Efectul de ecou 09/2022

Expres cultural (nr. 2)

Din revista ieșeană EXPRES CULTURAL (nr. 2) ne-a atras atenția articolul de fond Rămași ai nimănui, semnat de Liviu Ioan Stoiciu. Valorosul scriitor optzecist nu se dezminte nici de data aceasta. Rămâne același observator atent al vieții noastre literare și al metehnelor din mediul literar, pe care le descrie cu bună-credință și cu demnitate, fără calcule de „oportunitate“ și fără să se teamă de eventualele atacuri din partea celor vizați. Liviu Ioan Stoiciu ne arată că-i pasă de felul cum arată literatura noastră și face eforturi pentru îndreptarea lucrurilor, afirmând adevărurile în care crede. Reproducem două pasaje din textul său de atitudine, care merită să fie citit în întregime: „După doi ani de «stat acasă», vorba vine (doi ani de restricții nu tocmai ortodoxe legate de noul coronavirus), ar fi trebuit poate să apară «resetarea» și în lumea literară românească, dacă nu o resetare radicală, măcar una pe ici, pe colo (nu mă gândesc neapărat la o reformă a păcatelor noastre: orgolii rănite și lașități, cinism și lipsă de caracter, trufie, aroganță, ură, dușmănie, invidie). Personal, n-am observat să se fi resetat ceva, din contră, războaiele interne s-au conservat (gruparea, ruptă din Uniunea Scriitorilor, Teodorescu-Iaru-Cipariu și-a continuat procesele de contestare a legalității existenței Uniunii Scriitorilor condusă statutar de Nicolae Manolescu, iar gruparea inclementă a tinerilor douămiiști înjură fără încetare conducerea Uniunii Scriitorilor și desconsideră literatura scrisă de membrii Uniunii Scriitorilor; interesant e că nu au fuzionat cele două grupări, adică gruparea tinerilor inclemenți douămiiști nu s-a vărsat în gruparea ruptă din Uniunea Scriitorilor; dar au o revistă săptămânală care le împărtășește opțiunile corecte politic, Observator cultural). E adevărat, războaiele tacite din lumea noastră literară au rămas în așteptare, cele două baricade se ignoră și se exclud reciproc. Uniunea Scriitorilor își vede de drum cu proiectele sale extraordinare anuale, de la a acorda premii (cu jurii imbatabile de critici), la a susține manifestări naționale literare de referință, profesioniste. E de ajuns să te uiți la premiile anuale acordate de Uniunea Scriitorilor pe cât posibil valorilor, de o parte, și de cele două grupări (cu premii «din contră»), pe de altă parte, și te lămurești. Las la o parte faptul că membrii Uniunii (Uniune împrospătată anual; sunt 2.700 de membri, de neprețuit fiind seniorii), care se respectă la masa de scris, dau greutate, prin cărțile lor, literaturii române.(…) Nu mai pun la socoteală faptul că tinerii douămiiști, bursieri, traduși-autotraduși în prostie (toți, deștepți, vorbitori ai limbilor de circulație internațională), care se cred buricul pământului (scriitorii români de până la ei fiind «expirați»), n-au atras atenția în străinătate, cum n-au atras atenția în țară. Nefăcând față acestor criterii estetice de evaluare critică, tinerii douămiiști au ajuns să valideze opera literară pe criterii ideologice de stânga, închinate corectitudinii politice (vezi «Istoria» lui M. Iovănel; ce s-a scris până în anii 2000 e în spirit conservator, depășit, în cel mai bun caz, nu e progresist-neomarxist, cum le place tinerilor; inclusiv scandalul legat de poezia nerușinată, a expunerii explicite a sexului feminin, pe românește, cu gura plină, premiată la debut la Memorialul Ipotești anul acesta, e în spiritul corectitudinii politice, neapărat a apărării cauzei feminismului; cei ce nu admit o asemenea lectură publică inutilă, dominată de porcării lingvistice penalizate legal, sunt… conservatori; o spune același Iovănel, aflat în juriul care a premiat asemenea «poezie» de scandal). Nu e ușor să fii scriitor român de bun-simț, modest, demn, onest, acasă. Tinerii se iluzionează că vor deveni scriitori «europeni». Să fiu sincer, mă așteptam, după atâția ani de integrare în Uniunea Europeană, să aud că tinerii noștri douămiiști se rup de literatura română și-și declară independența ca scriitori «europeni», aroganți…“ Din același număr al revistei, remarcăm și alte texte. În primul rând, cronica lui Adrian Alui Gheorghe la cartea Arhitectura memoriei, semnată de colegul nostru Răzvan Voncu, dar și Importul constructelor sociale de Constantin Pricop, Dacă scandal nu e, nimic nu e! de Gellu Dorian, Vremuri bolnave de Nicolae Panaite și convorbirea dintre Grigore Ilisei și regretatul compozitor Cristian Misievici