Referindu-se la „tradiția orală“ a lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu s-a folosit de termenul arab (islamic) hadith, deși mai apoi, când formulase ideea unui corpus, a preferat termenul japonez (buddhist) koan, care nu înseamnă chiar același lucru. Nici în sanscrită sau pali n-ar fi putut găsi un corespondent, căci toată învățătura – formalizată ca „text“ sau nu – era transmisă verbal în tradiția indiană timpurie, iar mai târziu ceea ce s-a adăugat predaniei scrise sub formă de instrucție orală reprezenta comentarii ale textelor. Adriana Berger, un alt discipol român al lui Eliade din ultima perioadă, a folosit o formulă mai apropiată provenind din tradiția ebraică, Tora she balpe.
În ciuda unei bune doze de umor în alegerea acestor termeni asiatici, Culianu era serios. Era convins de importanța culegerii și publicării tuturor spuselor lui Eliade și, cu precădere, a acelora memorabile. Nu a elaborat însă asupra cuprinsului unui hadith corpus și nici nu a mai avut timpul de a o face. Se cuvine, așadar, să-i ducem gândul mai departe și chiar să-i depășim limitele inițiale.
O astfel de culegere ar reprezenta un complement al cărților autoreferențiale ale lui Eliade: jurnalul, memoriile și confesiunea „oficială“, Încercarea labirintului. Nucleul corpusului îl constituie cele peste o sută de interviuri (incluzând și răspunsuri la întrebări și anchete) publicate în română, portugheză, franceză, engleză, italiană și în alte câteva limbi. Din datele pe care le avem, știm că, atunci când nu vorbea românește, Eliade se exprima în franceză sau engleză. Interviurile publicate în portugheză și italiană au fost acordate în limba franceză. Alte două, apărute în olandeză și sârbă, reprezintă traduceri din limba română. Un interviu german a fost tradus din franceză, iar unul japonez din engleză. E puțin probabil ca originalele tuturor acestora să se mai păstreze pe undeva. Există și câteva interviuri, convorbiri, dialoguri – în special americane – încă nepublicate. Despre supraviețuirea altora nu avem până acum știre. De exemplu, nu știm dacă cele transmise de radiodifuziunea franceză, precum seria de cinci entretiens cu Maurice Olender, se mai păstrează în arhivele ei. Deocamdată, ele ne sunt cunoscute doar prin recenzii. Pe lângă interviuri, există un mare număr de întâlniri și conversații cu Eliade care au fost consemnate sau evocate într-o manieră reportericească, literară, centrată asupra personalității celui care scria.
Construirea unui corpus dintr-un material atât de eterogen din punct de vedere lingvistic și stilistic nu e deloc o sarcină ușoară. Și totuși ea trebuie asumată. Cel puțin în România – și, probabil, în limba română –, unde s-au făcut deja pași în această direcție.
Mircea Handoca inițiase un proiect, limitat la interviuri, dar cu obișnuitele scăderi caracteristice edițiilor întocmite de el. A publicat un prim volum dedicat perioadei interbelice, sub un titlu a cărui pretențiozitate și nepotrivire cu spiritul titlurilor lui Eliade a fost larg observată chiar de la început. El se subintitulează Interviuri și mărturisiri.(1) De fapt, ceea ce cuprinde sunt interviuri și răspunsuri la anchete. Nu știm dacă acestea din urmă au fost avute în vedere sub numele de „mărturisiri“. Dacă așa stau lucrurile, a fost, din nou, o alegere neinspirată. Interviuri și anchete era un subtitlu mai adecvat, oricât de ambivalent poate suna astăzi cuvântul „anchetă“. Cu atât mai mult cu cât, în câteva cazuri, „interviurile“ sunt răspunsuri rapide la câte-o întrebare aruncată lui Eliade cu ocazia unei ieșiri în public, precum era lansarea unei cărți. (Pe unele dintre ele editorul le-a intitulat chiar „Întrebări și răspunsuri“.) Iar un interviu are loc în cadrul unei anchete tematice conduse de respectiva revistă.
Făcând inventarul, avem 29 de piese, dintre care paisprezece interviuri (1933-1938, 1942), cinci răspunsuri la întrebări puse de reporteri (1933-1937) și zece răspunsuri la anchete ale revistelor (1928-1938). Îngrijitorul volumului a adăugat și singurele două interviuri publicate în presa românească a exilului (1950). Lipsesc două dintre răspunsurile la anchete apărute în ziarul Buna vestire (1937-1938), pe care Handoca le-a publicat mai apoi în volumul cuprinzând articolele zise „legionare“.(2) Omiterea unuia dintre ele, care a dobândit o faimă rea, e justificată prin negarea paternității lui de către însuși Eliade. Despre celălalt, mai scurt, nu se pomenește nimic. Atenta verificare a presei interbelice va mai identifica câteva piese aparținând ultimelor două categorii. Cel puțin în privința interviurilor propriu-zise putem spune că volumul este reprezentativ.
Monica Lovinescu a tipărit și ea o colecție a convorbirilor transmise de secția română a postului de radio Europa Liberă, în anii ’60 și ’70, dar și aceasta este incompletă.(3) Dintre interviurile în alte limbi, vreo două duzini au fost până acum traduse și publicate prin reviste sau cărți.(4) În această privință, rămâne încă un lung drum de parcurs.
Se pot identifica mai multe niveluri de acuratețe în transmiterea cuvintelor lui Eliade. Niciunul dintre interviurile cele vechi nu a fost înregistrat, lucru care s-ar fi putut face într-un studio. E vorba de reportaje-interviu, în care spusele lui Eliade sunt notate de reporter, cu mai mare sau mai mică exactitate și într-o selecție dictată de agenda lui. Așa cum am văzut, multe dintre ele au fost publicate în traducere, iar originalul nu este – și probabil nu a fost niciodată – disponibil. Relativ puține interviuri, din ultimele două decenii ale vieții lui Eliade, au fost înregistrate audio sau video. Uneori acesta a revăzut dactilograma transcrierii (după bandă sau după notele interlocutorului). Sunt și câteva cazuri în care întrebările au fost primite în scris, iar răspunsurile transmise în același fel. Și în privința anchetelor românești, avem uneori consemnări ale răspunsurilor verbale, iar alteori texte scrise, asemenea articolelor; dar distincția nu e întotdeauna ușor de făcut.
Există și câteva dialoguri sau convorbiri purtate de la egal la egal, precum cele cu Georges Bataille și Georges Dumézil, care au fost consemnate de o a treia persoană. În fine, numeroase conversații, în general informale, au fost publicate (în articole, capitole de carte sau note de jurnal) ca relatări imediate sau evocări peste timp ale unor „întâlniri“ și „vizite“, în care spusele lui Eliade sunt redate în cuvintele autorului și din propria-i perspectivă. În marea majoritate a cazurilor sunt repovestiri, parafrazări ale celor comunicate de savant, dar există și „citate“, afirmații puse între ghilimele sau după o linie de dialog, despre a căror autenticitate nu avem vreo garanție.
Unii dintre cei care – din motive mai mult sau mai puțin obiective – nu îl agreează pe Eliade ar putea considera o astfel de preocupare drept excesivă, punând-o în seama unui presupus cult al savantului și scriitorului. Nu mai e nevoie să-i întrebăm de ce n-ar trebui să cunoaștem toate cele gândite și spuse de Eliade, care au rămas înregistrate într-o formă sau alta, și mai ales de ce să nu o facem în perspectiva de ansamblu pe care o oferă un corpus. Nici să le amintim că acest lucru a fost considerat firesc în cazul altor importanți autori. A fost dus chiar până la publicarea însemnărilor marginale și a pasajelor subliniate din cărțile aflate în biblioteca lor personală. În ceea ce îl privește pe Eliade, nu prea mai este posibil, în mod fizic, să se meargă atât de departe și, din fericire, nici nu e necesar. Dar un hadith corpus a devenit o obligație dintr-o sumă destul de mare de cauze. Probabil, una dintre cele mai actuale este nesfârșita discuție despre gândirea „ascunsă“ sau „camuflată“ a lui Eliade, în care diverse piese ale încă neconstituitului corpus au fost folosite în mod selectiv și instrumentalizate cu agendă.
Coroborate cu alte surse, interviurile și relatările convorbirilor pot contribui atât la elucidarea unor subiecte rău înțelese sau controversate, cât și la o mai bună pătrundere a unor chestiuni de formă sau detaliu. Desigur, ele vor trebui luate în discuție cu mult spirit critic, întotdeauna contextualizate și subordonate izvoarelor documentare cu un grad mai mare de autenticitate.
Acest lucru se poate vedea chiar în cazul celui dintâi interviu al lui Eliade, care a rămas până acum necunoscut. A fost acordat gazetei „The Statesman“ din Calcutta, imediat după sosire.(5) Se știa despre el din Șantier și din corespondența lui indiană, dar nimeni nu l-a putut identifica. Hârtia ziarului a devenit prea fragilă pentru a mai putea fi servit la sala de lectură. Am încercat timp de două decenii, în diverse biblioteci indiene, să văd colecția numerelor din acea vreme. Am primit mereu același răspuns: condiția ei fizică nu permite accesul. În cele din urmă, ziarul s-a dovedit a fi mai ușor consultabil la Londra, în colecția de la British Library.
Dacă e să-l credem pe reporter, s-a întâmplat chiar după sosirea la Calcutta a tânărului doctorand român, adică în prima zi a anului 1929. În acea dimineață, devreme, Eliade îl întâlnise și pe maharajahul de Kasimbazar. Deși în corespondență se referă la un „interviu“, în ziar a apărut numai o notiță care-i anunța venirea în India pentru a studia filosofia indiană cu profesorul Surendranath Dasgupta. Se poate să fi vorbit suficient de mult (în engleza lui încă incertă? în franceză?) pentru a considera că i s-a luat un interviu. Și reporterul spune că l-a intervievat, însă ceea ce a publicat, după câteva zile, e doar această notă în josul unei pagini cu știri diverse. Prezentându-l ca doctor în filosofie și profesor al Universității din București, el reproduce două fraze, bine alese pentru mângâierea egoului indian rănit de dominația colonială.(6)
Pagina mai cuprinde vești despre decesele unor persoane cunoscute, teatrul de amatori, educația islamică, relațiile dintre indieni și birmani, delicte mărunte și prognoza vremii – totul pe trei coloane, încadrate de alte două, mai groase, cu publicitate. Notița despre Eliade apare sub necrologul profesorului Charles Harry Watkins de la Serampore College și e încadrată de știri despre furturi comise de indieni: o vacă și, respectiv, obiecte de valoare ale episcopului anglican al Calcuttei. O întreagă lume pe un colț de pagină. Episcopul fusese prădat pe când participa la congresul de lângă Madras al creștinilor indieni, la care luase parte și Eliade.
Publicat în limba engleză, de către britanici (și anglo-indieni), „The Statesman“ reprezenta categoria cea mai de sus a presei din India. Imediat după ea urmau ziarele scoase de indieni în engleză, iar la urmă, presa vernaculară. Nu e de mirare că era cotidianul citit în casa doamnei Perris, făcându-și astfel apariția și în romanele Isabel și Maitreyi. Eliade îl considera „ziar englezesc, imperialist“ (Șantier), pentru că, în timpul revoluției civile din primăvara anului 1930, nu putea afla din el nimic precis. Ziarul nu avea într-adevăr atitudine anti-imperială, dar nu era nici un oficios, ci, dimpotrivă, o tribună critică la adresa establishment-ului (chiar dacă, azi, semnificația acestei dimensiuni pare mult redusă în raport cu prima). În 1930 luase chiar apărarea cauzei naționaliste indiene,(7) deși, foarte probabil, de pe pozițiile unei stăpâniri luminate.
În urma publicării „interviului“, Eliade își informează părinții că primește scrisori de pretutindeni.(8) De parcă ar fi apărut pe prima pagină a unui tabloid. Dacă au existat cu adevărat, nu s-a păstrat în arhiva destinatarului nicio urmă a acestor scrisori. Din Șantier știm în mod concret despre o cerere primită de la un fotograf din Bombay, a cărui mândrie națională fusese flatată. Acesta voia să-i publice portretul într-un magazin local. Dar, în ciuda efortului lui Eliade de a se fotografia în beneficiul stimei de sine indiene, chipul său alb nu a mai ajuns să decoreze frontul cultural al anti-colonialismului de consum cotidian.(9)
Ceea ce izbește de la bun început în cele două fraze reproduse în ziar este frecvența cuvintelor care semnifică „mare“ și „mult“ (great, very large, most of, much, many etc.). Dimensiune și cantitate, la modul superlativ, spre lauda filosofiei indiene. Formula prin care reporterul descrie izbucnirea verbală a lui Eliade – „striking tribute“ – e grăitoare. Gândirea indiană este izvorul filosofiilor Orientului și anticipatoarea filosofiei occidentale moderne. Origine și actualitate – sau, cu formula lui Sergiu Al-George, arhaic și universal. O temă care, maturizată și extinsă (la întreaga Asie, iar mai apoi și la culturile arhaice), va fi bogat ilustrată în publicistica lui Eliade, din anii ’30 și până în exil. Entuziasmul lui era, de bună seamă, o expresie a orientalismului romantic. Spre deosebire de cel identificat de Said, care susținea misiunea civilizatoare a Occidentului în Orient, pentru orientalismul romantic Răsăritul era păstrător al unei spiritualități și al unei cugetări pierdute în Apus. Omul modern le putea redescoperi prin întoarcere la surse, fie ele occidentale (scrise), fie orientale (vii).
Interviul confirmă că obiectivul studiilor lui Eliade era, de la bun început, yoga și tantra. Sunt sursele spre a căror redescoperire se îndrepta. Orientalismul său avea rădăcini multiple și complexe. Cea mai veche dintre ele se găsea, nu în operele romanticilor și ale orientaliștilor răpiți de obiectul arheologiei lor filologice, ci în acelea ale teosofiștilor și esoteriștilor moderni, ei înșiși influențați de cei dintâi. Îi citise timp de vreo câțiva ani, începând de prin 1921, și i-a repudiat mai apoi, dar numai pentru că reprezentau o formă coruptă, degradată a cunoașterii spre care năzuia. A căutat-o mai departe, încercând să se apropie cât mai mult de izvoare sau măcar de experți demni de încredere. La capătul a opt ani, pe când se străduia să uite de unde pornise, drumul acesta l-a dus în India. Primul său interviu, cu aerul Calcuttei încă proaspăt în piept, ne arată cum se privea pe sine: ca unul dintre reprezentanții timpurii ai valului de savanți occidentali care urma să se reverse peste subcontinent.
Articolul din The Statesman a fost prompt preluat și difuzat de Free Press of India, o agenție de știri întemeiată de indieni, care susținea mișcarea naționalistă. Nu știm deocamdată ce ziare l-au reprodus sau comentat și nici nu va fi ușor de descoperit, mai ales în presa vernaculară.
O dovadă că nu a scăpat neobservat e faptul că, în anul 1942, cele două fraze ale lui Eliade vor fi incluse într-o culegere intitulată India așa cum e văzută și cunoscută de străini, alături de alte citate măgulitoare din cărțile unor mari autori.(10) O veritabilă panoramă, întinsă pe două milenii și jumătate, de la grecul Ctesias până la românul Eliade, dacă autorul ei, militantul naționalist Babasaheb Deshpande (1868-195?), nu ar fi preferat ordinea alfabetică. Fost șef-adjunct al serviciului de informații al poliției din Bombay, el și-a pus la contribuție expertiza dobândită în slujba puterii coloniale pentru a-i depista pe toți cei care vorbiseră India de bine. În acel moment, Eliade avea deja o operă indologică (dacă e să socotim fie și numai Yoga din 1936), în care s-ar fi putut găsi laude la fel de generoase. Dar a rămas emblematic prin cele două fraze pescuite de un reporter grăbit dintr-o izbucnire de entuziasm, a doua zi după sosirea la Calcutta.
Eliade în presa din India
Filosofia Indiei. Un profesor european îi aduce omagiu
Dr. Mircea Eliade, de la Universitatea din București, a sosit ieri la Calcutta pentru a studia filosofia indiană în general, iar în mod special Yoga și Tantra, sub îndrumarea profesorului S.N. Das Gupta de la Presidency College. Intervievat de The Statesman, dr. Eliade a adus un frapant omagiu filosofiei indiene:
„Ea este – a spus el – marele izvor din care s-a dezvoltat întreaga filosofie a Orientului și care a anticipat în foarte mare măsură cea mai mare parte a ceea ce numim filosofie modernă. India are mult să predea Europei în materie de filosofie și religie și mi se pare că a sosit timpul când mulți învățați europeni vor veni în India pentru a studia marea ei cugetare.“ (traducere din engleză de L.B.) (Calcutta, 1 ianuarie 1929)
Liviu Bordaș
1 M. Eliade, Aristocrația solilocvială a dialogului. Interviuri și mărturisiri, vol. I, ed. de M. Handoca, Editura „Jurnalul literar“, București, 2000.
2 M. Eliade, Textele „legionare“ și despre „românism“, ed. de M. Handoca, Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 63-66, 69.
3 M. Lovinescu, Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler, Cartea românească, București, 1992, pp. 11-118. Cuprinde opt interviuri difuzate între anii 1969 și 1978.
4 Pe unele dintre ele le-am publicat noi înșine, fie ca editor, fie ca redactor, în traducerea altora: Adrien Jans (1954), Edgar Reichmann (1978), Mie Uchida (1979), Christian Delacampagne (1980), Petru Cârdu (1984), Maurice Olender (1986). Altele vor urma în continuarea prezentului articol.
5 „India’s philosophy. European professor pays tribute“, „The Statesman“ (Calcutta), XCV, no. 17353, 4 January 1929, p. 5.
6 Dacă titlul de doctor știm că era folosit de Eliade (după modelul italian, conform căruia licențiații se numeau dottore), cel de profesor trebuie să fie adăugat de reporter sau de redacția ziarului pentru a da cazului mai multă greutate.
7 [H. St Clair Maidment], A Brief history of The Statesman, with which The Friend of India is incorporated, „The Statesman“, Calcutta, [1947], p. 32.
8 Scrisoare către tatăl său din 23 ianuarie 1929; Europa, Asia, America… Corespondență, vol. I, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 1999, p. 254.
9 M. Eliade, India. Șantier, Cartex, București, 2019, p. 270.
10 Babasaheb Deshpande, India as seen and known by foreigners, Samarth Bharat Press, Poona, 1942, p. 16. O nouă ediție cu titlul Bharat (India) as seen and known by foreigners, Swadhyaya-Mandal, Killa Pardi – Surat, 1950, p. 19.