebuie să se așeze pe el, sau pe ea, într-o grămadă mare.
– Și ce s-a întâmplat atunci? întreabă Benjamin.
– Toți au sărit pe mine. Eram la fund și nu mă puteam mișca. Exact deasupra mea era Björn. Eram nas în nas, mi-amintesc cum rânjea. Și și-a vârât mâna în blugii mei. Am încercat să mă împotrivesc, dar eram total imobilizat. A scormonit în chiloții mei uzi și a scos mâna – a mirosit-o. A strigat: „E pișat! Pierre s-a pișat pe el!“
– Nu era nici un profesor pe aproape? întreabă Benjamin.
– Nu-mi amintesc. În orice caz, nimeni n-a făcut nimic.
Pierre culege o piatră de pe mal și o aruncă în apă.
– Erau acolo peste mine și toți au început să strige că m-am pișat pe mine.
Benjamin vede că pe gâtul lui Pierre au apărut pete roșii. I le cunoaște foarte bine; în copilărie se iveau mereu când fratele lui era speriat sau mânios.
– În vreme ce zăceam acolo, puteam privi pe culoar. Și în ușă te-am văzut pe tine, stăteai și te uitai.
Pierre se întoarce spre Nils, își fixează privirea pe el.
– Nu, spune Nils. Asta nu s-a întâmplat niciodată.
– Ba da, spune Pierre. Te uitai cum zac acolo. Și ai plecat mai departe.
Nils scutură repede din cap, Benjamin îi recunoaște zâmbetul nervos, înrăit.
– Poți să spui ce vrei, zice Pierre. Eu îmi amintesc, limpede ca sticla, și n-o să uit niciodată. Atunci nu m-am gândit prea mult la asta. Abia în ultimii ani am început să nu pot pricepe. Erai mult mai mare. Ar fi fost așa de simplu pentru tine să vii și să-i oprești.
Pierre îl privește pe Nils.
– Dar tu ai plecat, pur și simplu.
Nils se uită la urna pe care o ține în brațe. Freacă cu degetul capacul, ca și cum ar vrea să îndepărteze o pată de murdărie.
– Nu știu despre ce vorbești, spune el.
– Poate nu-ți amintești? întreabă Pierre. Adesea era așa. Nu vedeai nimic, nu auzeai nimic. De îndată ce lucrurile o luau la vale, strigai că locuiești într-o casă de nebuni și te închideai în camera ta. Dar casa de nebuni continua să fie acolo, dincolo de ușă, chiar dacă tu nu o vedeai.
– Scoate-ți ochelarii de soare! spune Nils pe un ton brusc tăios. Arată-i mamei un pic de respect, comportă-te cum trebuie.
– Fac ce dracu’ vreau, răspunde Pierre.
Benjamin devine atent. Simte că discuția începe s-o ia la vale, îl vede pe Nils cum strânge mai tare urna, cum îl fixează pe Pierre.
– Acum ascultă atent ce-ți spun, o spun doar o dată, zice Nils. Nu vreau să mai zici o vorbă despre cum ai fost prost tratat când erai copil. Nici un cuvânt.
– M-ai trădat, zice Pierre.
Nils îl privește din nou.
– Eu te-am trădat? Începe să râdă. Nu-mi pot aminti o singură zi în care tu și Benjamin nu m-ați tracasat, când eram copii. Și m-ați făcut să mă simt fără valoare. Și acum ai vrea să ne fie milă de tine?
Pierre privește peste lac, dând ușor din cap.
– Hai să terminăm ce-am venit să facem, și după n-ai decât să plângi.
Nils face un pas spre Pierre și se oprește foarte aproape.
– Nu bagateliza asta!
Pierre reacționează imediat, face și el un pas în față. Benjamin se apropie, într-o încercare zăpăcită de a se vârî între ei. Acum toți trei stau foarte aproape, într-o atitudine agresivă care le e complet străină. Brusc, în ochi nu mai e mânie, doar confuzie. Se privesc neliniștiți unul pe altul. Nu-și dau seama nici ei ce fac.
– Să ne liniștim un pic, spune Benjamin.
– Eu nu vreau să mă liniștesc, zice Nils. Tu crezi că eu mă retrăgeam pur și simplu când eram copil. Da! Ce ciudat că nu voiam să particip, când mi se striga că sunt urât și respingător de fiecare dată când mă arătam. Și pe urmă, făceați chestia aia, cu ochii.
– Ce chestie? întreabă Pierre.
Rămâne tăcut o clipă. Apoi, rânjind, își încrucișează ochii, imitând strabismul lui Nils.
Nils aruncă urna cu toată puterea spre fratele său. Pierre nu-i pregătit și urna îl izbește în piept. Benjamin aude imediat cum ceva se sparge în trupul lui Pierre.
CAPITOLUL 6
Regele mestecenilor
Prânzul, în grădină, chiar înainte de a se termina. Mama ia o țigară, ridică castroanele goale, ca să-și găsească bricheta. Tata privește neliniștit farfuria goală, fără să fie pe deplin satisfăcut. Mama a tăiat șoricul de pe bucata de friptură și tata a pus ochii pe el. Privește pe furiș la bucata de grăsime ca un deget ars de pe farfurie, îl măsoară cu colțul ochiului, se târguiește cu sine însuși.
– Asta… spune în cele din urmă, arătând spre restul de grăsime. Mama înfige repede furculița în șorici și îl pune pe farfuria tatei.
– Mulțumesc, murmură el și o ia grăbit. Mama îl privește în vreme ce mănâncă. Mici semne de dezgust pe chipul ei; Benjamin e singurul care le poate descoperi. El știe cât o irită lăcomia nestăpânită a tatei, cât detestă să îl vadă cum cercetează farfuriile celorlalți, cum se strecoară în bucătărie după cină și își face „sendvișul de ajutor“, cum după-amiaza privește prin frigider, la vânătoare după ceva de vârât în gură. Uneori, mama făcea explozie și îi striga că e un animal. Cel mai des, tata răspundea prin tăcere, închidea repede ușa frigiderului și pleca, dar se întâmpla să răspundă cu aceeași furie: „Lasă-mă să mănânc!“
Tata lasă tacâmurile, lovind cu pumnul în masă.
– Băieți! Își șterge gura cu un ghemotoc de hârtie de menaj. Mă gândesc să vă arăt un loc pe care nici unul dintre voi nu l-a mai văzut. Cine vrea să vină?
Benjamin și Pierre se ridică imediat. Casa era casa lor, iar ea era lumea. Micile clădiri înconjurate din toate părțile de pădure și apă. Tot restul era un teritoriu necunoscut – promontoriul, ca un punct verde, pulsând luminos pe o hartă a lumii, altfel cenușie. Cuvintele tatei că le va arăta un nou loc erau o promisiune de a face lumea cunoscută mai mare. Se pregătiră ca înaintea unei expediții dificile. Papa își luă cizmele înalte, care urcau până la genunchi, le porunci lui Benjamin și lui Pierre să-și ia șepci împotriva țânțarilor.
– Vii și tu, Nils? întrebă tata.
– Nu, răspunse el.
– E un loc secret, spuse tata. Un loc unde copiii pot deveni bogați.
– Nu, spuse Nils și se întinse după paharul cu lapte și bău ce mai era pe fund. Nu prea am chef.
Coborâră panta, peste pajiște. Tata întinse mâna, lăsând iarba înaltă să i se prelingă printre degete, culese un pai și-l prinse între dinți. Luă o direcție anume, sigur pe el. Benjamin și Pierre îl urmau, ținându-se aproape, uneori privind pe lângă spinarea tatălui, ca să vadă încotro se îndreptau. Mergeau printre copaci. Se întunecă imediat.
– Îți mai e teamă de pădure, Benjamin? întrebă tata.
– Nu, nu așa de tare, răspunse.
– Vara trecută, totdeauna începeai să plângi când intram în pădure, spuse tata. Nu știu de ce, nu voiai să spui.
– Nu, spuse Benjamin.
Nu putea să exprime în cuvinte, dar teama de pădure se afla de mult timp în el, mai ales după ploaie, când copacii erau grei și terenul spongios, teama că se va prinde în ea, că va fi supt și va dispărea.
– Un lucru știu eu despre păduri, spuse tata. Că cei care colindă printr-o pădure care e doar a lor, pe care o știu pe dinafară, se simt în siguranță. Și că a avea o pădure proprie e cel mai frumos lucru. Dacă vei merge destul de des în pădurea asta, curând vei ști fiecare piatră, fiecare trecere anevoioasă, fiecare mesteacăn căzut. Atunci pădurea va fi a ta, îți va aparține.
Benjamin privi adâncul întunecat. Nu-l simțea ca fiind al lui.
(Romanul Supraviețuitorii de Alex Schulman urmează să apară în limba română la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu. Romanul este tradus din suedeză de Elena-Maria Morogan.)