O cuprinzătoare antologie bilingvă ne oferă ocazia reîntâlnirii cu poezia lui Cezar Ivănescu, unul dintre cei mai originali poeți din generația șaizeci și, totodată, figură aparte a vieții noastre literare.
Este vorba despre volumul Rod/ Fryt, apărut în condiții grafice de excepție la Editura Ombra GVG din Tirana (Albania), în îngrijirea și traducerea lui Luan Topciu.
Nu am, firește, competența de a mă pronunța în privința versiunii în limba albaneză a poeziilor selectate în această amplă antologie, însă Luan Topciu este demult acreditat drept unul dintre cei mai buni traducători de literatură română din spațiul balcanic. Iar selecția operată de el atestă atât cunoașterea aprofundată a operei și personalității poetului ieșean, cât și consultarea referințelor critice relevante: în totul, volumul lasă impresia unei munci sistematice, bine făcute, cu competență și devotament. Un devotament, fără îndoială, amplificat și de amănuntul că mama lui Cezar Ivănescu, Xantipa Naum, era originară din Albania.
Dincolo de acestea, antologia conține aproape toate textele semnificative și, implicit, aspectele relevante ale poeziei celui supranumit – pentru faconda care caracteriza multe din aparițiile sale publice – Don Cezar. Un poet special printre șaizeciști, prin elementele structurii sale poetice, ca și prin datele personalității sale. Titlul ales de Luan Topciu spre a-l reprezenta în fața publicului albanez se impune, de aceea, cu puterea evidenței, rodul fiind unul dintre elementele-cheie ale mitologiei personale a lui Cezar Ivănescu și, totodată, titlul celui mai amplu ciclu din întreaga sa operă, întins pe nu mai puțin de trei volume, începând cu cel de debut: Rod (1968), Rod III (1975) și Rod IV (1977). În afara acestui ciclu, selecția mai cuprinde poezii din emblematicul La Baaad (1979), și el, important în economia universului liric al poetului ieșean, precum și din alte culegeri, acoperind astfel toate aspectele și etapele creației acestuia.
Spuneam, dar, că Don Cezar a ocupat o poziție aparte în cadrul generației sale. Aceasta, nu numai pentru că era unul dintre cei mai tineri componenți ai ei (născut în 6 august 1941) ori din cauză că s-a format la Iași, nu la București ori Cluj: în fond, Virgil Mazilescu, născut în 11 aprilie 1942, era cu câteva luni mai tânăr, iar Marin Sorescu a fost și el un produs al universității din capitala Moldovei. Cezar Ivănescu, însă, a debutat ceva mai târziu decât majoritatea șaizeciștilor, mai toate volumele sale reprezentative – cu excepția celui de debut, desigur – văzând lumina tiparului în deceniul următor, 1970-1980, atunci când colegii săi erau deja demult consacrați (unii aflându-se și în manualele școlare). A făcut, de aceea, fără să vrea și fără să fie cazul, figură de marginal, în pofida valorii poetice de primă mână, care i-a fost recunoscută în cele din urmă de către critică. Avea și o personalitate specială, o combinație, mai rar întâlnită pe meridianul nostru: poet rafinat, chiar ceremonios, și temperament aprins, scriitor care-și spune răspicat adevărurile incomode și, în același timp, intelectual solid, cu multă știință de carte, autor al unor traduceri fundamentale (din Mircea Eliade, Blaise Pascal sau Henri Troyat). Complexitatea personalității sale contradictorii, ușor deconcertantă în raport cu efigia poetică a generației, reprezentată de Nichita Stănescu, i-a păcălit pe mulți și este, probabil, explicația cea mai la îndemână a reticenței cu care i s-a recunoscut ceea ce Cezar Ivănescu avea indubitabil, și anume, calitatea de mare poet. Făcea, mai simplu spus, chiar și în ultimii ani de viață, figură de veleitar și de resentimentar, fără să fie deloc așa ceva. A acu mulat și unele adversități, din cauza temperamen tu lui său colțuros, ca să nu mai vorbesc de fervoarea cu care era înconjurat de cohorte de veleitari autentici, pe care nu găsea puterea să-i îndepărteze.
E cazul, prin urmare, să ridicăm acest „văl al Popeeii“ și să îi regăsim creația autentică, profundă și, repet vocabula, originală. Căci originalitatea lui Cezar Ivănescu în cadrul șaizecismului poetic nu ține numai de personalitatea sa, ci în primul rând de operă, iar selecția realizată de Luan Topciu – în absența unor ediții sau monografii românești – evidențiază tocmai această puternică amprentă personală.
În privința rodului, ca temă centrală în poezia de început a lui Cezar Ivănescu, observațiile esențiale le-a făcut Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române: „Rodul are înțeles de lume creată, care s-a născut și va muri: este lumea făpturilor din calea cărora Blaga se refugia în somnul nenașterii, iar Barbu, în puritatea increatului. Cezar Ivănescu nu mai caută, el, nici un refugiu: privește în față rodul și citește în misterioasa lui alcătuire semnele vieții și ale morții. […] Bacoviană este confuzia dintre viață și moarte, amestec inextricabil al putreziciunii, al descompunerii în ființa vieții. Ochiul poetului citește pe chipul făpturilor moartea. El nu se îngrozește de ea, intonând acest straniu elogiu rodului pieritor.“ Versurile pe care le citează criticul nu se află în culegerea de față, însă întâlnim din belșug altele, care ilustrează la fel de bine considerațiile sale: „! să coborâm îndată, să ne rugăm sfios:/ fă, Doamne, ca să-mi râdă acea cu râs frumos,/ fă, Doamne, ca să-mi râdă acea cu râs frumos!// ! și-așa seară de seară, unul mai norocos,/ o să-ntâlnească Moartea – acea cu râs frumos,/ o să-ntâlnească Moartea, acea cu râs frumos!”
Observația a doua, privitoare la confuzia bacoviană între viață și moarte – mai obsesivă decât este la poetul simbolist – deschide calea către cea de-a doua temă a poeziei lui Cezar Ivănescu: confuzia (sau identitatea) dintre Eros și Thanatos, vizibilă în special după volumul La Baaad. Accentuată de solemnitatea unei dicțiuni de poet cultivat, atent la „cusătura“ versului, această identitate proiectează o stranie lumină spectrală asupra textului, fie că este vorba de un eros propriu-zis, fie că erosul se preface, de fapt, pe nevăzute în agapé: „! să se topească trupul râvnit ca untdelemnul/ să curg-ncet spre mine să-mi scalde carnea-n el/ ca sex matern să mă redea acum și-n ceasul morții mele// știu, acest trup schimbat ca untdelemnul/ e doar sărutul Morții ori al lui Dumnezeu/ cel care zilnic carnea ne-o suge spre-a fi singur// căci carne-n carnea noastră a fost și l-am gonit/ ca pe-un copil din pântec spre-a fi în lume singur/ acum și-n ceasul morții mele!”
Totul se contopește, pe un alt plan, în cea de-a treia fază a operei, care începe cu volumul Doina (1983), în care versul său trece printr-un soi straniu de kenoză. Poezia distilează acum, pe lângă rafinamentele trubadurești și temele anterioare, un tulbure substrat folcloric, devenind, cum spune același Nicolae Manolescu, o elegie tragică și, totodată, o incursiune prin „straturile“ istoriei poeziei, de la cântărețul popular la simboliști și de la medievali la oralitatea argotică. Dar nu o incursiune ostentativă, programatică, așa cum avem în Levantul lui Mircea Cărtărescu. Esențială nu este aici intertextualitatea, ci sublimarea alchimică a modalităților. Mai puțin reprezentată în această culegere bilingvă (însă nu absentă), această fază ne atrage atenția asupra deosebirilor structurale dintre poetica lui Cezar Ivănescu și „curentul principal“ al șaizecismului: departe de a fi un poet conceptual și (mai mult sau mai puțin) metafizic, el este un liric tragic, senzorial și, în același timp, rafinat-livresc: „! tu-mi aminteai trezindu-mă că înviasem,/ că înviasem și că-n veci voi învia,/ uitai să-mi spui că-n somn de tine-adânc uitasem,/ uitasem tot ceea ce-n veci nu poți uita,/ uitai să-mi spui că-n somn de tine-adânc uitasem,/ uitasem tot ce-n veci nu poți uita!”
Reîntâlnirea cu opera lui Cezar Ivănescu nu înseamnă neapărat (ca-n cazul altor poeți) descoperirea în textele sale a unor semnificații ascunse, pe care critica epocii nu le-a observat. Ci confirmarea tonică a prospețimii unei poezii încărcate de lirism, al cărei patos subiacent este admirabil îmbrăcat într-un vers șlefuit, dar puternic, în care vitalitatea și fragilitatea sunt amestecate imperceptibil. Antologia bilingvă realizată de Luan Topciu, remarcabilă, ni-l readuce în prim-plan pe inconfundabilul Don Cezar: poet mare, imperfect încadrat în tabloul generației sale.