Principiul vaselor comunicante
Au trecut aproape două săptămâni și agresiunea rusească din Ucraina continuă cu episoade sfâșietoare, care au trezit revolta întregii planete. Dacă e să numim caracteristicile acestei invazii, ar trebui, în primul rând, să remarcăm cruzimea sa și absurditatea sa.
Sunt atâtea imagini terifiante care ne stăruie în minte și care, gândindu-ne la cei care le-au provocat, pun la îndoială umanitatea oamenilor: acele lehuze care-și strâng la piept pruncii abia născuți, înghesuite prin subsoluri insalubre, sau convoaiele de mame și copii cu ochii în lacrimi, care se înșiruie la frontiere sperând să se salveze din infernul coborât din senin peste țara lor, și altele, și altele.
Cât despre iraționalitatea acestei barbarii, ce să mai spunem: s-a subliniat că acesta nu e un război al Rusiei, ci al unui om care dă impresia că și-a pierdut mințile. Iar oficialitățile rusești jignesc inteligența și bunul- simț ale lumii întregi, căci, declanșând ele asaltul barbar asupra unei țări pașnice, acuză Occidentul și Statele Unite de agresiune împotriva Rusiei. Da, Putin și oamenii din jurul său fac din noapte zi și din zi, noapte, văd adică lumea pe dos și se comportă ca atare, tăind orice posibilitate de dialog și de înțelegere. Dacă acela care a pornit dezastrul ar fi avut un dram de judecată, atunci acest dezastru n-ar fi trebuit să aibă loc sau s-ar opri de îndată, așa cum cer atâția lideri ai lumii, de la șefi de stat și până la Papa Francisc. Dar nu, locatarul de la Kremlin nu ține seama de nimic, își prigonește propriul popor care manifestează cerându-i să stopeze acțiunea armată aberantă, amenință cu armele nucleare și se declară gata să prelungească nebunia militară asupra altor țări, merge adică până în pânzele albe cu ambiția sa maladivă de putere.
De aceea, pe lângă cruzime și absurditate, acest sinistru dezlănțuit de Putin are încă o caracteristică: și anume, impredictibilitatea. Nimeni nu poate spune cât de mult se va extinde războiul, când se va termina și cum se va termina totul. Fiindcă, repetăm, ceea ce se întâmplă, dacă ar fi ascultat de regula firească de care ascultăm noi, regula rațiunii, nici n-ar fi trebuit să înceapă; trăim, din cauza unui singur om, un coșmar care era de neimaginat până de curând.
Și, desigur, e de remarcat un alt fapt: chiar în acest moment, răul din Ucraina s-a întins și asupra altor țări, asupra Europei și lumii întregi. Toți suntem afectați, catastrofa de acolo nu ne ocolește nici pe noi: căci senti men tele negative – îngri jorarea, panica, suferința – nu pot fi închise, izolate într-un loc, ele ascultă de principiul vaselor comunicante: continentul, planeta sunt interconectate, și răul pe care îl resimt ucrainenii ajunge și la noi, ne cuprinde pe toți, sub o formă sau alta. (G.C.)
P.S.: Ca și în alte dăți, românii au dovedit în aceste zile că au mari rezerve nebănuite de energie pozitivă: solidaritatea, pietatea arătate de oamenii din țara noastră față de refugiații ucraineni sunt admirabile și au fost remarcate de toată lumea. Este dătător de speranță.
Cum traducem
Romancierul norvegian Jo Nesbø fiind unul dintre autorii mei preferați, i-am cumpărat toate cărțile, în franceză sau în română. Ultima achiziție a fost romanul polițist, ca și altele, Mântuitorul (Editura Trei, 2021). Traducerea aparține lui Liviu Szoke și e din engleză. O primă observație privește chiar titlul. În norvegiană: Freiseren. Nu știu care e titlul versiunii englezești folosite de traducătorul român. Titlul în norvegiană este echivalentul românesc al Salvatorului. Acesta e sensul din roman, nu izbăvitorul de păcate, sens mai degrabă religios, ci cel care ne salvează. De altfel, acțiunea romanului se petrece în mare parte într-o instituție numită Armata Salvării. Menită nu să ierte păcatele, ci să salveze sufletele. Unul dintre protagoniști are, în traducerea românească, porecla Micul Mântuitor, ceea ce nu corespunde câtuși de puțin rolului de asasin plătit pe care i-l atribuie autorul romanului. Potrivit era Micul Salvator, cu o nuanță ironică, firește. Nu pot aprecia cât de fidelă este traducerea, dar ce pot să spun este că denotă o stăpânire destul de precară a limbii române. Cu numeroase greșeli de vocabular (calcuri, cuvinte nepotrivite în context ș.a.) și de gramatică (acorduri după înțeles, nerepetarea pronumelui personal ș.a.). Totodată, cu formulări neglijente. Scrisul foarte colorat și sugestiv al scriitorului norvegian se poate recunoaște uneori, dar nu fără oarecare efort din partea unui cititor scrupulos. Nici redactorul (Andreea Tudorică) nu și-a făcut treaba cum se cuvine. Două lucruri sar în ochi. Primul privește paginația. Paragrafele dintr-un capitol sunt de obicei despărțite prin spații albe sau, mai rar, prin asteriscuri. Când un paragraf se sfârșește în partea de jos a unei pagini sau începe în partea de sus a celei care urmează, spațiul alb lipsește adesea, ceea ce duce lectura pe o cale greșită. A doua observație se referă la notele de subsol asumate de redactor, căci sunt și unele care aparțin traducătorului. Câteva sunt, cum să zic mai blând, cam școlărești, destule, inutile. (N.M.)
Din revistele literare
În RAMURI (nr. 2, 2022), editorialul lui Gabriel Coșoveanu îi este consacrat lui I.L. Caragiale, la aniversară. În fapt, textul este o atentă trecere în revistă a felului cum a fost receptată critic, de-a lungul vremii, opera marelui scriitor: „Aspectul impersonalizării creatoare l-a analizat strălucit Toma Pavel, în Arta îndepărtării. Eseu despre imaginația clasică. S-a bătut multă monedă pe fidelitatea de ceasornic (G. Călinescu îi zice indicator) a evenimentelor înregistrate în Momente. Placarea pe cotidian, pe recognoscibil, pe detaliul imediat vizibil pare să guverneze lumea miticistă, fie ea vorace-kafkiană (cum o expune Mircea Iorgulescu în Marea trăncăneală), fie plină de dulceață sufletească de rit creștin, echilibrată și cu deosebire blândă (după părerea lui N. Steinhardt, din Secretul scrisorii pierdute, care implica o replică celebrisimă, tot mai aproape de sensibilitatea actuală, «Iartă-mă și iubește-mă», propunând ca nex al românismului finalul actului IV din cunoscuta piesă)…“
În NORD LITERAR (nr. 1, 2022), întâlnim semnături remarcabile ca Alexandru Ruja, Olimpiu Nușfelean, Ovidiu Pecican și Dinu Flămând, care publică o pagină din viitoarea sa carte de poeme, Scaun la fereastră, ce urmează să apară la Editura Școala Ardeleană: „Viața nu e chiar rea. Iar dacă sufletul e nemuritor,/ ce contează că mori prea repede chiar în condiții/ atroce? Iar aici Rousseau îți aduce aminte de Hobbes/ care zicea că omul trebuie să-și slujească Statul/ mai bine decât să dea socoteală dacă ascultă sau nu/ de Dumnezeu. Deci biserica să respecte/ drepturile civile până și pe cele/ ale unui om păcătos ce nu trebuie/ să fie hulit cu intoleranță…“
Grupaje de poezie bună întâlnim și în revista TOMISUL CULTURAL (nr. 31, 2021), semnate de poeți de astăzi, Mircea Bârsilă, Lucian Vasiliu, Ștefan Mitroi, Doina Ioanid și Angela Marinescu, autoarea acestui Imn: „Tânără ca o floare sunt./ Vlăstar viu venind/ Visător.// O sălbatică rece și aprinsă sunt./ Căci înțeleg lucruri/ Barbare.// Un monstru plin de cuvinte sunt.// Căci nu trebuie decât să mă aplec/ Și să scriu.// Oh, liber să fii/ Și totuși să urci acest drum/ Însetat.“