Mihai Constantinescu a fost, până în toamna anului trecut, directorul executiv al Festivalului Internațional „George Enescu“ și, de mai bine de 3 decenii, unul dintre cei mai importanți oameni care au susținut arhitectura acestui extraordinar festival.
Mai jos, un dialog – care include și un fel de bilanț despre una dintre, în mod evident, marile instituții culturale ale României din ultimele decenii.
Cristian Pătrășconiu: Vă amintiți de prima zi în care numele dumneavoastră a fost legat de Festivalul „George Enescu“?
Mihai Constantinescu: Depinde cum definim ce înseamnă „prima zi“. Eu lucrez pentru Festival – sau mai bine zis, am lucrat – încă din 1990. Pe de o parte, vizibilitatea mea a venit ceva mai târziu; pe de altă parte, nu sunt omul care să își facă publicitate proprie. Din acest motiv, mai mult am fost prezent în ultimele ediții. Dar în general am fost în umbra directorilor artistici sau a artiștilor, pentru că acolo este locul directorului executiv sau al directorului de organizare. Prima zi? Pe acesta mi-o aduc aminte. Este ziua în care am fost la dl Pleșu, pe atunci ministru al Culturii. Lucram atunci la minister, în 1990. I-am spus că vrem să facem Festivalul „George Enescu“. Ne-a spus: „dați-i drumul!“. Amintirea acelei prime zile e, așadar, frumoasă. E cu dl Pleșu.
Cât din „matricea“ inițială, măsurând cu începere din 1990 – a rămas aceeași la festivalul pe care l-ați „dirijat“?
Matricea s-a dezvoltat din ediție în ediție. În 1991, prima ediție de după căderea comunismului, a fost mai mult o variantă „locală“, pentru că nu au fost foarte mulți artiști străini prezenți. Era și după momentele nefericite de la noi cu minerii, a refuzat atunci să vină Lordul Menuhin. Am avut mai mult concerte cu români, români din diaspora. Puțini străini însă au fost atunci; au venit, țin minte, St. Martin in the Fields. Practic însă, o structură cum e cea pe care ați văzut-o acum, în 2021, a apărut în 1998. Atunci au apărut concertele de la Sala Palatului, pentru prima dată. În 1995 am avut concertele la Palatul Parlamentului, în sala Cuza, pe care noi am inaugurat-o. După aceea au fost concertele de noapte, au fost concertele în țară. Și aceste trei caracteristici ale Festivalului le-am păstrat din 1998. A mai fost acea idee ca fiecare orchestră să prezinte 2 concerte, iar într-unul dintre concerte să prezinte o lucrare de George Enescu. Toate acestea i se datorează lui Lawrence Foster, care a fost director artistic în 1998. Mai apoi au intervenit, să zic așa, alte lucruri noi – printre care și seria de muzică contemporană cu care a venit Vladimir Jurowski în 2017. Această idee a fost continuată și în 2019 și în 2021 și se pare că va fi continuată și la ediția din 2023, sub o formă de organizare poate ușor diferită decât a fost până acum.
Cum se construiește un festival de o asemenea amploare? E corect verbul acesta – a construi –, da?
Da. Așa se procedează – lucrurile se construiesc. Pentru că, în baza acestei structuri despre care vorbeam mai înainte, încep discuțiile cu artiștii, cu orchestrele, cu agenții pentru a se găsi cele mai bune formule și cele mai reprezentative programe. Acest lucru necesită timp și profesionalism. Pentru o orchestră și pentru un artist e foarte simplu să spun – „da, vin și cânt ce vreau eu“. Or, noi, în festival, avem și această solicitare – de a se cânta George Enescu, pentru că este Festivalul „George Enescu“! Din acest motiv, programele pe care noi le prezentăm în festival sunt mai speciale; nu sunt, unele dintre ele, programe chiar atât de populare. Din acest punct de vedere, discuțiile pe care le avem cu artiștii și cu reprezentanții acestora sunt destul de dificile și trebuie luate din timp pentru că un festival de o asemenea anvergură nu se pregătește în câteva luni. Sunt ediții la care am lucrat și 3-4 ani, sunt invitații pe care le-am făcut și pe care le-am urmărit timp de peste 10 ani (cum e cazul cu Filarmonica din Berlin).
Ați spus mai înainte: „un festival de o asemenea anvergură“. Cum se evaluează această amploare, cum se fac aici cotațiile?
După părerea mea, acest festival face parte din primele 3-4 evenimente de acest gen din întreaga lume. Alături de BBC Proms, de Festivalul de la Lucerna; nu cred că trebuie să ne comparăm cu Festivalul de la Salzburg, pentru că acolo e valabil un alt sistem de prezentare a programelor, este vorba mai ales de producții de operă – pe care le și redifuzează de mai multe ori. Noi, la Festivalul „George Enescu“, avem concerte unice. Cam pe aici suntem noi, în această „ligă“. Din punctul de vedere al finanțării, bugetul nostru – ca să știe toată lumea, pentru că toată lumea crede că este un buget imens – e de 10, cel mult 11 milioane de euro. La Salzburg, spre exemplu, bugetul e în jur de 60 de milioane de euro. Însă trebuie să luăm în calcul niște nuanțe. Sunt unele festivaluri care se desfășoară pe ideea turismului cultural – Salzburgul e un exemplu foarte bun în acest sens, acolo e o zonă cu o mare expunere turistică. Sau Lucerna – și ea fiind o zonă turistică, unde vin foarte mulți oameni cu preocupări turistice. Aceste festivaluri sunt susținute de Ministerul Turismului din țările respective și de autoritățile locale. Festivalul „George Enescu“ e susținut de Guvern; majoritatea banilor vin de la Guvern, nu de la ministere sau autoritățile locale. De asemenea, trebuie făcută această diferență între valoarea biletelor – la BBC Proms și la Salzburg, spre exemplu, au „intrări“ foarte mari din bilete, pentru că acolo costurile acestor bilete sunt mult mai mari decât cele pe care le percepem noi, în România. Ideea de subvenționare de către Guvern a Festivalului a limitat cumva valoarea biletelor, pentru că, fiind un festival subvenționat, noi nu ne putem permite să avem bilete atât de scumpe (peste 100 de euro, cum sunt în străinătate). Vin bani importanți și de aici – o fracție cam de 18-20% din suma totală bugetată e acoperită de vân zarea biletelor. Aici însă pot să mă plâng de sponsorizări – valoarea sponsorizărilor de la noi nu e chiar cea pe care o așteptam. Sponsori sunt – și le mulțumim celor care au fost alături de noi –, însă valoarea sponsorizărilor e destul de mică: ea reprezintă 7-8%, hai să zic până în 10% din valoarea totală a bugetului de festival.
Revenind la concertele de la Festival: a trecut demult vremea în care se spunea – „noi, românii, suntem cam singurii care știm să îl interpretăm pe George Enescu“?
La ultimele ediții au fost niște interpretări care au bătut multe dintre interpretările pe care noi le-au catalogat ca fiind „unice“. Cel puțin Simfoniile – au fost prezentate extraordinar, de dirijori de marcă. Mai ales, Simfonia a III-a, cu niște variante extraordinare prezentate de Petrenko, Antonio Pappano, Jurowski și așa mai departe. Ca să nu mai vorbesc de lucrările mai mici, lucrările camerale – majoritatea sunt deja înregistrate de mari soliști și aici nu putem să ne asumăm această „unicitate“.
În procente, și desigur cu aproximație, cam cât George Enescu s-a cântat la acest Festival de-a lungul timpului?
Să vă dau un indicator doar de la ediția trecută: inițial am avut în programul din 2021 42 de lucrări de George Enescu. Din rațiuni care țin de diverse aspecte ale restricțiilor provocate de pandemie, am ajuns la 37. E un număr mare, foarte mare practic de lucrări de George Enescu. Vreau să subliniez ceva: aceste lucrări au fost interpretate exclusiv de străini. E ceva foarte important și e un detaliu pe care noi l-am avut în vedere încă de la începutul festivalului.
După știința dumneavoastră, care este ediția festivalului la care a fost cel mai bine reprezentat portofoliul auctorial al lui George Enescu?
Din punctul de vedere al numărului de lucrări, la ediția din 2021 au fost cele mai multe. Sau, în ediția din 2019 a fost prezentată Simfonia a III-a de două ori; e un lucru inedit. Însă pentru că orchestrele străine au vrut neapărat să prezinte această lucrare, noi am fost de acord cu această dublare pe care, de regulă, noi nu o acceptam. Pentru că era Enescu, pentru că era Simfonia a III-a, am fost de acord. Au fost atunci Filarmonica din Berlin și Orchestra Maggio Fiorentin. Pe număr de compoziții însă dacă mergem – acesta e însă un criteriu cantitativ – ediția trecută, cea din 2021, e cea la care numele lui Enescu a fost cel mai des prezent.
Costă mult un asemenea festival? Sau, de fapt, acest mod de a gândi lucrurile – punând accent pe costuri – nu e adecvat, raportat la acest tip de manifestare?
Nu, nu. Eu nu vreau să merg pe ideea costurilor. Pentru România, 10-11 milioane de euro pentru Festivalul „George Enescu“ este o sumă mare. Dar, dar: ceea ce se câștigă din suma aceasta investită este mult mai mare. Din punctul nostru de vedere, un festival la care vin atât de multe orchestre – anul trecut au fost 40 de orchestre, 40 de ansambluri mari – reprezintă o investiție de mare, mare calitate. Ecourile pe care le lasă o asemenea prezență sunt uriașe.
Între cât și cât costă pentru a fi sus de tot, la vârf?
Ca performanță în sine, suntem, spuneam și mai înainte, între primele 3-4 eveniment de acest gen din întreaga lume. Din punctul de vedere al bugetului, suntem departe de sumele care se investesc în Austria, în Elveția, în Anglia. Să mai aduc în discuție o paralelă inegală: noi nu putem să ne comparăm, de pildă, cu „income-urile“ pe care le are, de pildă, Festivalul „Untold“. Când ai un DJ și, hai să spunem, 20 de persoane care sunt în jurul lui pentru un concert. Asta implică o anume bugetare. La noi, în momentul în care am avut 120 de persoane pentru o orchestră și am avut 40 de orchestre la care au fost o medie de, să spunem, 90 de persoane, chestiunile legate de bugetare se pun în cu totul alt mod. Anul trecut, la Festival, noi am avut, însumate, în jur de 9.500 de nopți de cazare. Am avut peste 20 de chartere. Am avut, de asemenea, bilete pe curse regulate – care au fost foarte multe. Așadar, costurile sunt cu totul altele la un festival de o asemenea complexitate. À propos de efecte, ecouri, beneficii ale investiției, trebuie să mai adaug un lucru important: festivalul nostru este transmis live-streming internet și este înregistrat de radio și de televiziune. Lucerna nu are așa ceva, Salzburgul nu are așa ceva, BBC Proms are doar transmisia radio – pentru că e festivalul lor.
Cum se citesc beneficiile pe care le aduce un asemenea festival? Mă refer la o lectură care depășește dimensiunea economică…
Aici e o temă în legătură cu care eu am o nemulțumire. Până acum, după știința mea, nici un centru sociologic nu a făcut o analiză subtilă, o analiză calitativă a efectelor – numeroase și atât de diverse – benefice pe care le poate aduce și pe care le aduce un asemenea festival. S-a făcut la Cluj, pentru că oamenii de acolo au fost interesați – și foarte bine că s-a făcut așa ceva. Dar nu a venit nimeni la București să spună, în legătură cu Festivalul „George Enescu“: bun, haideți să vedem, astea sunt „intrările“, astea sunt „ieșirile“, cum le „citim“? Ce beneficii are țara și să avem o atare situație foarte clară. Nu, noi nu avem așa ceva. Am avut o discuție cu cineva care a vrut să facă o comparație cu alte evenimente care sunt organizate în România. Am spus nu, pentru că Festivalul „George Enescu“ are niște lucruri foarte specifice care nu îndeamnă la comparații. Nu poți compara acest Festival cu Untold sau cu Neversea; sunt materii diferite. La fel, nu e just să fie comparat acest Festival cu niște concerte sau niște festivaluri mult mai mici care se desfășoară, de asemenea, în România – criteriile de „jurizare“ sunt semnificativ diferite. De aceea, preferăm să ne gândim la și să luăm în considerare ceea ce spun străinii despre acest festival. Iată: în 2021 a fost nenorocirea cu covidul, dar la ediția din 2019 am avut peste 20.000 de străini care au venit la festival din toate colțurile lumii. Australia, America de Sud, Japonia, Statele Unite, Europa întreagă. Am avut, de asemenea, această facilitate de a oferi concertele spre vizionare nu doar în momentul efectiv al desfășurării lor, ci alte 12-24 de ore pentru ca și alte țări să le poată urmări la ore rezonabile. Toate acestea sunt beneficii și ele pot fi, trebuie să fi contorizate, contabilizate pentru că sunt foarte importante. Beneficiile acestea sunt foarte mari. De câțiva ani, la ultimele ediții, avem orchestre care insistă să vină, care vor să revină – acestea sunt vești foarte, foarte bune.
Îndrăzniți să avansați câteva numere mari legate de un bilanț al acestui festival, de o contabilitate a lui?
Iată, doar cu titlu ilustrativ: în ediția din 2021 am avut 3.500 de artiști; dintre aceștia, peste 2.500 au fost din străinătate. Au fost restricțiile, așa că statisticile legate de public – mai ales cele legate de publicul străin – nu sunt relevante pentru această evaluare, fiindcă oamenii au preferat să stea acasă și să vadă eventual concertele pe internet. Pentru ce e în afara țării, au fost peste o sută de mii de vizionări în timpul concertelor; români au fost, de asemenea, foarte mulți.
Care a fost, pentru dumneavoastră, cea mai ușoară ediție a festivalului cu care aveți legătură și, în oglindă, care a fost cea mai complicată?
Cea mai complicată a fost cea de anul trecut – când a trebuit să avem, date fiind condițiile speciale impuse de pandemie, 4-5 scenarii de organizare. Problemele cele mai numeroase nu erau cauzate de noi, de organizatori, ci de situația de fapt. Bunăoară, noi am schimbat, în ultimele trei zile, sistemul de intrare la sălile de concert. Ediții ușoare? Nu cred că este vreuna la care să spunem că totul a fost perfect, că totul „a mers uns“. De fiecare dată au existat probleme. Ba că nu s-a ridicat un avion și a trebuit să luăm legătura cu compania aeriană – în 2015 a fost o situație din asta, cu Orchestra din Salzburg. Sau: s-a stricat un avion al celor de la San Francisco și noi a trebuit să decalăm orele de începere a spectacolelor. Poate că sunt lucruri inerente și, probabil, că publicul nu știe de acestea; noi am făcut tot posibilul să nu influențeze Festivalul în sine. Și din punct de vedere financiar, au fost unele ediții când, vă spun, am primit banii cu câteva zile înainte de începerea festivalului.
Ați scrie o carte despre ce ați trăit în aceste trei decenii, în culisele Festivalului „George Enescu“?
Să știți că am vrut și m-au incitat mai mulți oameni să o fac. Chiar mi-au spus: domle, povestește tu și scriem noi. Dar un prieten foarte apropiat de-al meu, foarte bun, mi-a spus: nu are sens, pentru că, în situații din acestea, tu îți vei aduce aminte de momentele grele și te vei încărca negativ. Mă voi încărca și mă voi descărca negativ. Mai bine să lăsăm așa – ca toată lumea să păstreze această idee luminoasă a festivalului. Deci: prefer să nu scriu.
Este Festivalul „George Enescu“ un festival al tranziției de la noi (fie ea și o tranziție prelungită) sau, dimpotrivă, e un festival construit împotriva tranziției?
Eu nu vreau să se spună că este un festival al tranziției. Pentru că, din punctul nostru de vedere, noi am făcut tranziția prin anii 2001-2003, când acest festival a început să aibă structură, când acest festival a început să aibă experiență. Eu nu vreau să fim într-o tranziție permanentă; pentru așa ceva, nu e bine să ai o tranziție permanentă. Pentru un asemenea festival e bună rutina, e bine ca lucrurile să fie așezate, cunoscute, bine stabilite cu mult înainte. De aceea am început să lucrăm pentru unele ediții cu mulți ani înainte ca ele să aibă efectiv loc. Nu merg, așadar, pe ideea de tranziție, ci pe aceea de lucru bine așezat. Mai mult, vreau să merg pe ideea că măcar ultimele ediții ale acestui festival au fost, cum să spun, ediții-etalon despre cum trebuie să fie făcute lucrurile.
Are un viitor luminos Festivalul „George Enescu“ sau, ca să nu ratez o rimă, un viitor… periculos? Întreb aceasta pentru că el se ține în România totuși…
Eu nu cred că va veni cineva și va spune: să nu se organizeze. Pericolul e ca să vină cineva și să spună: lasă, că se poate și așa!. Or, nu, nu se poate „și așa“, în cultul improvizației. La nivelul acestui festival și la nivelul artiștilor care vin aici, nu se poate „și așa“! se poate o dată și a doua oară nu se va mai putea. Pentru că se duce buhul, cum se spune…
Știm amândoi formula celebră: „frumusețea va salva lumea“. Dar muzica va salva, va mântui lumea?
Nu am niciun dubiu că nu ar putea să o facă.
