Printr-o strînsă colaborare între Facebook, RFI România, revista „Observator cultural“, s-a iscat, începînd cu 7 februarie a.c., un caz nou, în intenția creatorilor lui internațional, întins între SUA, Israel, România. Participă la el ca acuzatori publici profesorul de medicină Peter Manu, profesorul de fizică Michael Finkenthal. Obiectul cazului: Marta Petreu și Eminescu. Totul pleacă de la un fragment din interviul meu apărut în România literară nr. 3, a.c. – un fragment, nu întreaga mea afirmație despre Eminescu –, în care îmi rezumam, poate prea pe scurt și poate prea puțin explicit, un capitol dintr-o cercetare mai mare, contextualizată istoric, cu o bibliografie largă despre problema evreiască, în principal scrisă de autori evrei; studiul meu se numește „Evreofili“ și „evreofagi“. Șapte autori despre chestiunea evreiască (circa 90 pagini, 337 de note), și a fost publicat în volumul De la Junimea la Noica, 2011 (carte premiată de „Observatorul cultural“).
Pînă acum, cărțile și studiile mele au fost copios atacate din direcția extremei drepte. Iată că acum sînt pusă sub acuzație, somată și amenințată cu represalii complexe din direcția evreiască.
I
Să vedem acuzațiile, mai întîi ale profesorului Manu.
1. „Antisemit contra «anti-israelit» este o distincție fără nicio diferență. Nu a fost folosită de niciun cercetător serios. Este un joc de cuvinte necinstit și periculos.“
Răspuns: Istorici și cercetători ai problemei evreiești, printre care Hannah Arendt, consideră antisemitismul un fenomen nou, apărut după 1800 sau chiar după 1870, diferit de „ura contra evreilor“, „violența antievreiască“ sau „antiiudaism“ ca fenomen istoric anterior. Iată ce scrie Max I. Dimont, istoric american evreu – în Evreii, Dumnezeu și istoria (1962, 1990; carte apărută în România la Editura Hasefer în 1997) –, a cărui definție am preluat-o explicit: „Contrar opiniei generale, antisemitismul nu a apărut decît în 1800. De fapt, cuvîntul «antisemitism» n-a existat pînă în 1879, cînd a fost inventat de către un german, pentru a descrie situația presantă a unui nou tip istoric de relații iudeo-creștine“; și „…trebuie să facem distincție între un act «antisemit» și unul «antievreiesc», deoarece fiecare în parte reprezintă o altă judecată de valoare“.
În România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă la care mă refer eu, evreii erau numiți, atît de către autorii evrei, cît și de către autorii români: evrei, israeliți, iudei; la fel, circulau cuvintele ovrei (nu întotdeauna peiorativ) și jidan (peiorativ); problema acordării cetățeniei pentru evrei discutată în 1879 în Parlamentul țării a fost numită „chestiunea israelită“ sau „cestiunea izraelită“. La fel, în epocă exista, ca organism internațional, „Alianța Universală Israelită“. Ca acela de „antiudaism“, termenul de „anti-israelit“ circula de asemenea în epocă, cu o conotatie negativă: de pildă, exista „Alianța anti-israelită din România“ care edita publicația „Arhiva anti-israelită“. Frecvența mare a termenilor „israelit“ și „iudeu“ în textele teoretice și memorialistice din țară și străinătate m-a îndreptățit să utilizez, pentru a indica atitudinea antievreiască, termenul „anti-israelit“. Cu referire la Eminescu, în studiul meu am folosit de fapt două formulări, „antiiudeu“ și „antiisraelit“, ambele în circulație în anii cînd a scris acesta. La urma urmelor, nu putem folosi limbajul și criteriile din 2022 pentru a descrie anii 1850-1900.
Diferența dintre violență antievreiască sau atitudine antiisraelită, pe de o parte, și antisemitism, pe de altă parte, este luată de mine din același istoric Max I. Dimont. Citez:
„Patru calități disting antisemitismul de violența antievreiască. Antisemitismul este irațional, ilogic și izvorăște din forțe ale subconștientului. Întîi se manifestă prejudecata; apoi urmează justificarea raționalizată pentru acest sentiment. Violența antievreiască, pe de altă parte, izvorăște din motivații raționale, logice, conștiente. Întîi vine motivația; apoi actul de represalii.
În al doilea rînd, antisemitismul este îndreptat împotriva «rasei iudaice» și n-are nimic de-a face cu evreul luat ca individ, cu greșelile sale sau cu virtuțile sale. Violența antievreiască este îndreptată împotriva evreului ca individ, în același fel și din aceleași motive din care violența este îndreptată împotriva indivizilor aparținînd altor religii și naționalități.
În al treilea rînd, antisemitismul îi caută în mod deliberat pe evrei, și doar pe evrei, drept țintă, excluzîndu-i pe toți ceilalți care ar putea fi «acuzați» în egală măsură pentru vinile, oricare ar fi acestea, care i se aduc evreului. Violența antievreiască este adesea un factor doar incidental în violența generală comisă de atacator.
În al patrulea rînd, antise mitismul nu caută o soluție, nu oferă o «mîntuire» pentru evreu și nu oferă o alternativă pentru faptul de a fi evreu. În violența antievreiască, care este îndreptată în mod specific înpotriva evreilor, scopul este acela de a-i converti la religia atacatorului“ (Max I. Dimont, Evreii, Dumnezeu și istoria, pp. 326-327).
Iar pentru a patra trăsătură, istoricul adaugă:
„Pentru antisemitul autentic, miezul antisemitismului este că a fi evreu reprezintă o «crimă». «Crima» evreității nu poate fi ispășită sau radiată, chiar dacă evreul renunță la religia sa, în vreme ce în Evul Mediu, în momentul în care un evreu este botezat, el devenea cetățean onorabil. Antisemitismul este o problemă psihologică, existînd în mintea antisemitului“ (p. 327).
Prin urmare, profesorul Manu se află în eroare cînd susține că nimeni nu a folosit distincția, au folosit-o Hannah Arendt, și, alături de alții, istoricul Max I. Dimont. Acuzația profesorului Manu cum că formularea mea ar fi un „joc de cuvinte necinstit și periculos“ ar trebui îndreptată spre Hannah Arendt, Max I. Dimont, alții, eventual spre Editura Hasefer care a publicat cartea etc.. Max I. Dimont a explicat această diferență și, în plus, a argumentat nevoia de nuanțe în discutarea atitudinii față de evrei:
„… trebuie să facem distincție între un act «antisemit» și unul «antievreiesc», deoarece fiecare în parte reprezintă o altă judecată de valoare./ Este suficient să dăm un singur exemplu pentru a vedea cît de importante sunt distincțiile semantice în formularea de judecăți de valoare. Să presupunem că există un singur cuvînt, «crimă», pentru a exprima toate situațiile în care un om l-a omorît pe un altul. Înseamnă că orice omor este calificat drept crimă. În cazul acesta, nu mai există distincții de genul «autoapărare», «ucidere din culpă», «crimă de gradul doi» și altele de același gen. Dar legea recunoaște diferite grade de omor, care, la rîndul lor, sunt determinate de motivul care a provocat crima respectivă. Există diferite motivații psihologice la baza fiecărui act antievreiesc și antisemit, așa cum există diferite motivații dincolo de crima cu premeditare și omucidere fără premeditare“ (p. 326).
Și precizează: „Cei cărora nu le plac evreii nu trebuie confundați cu antisemiții. Nu există motive pentru ca evreii să fie îndrăgiți în egală măsură de toată lumea, cum nu există motive pentru aceasta în cazul americanilor, al englezilor sau al francezilor. Lui Voltaire nu-i plăceau evreii, dar asta nu-l făcea antisemit. El îi considera pe toți evreii ca fiind ignoranți și superstițioși, dar susținea că acestea nu erau pricini pentru a fi arși pe rug. Dacă unei anumite persoane nu-i place altă persoană, pur și simplu nu se asociază cu persoana respectivă. Asta nu înseamnă că persoana care nu îi e pe plac ar trebui anihilată“ (p. 327).
2. Profesorul Manu afirmă că „Ideea că antisemitul acționează irațional, în timp ce anti-israelitul are o justificare rezonabilă este fără echivoc greșită și condamnabilă“.
Răspuns: Trimit din nou din istoricul Max I. Dimont, care a afirmat (vezi punctul întîi din citatul de mai sus) că „Antisemitismul este irațional, ilogic“, în vreme ce „Violența antievreiască, pe de altă parte, izvorăște din motivații raționale, logice, conștiente. Întîi vine motivația; apoi actul de represalii“. Și a reluat: „După cum am văzut, antisemitismul rasial, irațional era necunoscut în cultura păgînă, greacă, romană, islamică și medievală în care au trăit evreii din 2000 î.e.n. și pînă în 1800. […] Istoria violenței antievreiești în Evul Mediu a cunoscut o complexitate mai mare decît în epocile precedente, dar nu era antisemitismul irațional care reunește cele patru puncte din definiția dată de noi“, ș.a.m.d. (pp. 328-329; sublinierile îmi aparțin, M.P.).
După cum se poate observa, originalitatea mea din punct de vedere terminologic este zero, căci am preluat în studiul meu, în mod declarat, o grilă teoretică și terminologică folosită de un istoric american și am aplicat-o pe articolele lui Eminescu. Descrierea situației evreilor din România în secolul al XIX-lea am făcut-o, de asemenea, pe baza textelor scrise de autori evrei din secolul XIX din România. În privința lui Eminescu, contribuția mea de istoric al ideilor constă în faptul că am lucrat metodic, așezînd publicistica lui în ordine cronologică, încît să îi pot urmări punctul de vedere inițial, evoluția și concluziile ultime, apoi am evaluat-o analitic pe baza distincției făcute de Hannah Arendt și a definiției lui Max I. Dimont; așa că, acuzîndu-mă pe mine, profesorul Manu îi acuză de fapt pe aceștia. Poziția ultimă a lui Eminescu din toamna anului 1879, de acordare a cetățeniei pentru evrei, declarată de el public, este confirmată și de următoarea însemnare dintr-unul din caietele sale: „Un semn de sus – și peste trei zile art. 44 și art. 7 din constituție rămîn fără obiect. Dar ceea ce știm asemenea din nefericire e că nimeni nu are curajul de-a propune unicul mijloc de soluțiune, anume tratare pe picior egal a străinilor, unica ștergere deplină a tuturor deosebirilor de confesiuni prin același ascuțiș“. Comentariile lui din anul 1881, al marii prigoane din Rusia contra evreilor, cînd în România a intrat un val semnificativ de refugiați, dovedesc că el s-a menținut pe aceeași poziție de integrare a evreilor în viața socială și economică din România. Vorba unui istoric român evreu care a studiat istoria acestei comunități din România, Eminescu a gîndit problema evreiască „constructiv“.
În aceste condiții, faptul că, în intervenția sa la RFI, profesorul Manu îl pune pe Eminescu alături de Hitler mi se pare o enormitate.
Eminescu a avut în raport cu evreii o evoluție, de la adversitate motivată economic- național, la integrare. El a propus integrarea evreilor în viața României, iar nu lagăre de exterminare, ca Hitler, lîngă care îl pune profesorul Manu. Se pare că între integrare și exterminare profesorul Manu nu vede o diferență importantă sau chiar nici o diferență.
Principiul meu este că oamenii evoluează. Este o necesitate să înregistrăm această evoluție pentru a-i înțelege pe ei și lumea în care au trăit. Acest lucru îl privește și pe Eminescu.
3. Apoi vine porunca sub amenințare: „Vă rugăm să corectați/retrageți declarația cât mai curând posibil. Dacă nu faceți acest lucru, mă va obliga să-mi amplific protestul către Liga Anti-Defăimare (Anti Deffamation League), Bnai Brith International, PEN Club, Universitatea Babeș-Bolyai și alte organizații care monitorizează declarațiile antisemite. Acest mesaj este copiat ambasadorilor României în Statele Unite și Israel“.
Răspuns: Am citit mesajul imperativ al profesorului Manu în dimineața zilei de 8 februarie, cînd i-am găsit e-mail-ul. I-am răspuns pașnic și i-am atașat De la Juninea la Noica, volumul cu studiul meu, încît să îl poată citi în întregime, iar neînțelegerea să se lămurească. I-am precizat, cu dovezi aflate chiar în această carte, poziția mea față de evrei. Abia după ce i-am răspuns am aflat că profesorul Manu făcuse deja public protestul său, care circula de ore bune de la RFI, pe site-uri de ziare, pe FB etc. Faptul că nu a avut răbdare nici măcar o jumătate de zi să-i răspund la e-mail, ci și-a făcut publice nemulțumirile și poruncile simultan cu e-mail-ul pe care mi l-a trimis, plus faptul, pe care abia atunci l-am conștientizat, că „Acest mesaj este copiat ambasadorilor României în Statele Unite și Israel“, toate astea m-au uimit.
Am trăit suficient în regimul comunist pentru a ști ce sînt cenzura, autocenzura și represaliile. Profesorul Manu vrea să mă cenzureze și să mă constrîngă, ca la o ședință de demascare din anii 1950 – acum beneficiind și de existența globală a internetului, care îi permite denunțul public – să retractez concluziile unei cercetări.
Situația are ciudățenia ei: un profesor de medicină îmi dă ordin cum anume să schimb concluziile unei cercetări. Pe situl Contributors, același profesor de medicină încearcă să mă scoată în afara ariei de competență profesională numindu-mă „scriitor și istoric literar“. Nu am onoarea de a fi „istoric literar“, pentru această profesie se cer alte calificări decît ale mele. Eu sînt: absolventă de Filosofie-Istorie la U.B.-B., cu un doctorat în filosofie la Universitatea din București, profesor vreme de 40 de ani, întîi de istorie și filosofie la un liceu din Cluj, după 1990 profesor de istoria filosofiei românești la Universitatea Babeș-Bolyai, autoare a mai multor volume de cercetare critică asupra istoriei culturii și gîndirii românești, cu numeroase studii despre „chestiunea evreiască“ din România, publicate în volume care se află în biblioteci. Conform calificării academice și cărților de studii pe care le-am scris, sînt un cercetător al istoriei ideilor. Felul cum profesorul Manu îmi neagă cu de la sine autoritate calificarea profesională este un fapt de reținut.
Cercetătorii cercetează, asta este menirea lor. Cercetarea este un act care se desfășoară sub scutul libertății de cercetare și de opinie. Cercetătorii lucrează cu nuanțe. Conform atitudinii pe care și-a declarat-o public, profesorul Manu respinge însăși ideea de nuanțe în cercetarea problemei evreiești și admite numai da sau ba, antisemiți sau neantisemiți.
Eu cred și afirm că nimeni nu are dreptul să îmi ceară, și încă prin poruncă și amenințare, să îmi schimb concluziile unei cercetări.
II
Profesorului Manu i s-a alăturat, în „Observator cultural“ din 23 febr. a.c., profesorul de fizică Finkenthal. Acesta:
A. Îmi retrage orice calificare profesională, căci mă numește scurt și cuprinzător „poeta“.
Răspuns: Nu ca poetă mi-am scris studiile despre cultura românească și despre chestiunea evreiască. Nu ca poetă am afirmat, de pildă, drept concluzie a studiului meu, următoarele:
„Deoarece a fost ultima țară europeană care a dat evreilor săi cetățenie, s-a spus despre România că a fost și țara cea mai antisemită din Europa de pînă la al Doilea Război Mondial; asta, desigur, dacă se face abstracție de Rusia țaristă. Bulgaria, de exemplu, a ascultat de recomandările Tratatului de la Berlin și le-a acordat evreilor naturalizarea. Cineva observa că țările care s-au purtat bine cu evreii lor au avut de cîștigat pe termen lung, cele care s-au purtat rău cu ei au avut de pierdut, tot pe termen lung. Nu ar fi putut și România să facă la fel ca Bulgaria ? / Întrebat de către Rădulescu-Motru la 1900, într-o anchetă pe problema evreiască, ce ar trebui să facă România cu evreii pe care îi are, să le acorde sau nu drepturi civile și politice, Tomáš G. Masaryk a răspuns că: «Apăsarea evreilor, aceasta ne învață și istoria țării dvs., n-a folosit la nimic, n-a rezolvit chestia evree, ba mai mult a agravat-o. De aceea, experiența ne învață că antisemitismul curent este păgubitor popoarelor creștine». / Prinsă între sechelele retardării ei istorice și panica formelor noi pe care le aducea modernitatea, România a reacționat, frecvent, chiar și la nivelul elitelor ei intelectuale, printr-un naționalism rigid și purist; drept care le-a spus evreilor un «nu» – abil formulat din punct de vedere juridic, catastrofal din punct de vedere psihologic. Catastrofal atît pentru evrei, cît și pentru români, deoarece cu urmări severe pe termen lung, chiar pînă astăzi“ (M.P., De la Junimea la Noica, pp. 94-95).
B. Profesorul Finkenthal are grijă să facă o indiscreție și declară insinuant că „a fost o vreme cînd credeam chiar că sîntem prieteni“.
Răspuns: Nu este în chestiune.
C. Profesorul Finkenthal flutură legea: „Din punctul de vedere legal, nu e mare lucru de discutat pe această temă: acolo unde există definiții clare și o justiție care știe să le interpreteze și o face fără parti-pris, lucrurile sînt tranșate ușor“.
Răspuns: Voi reveni mai jos la problema legii.
D. Profesorul Finkenthal atrage atenția că există o strofă din „Doina“ lui Eminescu „pe care poetul a înlocuit-o în versiunea finală, cea care va fi publicată în volum, semn că poetul a înțeles el însuși că nu ar fi fost acceptabilă“.
Răspuns: Afirmația profesorului Finkenthal nu face decît să confirme ceea ce susțin eu: că, dacă Eminescu a avut un limbaj mult prea expresiv cu privire la evrei, pe măsură ce s-a maturizat intelectual și moral, a ajuns la o poziție mai calmă, mai conciliantă, la aceea despre care vorbesc eu. Mă tem că profesorul Finkenthal nu și-a dat seama că de fapt aduce un argument în favoarea interpretării mele, cum că în timp Eminescu și-a pacificat poziția față de evrei.
E. Profesorul Finkenthal dă în vileag, spre avertizarea posibililor mei preopinenți, marea noutate că am studiat sofismele: „vreau să le reamintesc că domnia sa este o mare specialistă in istoria sofisticii şi o excelentă cunoscătoare ale mecanismelor subtile ale sofismului, de la cel contemporan lui Socrate şi Platon şi pînă la cel al valului de peste aproape patru sute de ani mai tîrziu. O bătălie a preopinenţilor pe care i-am întrezărit pînă acum pe această scenă va fi pierdută de la bun început“.
Răspuns: Tradusă, afirmația de mai sus înseamnă: „Marta Petreu a studiat sofismele, deci, este sofistă“; cu alte cuvinte, „poeta“ are totuși o calificare, dar una dezonorantă, e sofistă. Las la o parte ce știe și ce crede profesorul Finkenthal despre sofistică. Punctez prin analogie unde duce logica sa: dacă un medic studiază leproșii, după logica aceasta, el este lepros; iar dacă un fizician studiază reacțiile nucleare, după logica aceasta înseamnă că el aruncă rachete nucleare.
III
1. În 27 februarie a.c., profesorul Manu, în coada articolului profesorului Finkenthal, a adresat protestul său public către rectorul UBB. Iată acuzația: „În această declarație doamna profesor Vartic inventează o distincție între a fi antisemit și a fi antiisraelit. Mai mult, susține că atitudini și fapte care pot leza un grup etnic pot fi raționale dacă sunt motivate național și economic. Aserțiunile doamnei profesor sunt false și extrem de dăunătoare, nu numai pentru evreii din România și memoria sutelor de mii de evrei din România uciși în timpul ultimului război mondial, dar și pentru prestigiul și integritatea corpului didactic și al studenților Universității Babeș Bolyai“.
Răspuns: Pentru acuzația că aș fi „inventat o distincție“, care de fapt se găsește în Hannah Arendt, Max I. Dimont, Josy Eisenberg și alții, și că deci aș face „aserțiuni false“, trimit mai sus, la I, 1. Pentru discuția despre rațional și irațional trimit de asemenea mai sus, la definiția lui Dimont citată la I, 1 și 2.
2.La acuzația că aș face afirmații „extrem de dăunatoare, nu numai pentru evreii din România și memoria sutelor de mii de evrei din România uciși în timpul ultimului război mondial“ ș.a.m.d., trimit mai sus, la răspunsul și citatul date de mine la II.A. De asemenea, trimit cititorul de bună-credință la studiul meu, din De la Junimea la Noica, intitulat „Generația ’27 între Holocaust și Gulag“, unde scriu negru pe alb că secolul al XX-lea a produs, în ordine cronologică, două mari „tragedii“ sau „catastrofe“, Gulagul și Holocaustul, apoi punctez:
„România a trecut prin amîndouă catastrofele și are înclinația să-și amintească numai de una dintre ele. / Ea a trecut prin Holocaust, contribuind la omorîrea evreilor. Și poate cîndva un istoric al gîndirii sau al culturii românești va putea vorbi despre această tragedie privind-o nu ca un român care știe că românii au contribuit la omorîrea evreilor, ci, recunoscînd vinovăția istorică a acestui omor de masă, ca un român care știe că românii se simt la fel de lezați precum evreii pentru că în timpul războiului au fost omorîți cetățeni români de etnie evreiască; adică, cu o părere de rău personală ce exprimă o părere de rău colectivă pentru o pierdere care a fost nu doar a evreilor, ci și a noastră, a românilor. Poate că va veni o vreme cînd, asumîndu-ne evreii noștri ca ai noștri, vom vorbi despre ei, despre cei pieriți în Holocaust – nu în nume personal, ci în nume colectiv –, ca despre o ireparabilă pierdere: așa cum vorbim despre morții noștri de la Canal“ (M.P., De la Junimea la Noica, p. 330).
Cărțile și articolele mele dovedesc gratuitatea acuzațiilor, insinuărilor și calomniilor pe care le fac cei doi profesori. Aș putea da alte și alte citate lămuritoare din cărțile mele, dar mi se pare excesiv.
În legătură cu aceste acuzații gratuite și abuzive, remarc: Pesemne s-au terminat antisemiții din lume și acum trebuie inventați cîțiva. Eu, în primul rînd. Îmi vine să îi sugerez profesorului Manu să înceapă cu Moses Gaster, prietenul lui Eminescu, care a negat că acesta ar fi fost antisemit, și să continue cu Z. Ornea, care l-a numit pe Eminescu numai „xenofob“ și „xenoman“.
3. Profesorul Manu și profesorul Finkenthal mă amenință nu numai cu toate organismele enumerate mai sus, ci și cu legea.
Răspuns: Recurg și eu la lege, și anume la Legea nr. 157 din 2 iulie 2018 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului, Art. 5., alin. (3): „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârșită în interesul artei sau științei, cercetării ori educației sau în scopul dezbaterii unor aspecte de interes public.“ Precizez: unu, în cazul meu nu există faptele prevăzute la alin. (1) sau (2); și doi, vorbind despre Eminescu, o fac din poziția unui cercetător interesat de dezbaterea unor aspecte de prim interes public.
Îmi rezerv dreptul de a-i da în judecată pe profesorul Manu și pe profesorul Finkenthal pentru afirmațiile lor grav-denigratoare, calomnioase, insultătoare, amenințătoare, umilitoare și false pe care le-au făcut pe seama mea. La fel, îmi rezerv dreptul de a acționa în judecată pe orice persoană din România și străinătate care, folosindu-se de acest pretext artificial creat, face pe seama mea, în presă și pe rețelele sociale, astfel de afirmații.