Spațiul marginal este foarte important pentru a putea configura și defini centrul, după cum partea are o mare valoare în configurarea întregului“, remarcă profesorul Alexandru Ruja pe fila introductivă a volumului Confluențe critice (Editura David Press Print, 2017). O dată în plus, actul interpretativ al criticului timișorean se caracterizează printr-un neîncetat tangaj referențial între Centru și periferie, balans ce antrenează dialectica Unitate-Diversitate, definitorie, cum s-a afirmat, orizontului balcanic (Mircea Muthu), sau relației local-global (Solomon Marcus).
În debutul lucrării, fluxul hermeneutic se apropie dinspre margini spre Centrul „clasic“ al scriitorilor cuprinși majoritar în colecția „Opere fundamentale“ a Editurii Academiei Române, FNSA. Statornic corijat/completat prin exigența factuală și erudiția istoricului, traseul critic ne ghidează către zonele de autentic ale operei recenzate; un autentic care transpare în metodă sau în reprezentarea teoretică, în idee (citadinismul lui Anton Pann, la Mircea Muthu), sau în unghiul de refracție auctorială (dezidealizarea satului, la Ion Agârbiceanu). Evaluarea domnului Ruja desface urzeala motivelor și a conceptelor-cheie (revoluționarismul, liberalismul românesc, naționalismul, pentru Garabet Ibrăileanu),verifică rezistența efectelor stilistice, descrie regiuni estetice de interes(relația dintre „radicalismul negator“ și „voința de construcție“ în avangarda românească, la Ion Pop). În prim-planul paginii se întoarce, frecvent, imaginea lui Aron Cotruș, în ipostaza poetului dezrădăcinat, a patriotului, a conducătorului revistei „Banatul“. Tot mai numeroasele fante comparatiste și trimiterile spre literatura biografică deschid, una după cealaltă, neașteptate ferestre. Revedem, prin acestea, secvențe din Bucureștiul aflat sub ocupație germană (Impresiuni personale de Vasile Th. Cancicov), aducem un omagiu „Ardelencelor fatale“ portretizate de Alexandru Cistelecan, cântărim greutatea călătoriilor în „dezvoltarea culturii naționale“ (Mircea Anghelescu). Confluențe critice oferă, de asemeni, un teren propice recapitulării unor destine extra-ordinare (Wolf von Aichelburg, Aron Cotruș, Aurel Bugariu/Nicolae Novac), și devine cutie de rezonanță lirică a unor tărâmuri ex-centrice (Tălmăciri din lirica amerindiană).
Începând cu jumătatea volumului, lumina își inversează direcția. Comentariul critic pornește acum dinspre Centrul literaturii naționale, și aspiră către ținuturile „umbroase“, „prea puțin cercetate de analiza filologică“ (Mircea Anghelescu), în care partea contribuie și se inserează Întregului. Cu cât ne îndepărtăm, iar crochiul provinciei timișene capătă substanță în rama evocării, timpul tinde să se rarefieze, încetinește în bucle [volumul Nebun după Paris al lui Aurel Gheorghe Ardeleanu „mereu a beneficiat de supliciul plăcut (asumat) al amânării“]. Este doar o impresie de moment. Privită atent, marginea se dovedește a fi un Întreg mai mic, o scenă policentrică, dinamică, alcătuită, la rândul ei, dintr-o diversitate, un topos al unei polifonii originale, pe care autorul nu pregetă să o refacă din tușe rapide: „poezia subteranei“a lui Octavian Doclin și a „cruzimii expresiei“ a lui Dușan Petrovici, lirica Femeii „primite, absorbite în propria ființă“, din Linia Siegfried a ochilor tăi a lui George Lână, aporturile teoretice ale lui Dorin Murariu și Ioan David. În privința prozei, domnul Ruja apreciază „dexteritatea narativă“ a lui Titus Suciu, tehnicismul nuvelisticii lui Mihai Murariu, consistența ideatică a Parisului interior prin care cutreieră Aurel Gheorghe Ardeleanu. Obiectivul hermeneutic iscodește în continuare, cercetează părți tot mai îndepărtate de Centru, apropie din proxima Vojvodină vehemența expresionistă a „vulcanicului“ poet român Vasile Barbu, formula versatilă a frondeur-ului Pavel Gătăianțu.
Generației tinere, adică destinatarului ei predilect, căreia îi deschide o linie de credit literar în limită maximă, Confluențe critice le apasă un refresh bucuriei lecturii, în legătură cu care Solomon Marcus spera că ar putea edifica o comuniune, un început al unității noastre pierdute. O unitate dialogală, care ar putea transforma Întregul nostru cultural în ceva mai mult decât suma părților sale.