Ayelet Tsabari s-a născut în Israel într-o familie de origine yemenită. Arta de a-ți lua rămas-bun (Humanitas, 2021, în traducerea în limba română) a primit Canadian Jewish Literary Award și a fost finalistă la The Vine Awards și la Hilary Weston Writers’ Trust Prize. A fost numită Cartea anului 2019 de Apple Books, Kirkus Reviews și CBC. Despre carte, despre plecare, dar și despre revenire – într-un interviu în exclusivitate pentru „România literară“.
Cristian Pătrășconiu: Există, chiar există o artă de a pleca? O artă de a-ți lua rămas-bun?
Ayelet Tsabari: Obișnuiam să gândesc așa când eram mai mică. Am crezut că am perfecționat actul de a pleca într-o artă și mă mândream cu ea. (Așa cum și spune, de altfel, în cartea mea: „l-am purtat ca o coroană“). Dar nu mai cred. Nu mai cred în așa ceva. Nu există artă să pleci: plecarea este dezordonată și este aproape întotdeauna o fractură.
De ce nu se cuvine să pleci așa, pur și simplu?
N-aș spune niciodată că nu ar trebui. Fiecare persoană este diferită și fiecare poveste este diferită. Pentru mine, trebuia să plec! Aceasta a fost ceva esențial pentru creșterea mea, pentru maturizarea mea. Dar nici nu eram conștientă de consecințe și de prețul care se plătea la momentul respectiv. De exemplu, văd acum că există o valoare importantă în a rămâne pe care nu o vedeam atunci.
Putem spune că drumul este destinul dumneavoastră sau, alegând să spunem așa, am exagera prea mult?
Probabil că aș fi apreciat la douăzeci de ani o asemenea formulare, când am romanțat acel stil de viață. Dar chiar și atunci, cred că am știut întotdeauna că scrisul este adevăratul meu destin.
Cum poate să vindece un drum? Să vindece, vreau să spun, durerea și suferința unui om… Este, altfel spus, drumul un fel de medicament, un fel de terapie?
Cred că atunci, când eram mai tânără am crezut. Plecarea a fost singurul lucru pe care m-am putut gândi să-l fac și cu siguranță am văzut călătoria ca pe o modalitate de a-mi vindeca durerea. Fără îndoială că există multă valoare în faptul de a călători: mie mi-a oferit numeroase provocări și mi-a permis să mă văd în afara contextului familiei mele și al țării mele. Am crescut mult prin faptul de a rătăci; și aceasta m-a (a)dus aici unde sunt astăzi. Dar mi-am asumat și nenumărate riscuri și până la urmă nu m-am vindecat. Vindecarea trebuia să vină dintr-un loc mai intim, trebuia să fie ceva interior și cred că, pentru mine, călătoria a fost mai mult o evadare și o modalitate de a nu rezolva problemele mele.
V-a ajutat decisiv pentru călătoriile dvs. faptul că ați făcut armata? O armată de o rigoare specială – cum e în Israel.
Pentru mulți israelieni, călătoria este o modalitate de a se elibera după serviciul militar. După ce am fost supuși și supuse multor restricții în armată, trebuie să plecăm mai departe și să tânjim la libertatea de a călători. Presupun că armata ne poate ajuta cu provocările care apar în timpul călătoriilor, în felul în care ne poate face plini de resurse și pregătiți să facem față situațiilor dificile. Dar nu aș recomanda în mod special așa ceva!
De ce iubiți așa de mult marea? Ce e acolo – pe mare! – atât de special pentru dumneavoastră?
Marea este o parte însemnată a culturii israeliene. Întreaga țară este de fapt pe țărm, așa că marea are o prezență foarte semnificativă în viața noastră. Și pentru că Israelul este atât de mic și este înconjurat de țări în care nu putem intra, există ceva ce am putea numi o „senzație de insulă“. Privim marea ca pe o promisiune și ca pe o deschidere, ca o modalitate de a privi în afară.
Care este, pentru dumneavoastră, cel mai bun loc de pe pământ? A fost mereu așa pentru dumneavoastră?
Am ajuns să înțeleg că cel mai bun loc pentru mine nu este neapărat un loc în sens fizic sau, dacă vreți, geografic. Cel mai bun loc este familia, este scrisul. Acolo mă simt cel mai mult eu însămi.
E nevoie să rătăcim mult, să ne pierdem pe noi înșine, pentru ca, la un moment dat, să ne regăsim?
În mod cert am făcut una ca asta; din cauza circumstanțelor vieții mele și a personalității mele. Nu cred că toată lumea face așa ceva.
Eu, deși nu înțeleg ce spune, ador vocea Ofrei Haza. Dumneavoastră, pe o scală de la 1 la 10, cât de mult o iubiți pe Ofra Haza? Este împreună cu dumneavoastră, pe drum, Ofra Haza?
Ofra Haza înseamnă enorm pentru mine. O iubesc profund pe OfraHaza și cred că e suficient să spun numai că m-a însoțit mereu din copilărie până la maturitate.
Dumneavoastră ați spus cândva așa: „Este atât de important pentru mine să-mi celebrez comunitatea și tradițiile ei și să fac un loc mic în literatura mondială pentru poporul meu“. Este aceasta un fel de înțelep ciune?
Sunt încă motivată de acel impuls în scrisul meu. S-a scris puțin despre comunitatea mea în literatură și o mare parte a fost scrisă de alți oameni, așa că este important pentru mine să împărtășesc poveștile noastre și să sărbătoresc tradițiile noastre.
Ați scris cu lacrimi această carte – Arta de a-ți lua rămas-bun?
M-am trezit plângând des în timpul procesului de scriere. Cred că este un semn bun. După cum spunea Robert Frost, „dacă nu sunt lacrimi în scriitor, nu sunt lacrimi în cititor“.
Continuați să scrieți despre lucrurile de care vă este frică? Întreb așa fiindcă ați spus cândva aceasta: „cred că am ajuns să înțeleg că singurul mod de a scrie este să scriem despre lucrurile de care ne este frică“…
Sigur că da! Acum, că nu mai călătoresc așa cum obișnuiam (și când o fac, este pentru perioade mai scurte și într-un mod mai structurat), scrisul este modul în care îmi asum riscuri. Așa că atunci când simt frică în timp ce scriu, mă gândesc la asta ca la un semn bun. Înseamnă că ating ceva real, că sunt pe drumul cel bun.
