Deși în subtitlul recentei cărți a lui Andrei Novac, prin închisori și prin libertate (Editura Vellant, 2021), se precizează „ilustrații de Flavia Lupu“, imaginile înso țitoare, complementare înțelesului din cuvînt, forța lor în orizon tul semnificării poetice, al paradigmei textelor, trece peste con venționalul „ilustrații“, folosit mereu în literatura noastră, mai ales, în cărțile de poezie. Există o rubrică, în revista „Scriptor“, intitulată poemul desenat; în fiecare număr al publicației junimiste, semnează cîte o lucrare Dragoș Pătrașcu, unul dintre protagoniștii noilor curente și forme active, iată, în poezie, dar și în pictură/ grafică/ instalații/ performance: poemul desenat al lui Dragoș Pătrașcu e asemeni acelora ale Flaviei Lupu, marcînd noua relaționare a poeziei cu imaginea, în felul unei geneze reciproce. Nu se putea, probabil, o fixare a poeziei în imagine mai semnificativă: lucrări le Flaviei Lupu conțin destul „figurativ“ ca să nu se încurce grăbitul cititor în tot felul de supoziții și, în același timp, (pe)trece poemele cărții în perfecțiunea unor cuburi, forme fixe, procustiene, avînd, însă, pe laturi, pe sticla unor pătrate, imagini ale deplinei libertăți: calul, pasărea, îngerul, valul mării, avionul, fie și de hîrtie, crucile libertății spre lumea de dincolo, două cești de cafea pe o terasă, un om alergînd și mîini în rugăciune, fluturi, o corabie cu pînzele în vînt, masca, liberă să plîngă sau să rîdă, o căprioară rătăcită prin piața rotundă a unui oraș, pavată cu piatră cubică: „din dimineața aceea/ nu a mai cîntat vreo pasăre,/ cerul s-a răsturnat peste toate/ mașinile parcate aiurea/ de atunci alarmele lor sparg liniștea/ doar prin locurile esențiale,/ în tine,/ de atunci/ nu a mai bătut nici măcar un clopot/ din cînd în cînd/ trec copii și adună/ culorile de pe pietrele cubice,/ se făcuse tîrziu pentru tine/ și singurătățile dădeau tîrcoale inimii/ ca o haită de lupi printre mesele rotunde,/ noi ne-am privit de cîteva ori în ochi,/ și, după un timp,/ am înțeles că este destul./ acum e vară/, limitele oamenilor sunt scrise/ în drumul lor spre casă/ azi nu ai cum să te întorci,/ sensul firesc,/ zborul păsărilor/ e ca un ritm al unei muzici/ pentru surzi/ căprioara ta s-a rătăcit defini tiv/ prin orașul cu frunze și străzi lungi/ care șerpuiesc viața, atît cît a mai rămas din ea“ (o piață rotundă).
Andrei Novac își scrie poezia, cum spune, „prin închisori și prin libertate“. Raportul tensional între spațiul concentraționar, oricît de serafic (precum insula romanticilor) și visul libertății, de lungă tradiție în poezia europeană, mai cu seamă, de la (pre)romantici pînă azi, în lirica lui Andrei Novac, trans-figurată în „ilustrațiile“ Flaviei Lupu, pierde din tensiunea din veacul literar și se așază pe laturile unor cuburi, pătrate de sticlă care închid poemele cărții asemeni insectei prinse într-un chihlimbar: pasărea, calul, îngerul, avionul de hîrtie, fluturii, corabia se arată pe laturile cuburilor, recuperînd imaginea unei lumi gata să bată din palme și care se hrănește cu propriile ei frici. Ceea ce pare a lipsi de pe cubul Flaviei Lupu e chiar ființa poetului; în fapt, „figurile“ fixate acolo sînt metafore ale ființei interioare care asumă elanul ascensional al acestora între liniile pătratului, cum calul în galop întrerupt ori pasărea cu zborul retezat: poetul e insecta din sticla pătratului, încremenit în spațiu, (re)formînd, prin ochi, lumea, cum scrie în tot mai desculț. Tot astfel, poemul, asemeni căprioarei, rătăcit în propria viață a cărei acasă e „casa nimănui“, neantizată în „strigătul de luptă“, „surpat“ pe o „uliță a singurătății“, la capăt fiind un mormînt străjuit de o cruce: „de locurile acestea nu mă leagă nimic,/ decît cîteva morminte,/ unele acoperite cu pietre,/ altele acope rite cu pămînt uscat și negru/ așa a fost să fie,/ moartea vine în cet, foarte încet, acoperind/ și palmele în care îți ții regretele și setea de a schimba ceva./ este o liniște care te trîntește/ cu fața către zgomotele de mai tîrziu,/ nu ai decît să aștepți timpul care a rămas“ (de aici punct).
Poezia din prin închisori și prin libertate este una a limitei mobile, cum sugerează, de altfel, și imagi nea de pe coperta cărții. Într-un spațiu dese(m)nat cu linii de cre tă și dîre de nisip, în care limitele, deși „selective“, închid is toria vieții scrise/ spuse „la o masă mare“: linia de cretă și dîra de nisip pot fi chiar sensibilitatea ființei care, în expansiune, multiplicîndu-le, crește limitele, îndepărtează orizontul, creînd iluzia libertății înseși. Poezia lui Andrei Novac nu e minimalistă, cum, cu dreptate, observă Răzvan Voncu, e, dimpotrivă, una luminoasă, în elan ascensional, minat, e adevărat, pe dinlăuntru, de acele spații desenate de aburi, inimi, iată, în așteptarea primei zăpezi, visînd la o dimineață care nu o să se termine niciodată. Limita e cuvîntul „ilustrațiilor“ Flaviei Lupu, îngerul e imaginea poeziei lui Andrei Novac, într-o admirabi lă carte de păstrat pe primul raft al bibliotecii.