Apariția în limba română a jurnalului lui Franz Kafka în noua traducere și sub îngrijirea lui Radu Gabriel Pârvu este, fără îndoială, un eveniment. Din nefericire, anul apariției volumului coincide în mod tragic cu stingerea din viață a marelui om de cultură. Ar fi de notat în legătură cu demersul dificil al traducerii, limpezimea, subtilitățile și expresivitatea unei limbi române perfect stăpânite, pe care traducătorul o pune în slujba luminării sensurilor unui fundamental text kafkian. Autorul traducerii afirmă că a utilizat ediția din 1990, Tagebücher in der Fassung der Handshift, apărută al Editura S. Fisher din Frankfurt am Main, care respectă „varianta din manuscris“. Remarcabil este și aparatul critic care, notează autorul, „urmează îndeaproape o selecție a numeroaselor și amănunțitelor note din volumul Tagebücher in der Fassung der Handshrift. Kommentarband, editat de Hans-Gerd Koch, Michael Müller și Malcom Pasley“, volum apărut în același an, la aceeași editură, „care însoțește, completează și comentează Jurnalul“ (p. 5).
Kafka, acest remarcabil raisonneur al existenței, continuă să impresioneze la aproape o sută de ani de la dispariția sa. Jurnalul kafkian proiectează o efigie care trece dincolo de limitările individuale, fiind o istorie a vieții, o valoroasă enciclopedie de gesturi, stări și sentimente. Tematica vastă a jurnalului, impregnarea textului cu starea interioară inconfundabilă a celui care scrie, face din acesta unul dintre marile jurnale ale umanității. Se poate spune că există o atmosferă kafkiană care răzbate din paginile jurnalului, text construit din fragmente care conservă pentru eternitate gesturile mărunte ale vieții, impunând prin acumularea detaliilor ample semnificații în substanța textului.
Jurnalul se concentrează în fragmente epice, care compun, fiecare în parte, un portret al celui care scrie, autorul face un permanent exercițiu al mărturisirii. Scriitorul coabitează cu omul, într-o încercare de a înțelege lumea și de a se înțelege pe sine prin scris. Omul Kafka pare a fi locuit de scriitor, actul reflex al scrisului se concretizează în nevoia de a povesti despre tot ceea ce i se întâmplă, într-un proces de epicizare a vieții în care viața pare a fi trăită doar/pentru a fi transcrisă în pagină. Acesta pare a fi de fapt elementul aparte al jurnalului kafkian. Mai mult, există în jurnal fragmente atât de expresive, încât pot fi considerate adevărate haikuuri epice: „Parcă dorm alături de mine, în vreme ce eu însumi mă încaier cu visele“ (p. 40) sau care evocă o mecanică a gesturilor: „Femeia avea o rochie căreia vechimea, folosința îndelungată și murdăria îi dădeau un luciu cenușiu-deschis. Când s-a ridicat a continuat să-și țină mâinile în poală“ (p. 147).
De asemenea, există în jurnalul lui Kafka fizionomii dintre cele mai diverse sau trupuri, zugrăvite în text cu o acribie descriptivă ce le apropie de pictural sau fotografie. Se poate observa capacitatea kafkiană de a fotografia realitatea și de a o transpune în text. Iată descrierea unei actrițe: „Intră în scenă cu o față obosită, dar și anostă, inexpresivă și îmbătrânită, așa cum obișnuiesc să-și facă apariția toți actorii cunoscuți. Vorbește foarte ascuțit, iar gesturile ei încep oarecum cu îndoirea la maximum a degetului mare, care pare să aibă niște tendoane puternice în loc de oase. Are o mimică deosebită a nasului, datorată alternanței dintre conturarea și coborârea mușchilor, ce se mișcă în toate părțile. În ciuda faptului că gesturile și cuvintele ei sunt ca niște fulgere, accentele pe care le pune sunt foarte delicate“. (p. 114); sau portretul domnișoarei Haas: „Nasul ei lung, ușor încovoiat în două locuri și relativ îngust, seamănă cu nasul deformat al doamnei Blei. În rest însă, și ea are o față negricioasă – o culoare aparent inexplicabilă, datorată, poate, numai unui caracter puternic. Spinarea lată, cu o predispoziție foarte avansată spre tipul de femeie cu spatele îngroșat; trupul greoi ce se subțiază însă în jacheta bine croită și pentru care chiar și această jachetă strâmtă este largă“ (p. 203).
O imagine înduioșătoare o constituie modul resemnat cu care Kafka privește indiferența feminină față de el, observație dureroasă care se propagă pe parcursul jurnalului. După ce observă procesul de metamorfozare al fetelor în femei, după ce consideră că în urma acestei transformări el capătă permisiunea îndelung așteptată de a sta în apropierea lor, în sfârșit atunci când se produce miracolul întâlnirii, al pătrunderii în casă, se întâmplă, nu rareori, notează autorul, ca „fetele să ne întâmpine cu o mină tristă. […] Se plimbă anevoie prin camera de alături dar, de îndată ce pătrundem și noi acolo, se ghemuiesc lasciv și arogant într-o nișă a ferestrei și încep să citească ziarul, fără să ne arunce o privire“ (p. 200).
Autorul face o descriere foarte expresivă a propriei voci, într-o secvență în care le citește surorilor sale. Vocea capătă materialitate în text și pare a trece dincolo de paginile jurnalului, printr-un efect auditiv remarcabil: „Am început acceptabil, dar am continuat și mai bine, iar până la urmă, așezând vârfurile degetelor unele peste altele, am înfrânt obstacolele interioare cu ajutorul vocii, care mi-a rămas calmă; apoi am extins continuu perspectiva ei și, în sfârșit, toată camera, de jur-împrejurul meu, n-a mai putut adăposti altceva decât glasul meu“ (p. 201).
La Kafka, tot ceea ce se înscrie în registrul firescului pare nefiresc, imaginile jurnalului compun același sentiment al absurdului din literatura sa de ficțiune. De exemplu, vestea că sora lui a născut declanșează următoarea notație, despre felul în care reacționează tatăl (personaj foarte prezent de altfel și în jurnal), cu o concluzie surprinzătoare în care se amestecă aversiunea față de tată cu enervarea pe care i-o provoacă modul în care acesta anunță evenimentul: „Alaltăieri, când mama s-a întors pe la unu noaptea de la soră-mea, cu vestea că aceasta a născut un băiat, tata a pornit-o prin casă în cămașă de noapte, a deschis toate ușile, m-a trezit pe mine și apoi pe servitoare și pe surorile mele, anunțând nașterea ca și cum copilul nu doar s-ar fi născut, ci ar fi dus deja o viață onorabilă, iar acum ar fi avut loc înmormântarea lui“ (p. 207).
Sunt în text și destule elemente care compun un jurnal al gesturilor iubirii, Kafka fiind mai degrabă un aspirant la iubire, exersându-și cu disperare abilitatea de a nu privi partea întunecată a sentimentului iubirii. Gesturile iubirii îl angoasează, oferirea unui buchet de flori unei actrițe măritate pe care o iubește în secret ar trebui să-i atenueze dorința, lucru care nu se întâmplă: „Sperasem că buchetul de flori îmi va potoli puțin dragostea pentru ea; a fost absolut zadarnic. Numai literatura sau relația sexuală sunt capabile de așa ceva. Nu-mi notez acest lucru pentru că nu-l știam, ci pentru că e bine, poate, să consemnez adesea niște avertismente“ (p. 162). Portretul luminos pe care i-l face doamnei Tschissik, căreia-i apreciază frumusețea „în fond firească a palmelor mici, a degetelor ușoare, a antebrațelor netede, care sunt atât de desăvârșite în sine, încât nici măcar imaginea, neobișnuită totuși, a acestei nudități nu te mai lasă să te gândești la restul corpului“, alunecă într-o observație tipică la Kafka, căruia nu-i poate scăpa nimic și care nu poate să ignore nimic din ceea ce-i oferă spectacolul realității. Un gest al actriței e de ajuns să demonteze definitiv imaginea ei idilică: „Și-a dus bucuroasă două degete la colțul din dreapta al gurii, poate că și-a vârât și vârfurile degetelor în gură, ba chiar și o scobitoare; nu m-am uitat bine la degetele ei, dar aproape că am rămas cu impresia că și-a băgat o scobitoare într-un dinte cariat și a lăsat-o să stea acolo un sfert de ceas“ (pp. 164-165).
Ultima notație a jurnalului, din 12 iunie 1923, proiectează imaginea unui scriitor care pare a se teme de propriile cuvinte, alegând o tăcere care anunță sfârșitul, într-o formulare oraculară, pe cât de misterioasă, pe atât de înfricoșătoare: „Consemnez din ce în ce mai timorat. Este de-nțeles. Orice cuvânt, întors în mâna spiritelor – acest avânt al mâinii e un gest caracteristic pentru ele –, se transformă într-o lance îndreptată împotriva celui care vorbește. Mai ales o astfel de remarcă. Și tot așa la infinit. Consolarea ar fi doar că asta se întâmplă oricum, fie că vrei sau nu. Iar ce vrei tu pare să te ajute prea puțin. Mai mult decât o consolare este faptul că și tu ai arme“ (p. 689).
Într-o însemnare din 9 octombrie 1911, Kafka se întreabă premonitoriu dacă va trăi până la 40 de ani. A murit cu o lună înainte de a împlini 41 de ani. Dar jurnalul său își continuă drumul în posteritate, confirmând faptul că scriitorii trăiesc prin/în textele lor. Și, am spune, cu atât mai mult autorii de jurnal. Viața jurnalului kafkian continuă și în limba română, în hainele unei traduceri impecabile și ale unei ediții complete.