Anomalia de Hervé Le Tellier este romanul distins cu Marele Premiu Goncourt 2020. Ediția în limba română a cărții – traducere de Mădălina Ghiu – a fost, prompt, publicată la Editura Pandora M, în colecția „Anansi. Contemporan“. Despre acest roman, dar și despre contextul de piață al acestei cărți, în conversația alăturată, chiar cu autorul cărții.
Cristian Pătrășconiu: Este pandemia – și mai ales, carantinarea – o condiție anormală, o anomalie pentru literatură?
Hervé Le Tellier: Romanul meu care are acest titlu – Anomalia – a fost scris într-un moment anterior pandemiei coronavirusului. L-am scris, mai precis, între octombrie 2018 și decembrie 2019. La această dată din urmă, să ne amintim, am început să vorbim vag despre virusul din China. Am terminat cu adevărat această carte în ianuarie 2020; mai degrabă am redus din ceea ce scrisesem deja, decât am mărit. În primele luni ale pandemiei din Franța am avut câteva conversații cu cei de la Editura Gallimard, pentru corecturi. Doar atunci am introdus în discursul lui Macron din cartea mea o referință la lockdown. Ulterior cartea a devenit o „anomalie“, pentru că am avut un al doilea lockdown – care a presupus, între altele, închiderea librăriilor. De altfel, Marele Premiu Goncourt a venit în momentul în care, în Franța chiar se redeschideau librăriile; ceea ce explică și atenția aparte de care a avut parte cartea mea. Era primul Goncourt care a apărut la finalul „lockdown“-ului. Ca să rotunjesc răspunsul meu: romanul meu nu e un „copil al pandemiei“, l-am scris fără să mă gândesc nici măcar o singură dată la lockdown și la pandemie.
Pe de altă parte – și ca să ne și jucăm puțin cu trimitere la titlul romanului dumnevoastră recompensat cu cel mai prestigios premiu din Franța (și nu numai din Franța): Premiul Goncourt este, în profilul dvs. de scriitor, un fel de anomalie?
Este, fără discuție, un moment unic…
Așadar, nu intenționați să faceți precum Romain Gary? Cel care, cu un pseudonim, cu un alt pseudonim, căci și R. Gary e unul – dar cel mai faimos al lui Roman Kacew – a câștigat de două ori cel mai râvnit premiu literar din Franța…
Nu, nu. Nu va fi cazul. Așadar, acum a fost un moment unic. Pe de altă parte, ca orice moment unic, el este într-un fel o „anomalie“. Este un premiu care apare într-un moment în care am scris destul de mult. Am deja 30 de cărți în spate, dintre care aproximativ 10 sunt romane. Fapt e că Anomalia e o carte care are un succes ieșit din comun – de reacții, de ediții în alte limbi. Și, de aceea, este cu siguranță o anomalie față de ceea ce am trăit eu până la ea. Este de asemenea o anomalie și în peisajul editorial: nici un Goncourt nu a mai cunoscut un asemenea succes în ultimele 3 decenii. Este, da, o anomalie însă încă îmi e greu să conștientizez și să găsesc până la capăt resorturile acestui fenomen. Am ceva explicații, dar e nevoie de un studiu mai amplu. Ceea ce s-a întâmplat cu cartea mea – fapt care, desigur, mă bucură mult – este un caz de studiat la școală, un caz-școală.
Conduceți un Atelier de literatură potențială. Ce „literatură potențială“ este captată de romanul dumneavoastră, Anomalia?
E o întrebare foarte bună, pentru că există mai multe tipuri de literatură potențială. Există o „literatură potențială“ precum la G. Perec – în Dispariția: constrângerea la care se supune e să sară litera „e“ din toate cuvintele. Un al doilea tip e acela în care structura unei cărți este foarte puternică, aș spune copleșitor de puternică – ea e cea care decide cursul romanului. În cazul romanului meu există, da, o anume structură; însă nu am ezitat să o rup, să o sparg în funcție de nevoile romanului, în funcție de fluiditatea și lizibilitatea sa. Mereu am privilegiat în ceea ce scriu această fluiditate – de aici decurge, e convingerea mea, un raport firesc al cititorului cu cartea. Aceasta, pentru a face o carte poate mai puțin experimentală și mai cu seamă una plăcută sau extrem de plăcută la citire. Când mi se părea că e ceva care acționa asupra mea ca o constrângere prea puternică, o suprimam. Am rupt uneori logica aceasta a construcției pentru a câștiga și mai mult în logica narațiunii.
De ce spuneți că Anomalia este „o experiență de gândire“? Ați spus aceasta într-un interviu anterior. Ce fel de experiență?
Fiindcă pentru mine este exact așa ceva: o foarte puternică experiență de gândire în sine. Am vrut să găsesc un alt termen decât cel care mi s-a propus în legătură cu acest roman: SF. Cartea mea nu e una de „SF“, nicidecum nu e așa ceva. E o carte scrisă acum, despre ce e acum, nu e despre ceva anticipativ și nici nu e vorba în ea despre lucruri supranaturale. E, cum spuneam, o experiență de gândire. Ceea ce spun eu aici, în carte, e că are loc un eveniment, unul anormal, dar care are nevoie de o explicație – și ceea ce fac e să gândesc, să prind în fluxul gândirii, această explicație, una complexă fără îndoială. Ei bine, unele dintre aceste explicații – care sunt raționale – ne împing către o lume care e, în același timp, a noastră și una a anomaliei, una despre care am putea crede că nu există. E o experiență de gândire (și) pentru că îi propun cititorului să se întrebe: ce îmi dovedește că exist, că existăm? Ce îmi garantează că exist cu adevărat? Spun aceasta și pentru că, pe măsură ce istoria noastră merge înainte, vom putea să simulăm tot mai mult și tot mai ușor. Prin puterea computerelor, a inteligenței artificiale, vom putea să simulăm acțiunile a o mie de creiere umane, a unui milion, un miliard și așa mai departe. Problema aceasta, a simulării, e o mare provocare în raport cu tematica existenței. La fel, cea a simultaneități. Iată doar un exemplu: un computer care joacă șah nu e ca o minte umană care joacă șah; timpul lor de explorare e tot mai diferit. Un calculator care joacă șah poate să exploreze, într-un interval foarte scurt, milioane de posibilități și, într-o fracțiune de secundă, dă un răspuns. Există, așadar, această posibilitate în viitor: de a face ca o întreagă viață umană să trăiască într-un calculator într-o singură secundă. Ei bine – acum duc mai departe această idee: dacă noi gândim acum că am putea face una ca asta, dacă suntem deja conștienți de o asemenea posibilitate, ce ne împiedică să credem că suntem deja într-o asemenea situație? Și anume: că suntem un fel de simulări într-unul din supercreierele care sunt deja capabile să facă așa ceva. Despre așa ceva e romanul meu, despre posibilități, despre simulări, despre asemenea provocări care pot să ni se pară niște anomalii. Romanele, în sine, sunt niște simulări. Romanele sunt microlumi în care autorul a inventat personaje, timp de un an, doi, cinci, zece. Personaje care vor trăi, să zicem, trei luni de viață. Nici aici timpul nu e același. Timpul creației e altfel decât timpul „vieții“ personajelor. În Anomalia am avut nevoie de mai bine de un an și jumătate, pentru a scrie despre trei luni din viața a opt personaje. E, de asemenea, foarte interesant acest paralelism: unul între ipoteza virtualității noastre și adevărul… virtualității personajelor. Când terminăm de citit o carte, le dăm existență personajelor, acceptăm că ele există în timpul cărții. Când stăm mai mult timp cufundați într-o carte, ne atașăm emoțional de lumea de acolo și de personajele care o populează. Toate aceste personaje au, deci, un anumit grad de realitate. Pentru mine, lucrurile acestea se întâmplă ca într-o oglindă. Ideea simulării este oglinda romanului. De aceea, finalul romanului este și finalul simulării. E un paralelism ironic, dar nu doar ironic, ci de-a dreptul existențialist. Ideea pe care vreau să o trec mai departe e aceea că dispariția cărții e și dispariția lumii.
Putem spune că un cititor, la rândul lui, e un personaj?
Îmi puneți numai întrebări complicate… Cred că o asemenea condiție e o speranță pe care o putem avea ca scriitori – că un cititor sau altul, fără să fie cu adevărat un personaj al romanului, ajunge, prin fluxul gândirii proprii, să fabrice el însuși personajele romanului. În romanul meu de altfel, și anume la ultimul capitol – este legitim să ne punem această întrebare, dacă însuși cititorul e sau poate fi un personaj.
Credeți în această formulă: scriitorul-ca vizionar? Ca un fel de instanță care vede în avans lucruri, care vede ceea ce alți oameni nu pot (încă) vedea?
Există cărți vizionare – și dacă ele există, aceasta înseamnă că există și scriitori vizionari. De pildă: George Orwell cu 1984 sau H.G. Wells cu Omul invizibil. Sigur, sunt multe alte cărți care pot fi date aici drept exemplu. Eu cred și altceva: că scriitorii sunt un fel de bureți. Trăim într-o lume și încercăm să o transpunem în cărțile noastre –, iar această lume, această realitate pe care noi o preluăm ca niște bureți modifică lumea cărților noastre, o conturează definitiv. Uneori putem aduce generațiilor viitoare o descriere a lumii care va rămâne și a lor. De pildă: secolul al XIX-lea britanic e secolul lui Ch. Dickens. El nu e, să nu fim naivi, cu adevărat secolul al XIX-lea; pe acesta de altfel nu o să îl cunoaștem niciodată. Dar amprenta vizuală cea mai puternică despre secolul al XIX-lea englez este Dickens! Același exercițiu pentru Franța: ceea ce ne rămâne din secolul al XIX-lea sunt Balzac, Hugo și Emile Zola. Da, și Jules Verne – inclusiv ca gânditorul secolului următor. E cel care proiectează într-un fel secolul XX, dar e, totodată, un om al secolului al XIX-lea. Aceste viziuni care s-au impus ne fac, pe noi, oamenii secolului al XXI-lea, să reflectăm la acele lumi, la acele secole – e tot ce ne mai rămâne din acele lumi. Este, iată, literatura! Să nu confundăm aceste cărți cu cărțile filosofice. Cele din urmă nu vorbesc despre lume mai ales, ci despre gândirea lumii. Lumea e regăsită și de regăsit în cuvintele scriitorilor. Ei sunt mai ales un fel de transmițători ai lumilor vechi și dispărute. Între scriitori, unii anunță lucruri și lumi care vor veni; dar nu toți.
Condiția aceasta a scriitorului – de a vedea mai repede, de a transmite lumi lumilor care vor veni – nu e, oare, și o povară?
Există o frază care spune așa: lumea este o comedie pentru cei care gândesc și o tragedie pentru cei care o simt. E o idee care mi se pare destul de justă. Plecând de la această idee, putem împărți lumea scriitorilor în două: există scriitori ai gândirii și scriitori ai emoției. Sigur, la nuanță, lucrurile sunt mai complexe decât atât, însă o asemenea împărțire poate fi un bun ghidaj. Cred că povara despre care vorbeați mai înainte e mai ales pentru aceia care percep lumea într-un mod preponderent emoțional. Cred că pentru scriitorii emoției este mai greu. Cei care pot să pună – prin gândire – o anume distanță față de lume reușesc să nu sufere prea mult. Pe de altă parte, istoria e suma unor conflicte, a unor „afaceri“ războinice. Cineva spunea că „istoria e știința suferinței omului“. Eu cred că e just spus așa. Raymond Queneau e cel care a spus ceea ce am citat mai înainte.
De ce l-ați ales anume pe Raymond Queneau pentru a oferi, în capitolele dvs., citatele introductive?
În cele trei părți ale cărții am ales trei citate din Raymond Queneau – am o afecțiune specială pentru acest autor. Ultimul dintre cele trei citate trimite la „a fi sau a nu fi“; așa cum, de altfel, trimite și cartea mea. Este o carte despre a fi și/sau a nu fi. Pentru mine, Raymond Queneau e un mare melancolic și aceasta este încă un mare plus în ochii mei. Îmi place să îl citez des și cu o frază care e în mod evident o fină ironie: succesul la 50 de ani este ca muștarul care ajunge la desert. Să mai spun, de asemenea, că, pentru mine, Raymond Queneau e nu numai un prozator, un scriitor foarte bun, ci și un poet extraordinar. Lumea largă îl cunoaște mai ales ca prozator, dar el este și un uluitor poet. Este un poet genial și deziluzionat; este un poet pentru care lumea nu mai cântă, care a pierdut magia acestei lumi. Țin foarte foarte mult la Raymond Queneau.
În alte cuvinte – și revenind frontal la romanul dumneavoastră: care este problema mare pe care o „fotografiază“ această carte, problema pe care încă nu o vedem, cum ar spune Descartes, „clar și distinct“?
Ce este această anomalie, cu alte cuvinte, nu?
Exact!
Sunt, de fapt, trei teme principale în Anomalia. Primele două duc, automat, la cea de-a treia. Prima este confruntarea cu sinele; care e substanța noastră, ce ne compune, ce este esențial în viața noastră? Și, desigur: ce suntem în stare să sacrificăm și ce nu putem accepta să pierdem în/din existența noastră? A doua mare idee, mare vertebră: ce anume ne demonstrează că lumea există? Și dacă ar fi să aduc în discuție și cea de-a treia idee, aș spune așa: specia umană e una căreia îi este greu să se schimbe și care să accepte realitatea implacabilă a lumii. Suntem o specie care trăiește în magie și căreia îi place să trăiască în magie. În magie și în negație – și pe undeva aceasta este ceva normal. E normal pentru că negația vine din aceea că suntem ființe gânditoare, care conștientizează, foarte repede, că există moarte – și începem să o negăm, avem tot felul de strategii de negare. Acceptăm ideea că vom muri și, programatic, o uităm. Ne ia valul vieții și pentru un timp uităm de moarte. Din când în când ea revine – ne mor bunicii, ne mor părinții –, dar ne spunem: nu, noi nu o să pățim asta. Și e normal cum ne comportăm; altfel ar însemna să nu mai dormim. Suntem, așadar, croiți cumva ca ființe ale negării. Lucrăm cu bias cognitiv la purtător. Adaptăm realitatea la opiniile noastre. Iar aceasta înseamnă, și nu arareori, să o negăm de fapt. Ar trebui, poate, să ne modificăm opiniile în funcție de realitate – cel mai adesea însă nu suntem capabili să facem așa ceva. Finalul cărții mele problematizează exact în acest sens: e despre simulare, despre negare, despre magie, despre acceptarea și neacceptarea realității, despre cum suportăm realitatea, despre cât de multă realitate suntem în stare să suportăm.
Când scrii o carte, te confrunți și cu tine însuți – e cumva un loc comun. V-ați luptat cu dumneavoastră la această carte mai mult decât la celelalte?
E cartea la care am scris cel mai mult timp dintre toate cărțile mele. Dar este și cartea la care m-am amuzat cel mai tare. E o carte care mi-a dat voie să mă joc cu tot ceea ce scrisesem înainte. Aveam texte cu profil polițist, texte „de familie“, de introspecție, am scris cântece, poezie – cu toate acestea m-am jucat în Anomalia. Am întâlnit, bineînțeles, dificultăți noi, pentru că ficțiunea e aici foare densă; am vrut, și aceasta a fost o provocare reală pentru mine, să nu mă las purtat de imagini prea puternice. Am vrut să stau în literatură. Am vrut să evit dialogurile de film, pentru ca să revin la dialogurile de literatură. Care sunt mai dense, care nu sunt neapă rat mai realiste, dar care sunt mai acceptabile de către cititor pentru că, aceasta este convenția, locuim în tr-o carte. Suntem într-o carte! Provocarea mea a fost să împac imaginile puternice din mintea mea – imagini care mă ajutau să scriu, care îmi ordonau intriga – cu un limbaj, cu un orizont conceptual de tip literar. Încă ceva: este exclus să îmi fi început cariera de scriitor cu o carte precum aceasta. Ea e una care vine după multe experiențe, ca un vin bun, care are nevoie de timp mai mult pentru a se așeza…
Dumneavoastră folosiți o sintagmă la care eu țin foarte mult – „cărți interioare“ („carte în carte“). Ultima mea întrebare este legată de aceasta: ce trebuie să se întâmple, esențial, pentru ca o carte interioară să capete contur, pentru ca ea să devină o carte exterioară?
Mie mi s-a întâmplat așa ceva. Am această nevoie și cred că acesta este verbul pe care îl găsesc potrivit aici: „s-a întâmplat“. În plus, o carte în carte – fie ea și o carte interioară într-o carte exterioară – îți dă o anumită distanță. Iar distanța e bună, pentru mine e foarte bună, când scriu literatură. Mai mult decât atât: o carte în carte sugerează și ideea de carte deschisă…
Notă: Autorul interviului și revista România literară mulțumesc organizatorilor Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM) pentru că au facilitat realizarea acestui dialog.
