Political correctness în studiul istoriei

În numărul din 23 decembrie- 5 ianuarie al L`Obs, un amplu Dosar este consacrat revizuirii studiului istoriei Franței. Doi jurnaliști au apelat la numeroși istorici, sociologi, filosofi și alte categorii de intelectuali pentru a-și exprima un punct de vedere referitor la necesitatea îmbogățirii și modernizării studiului istoriei. Am subliniat cele trei cuvinte, pentru că ele conțin premisa ideologică a dezbaterii. Dezbaterea ca atare nu poate fi rezumată în cele câteva pagini pe care le am la dispoziție. În linii mari, ea furnizează argumente în favoarea opiniei formulate fără echivoc în partea introductivă. Așa că mă voi limita la a discuta premisa dezbaterii.

Las laoparte ideea îmbogățirii studiului istoric, ca pe un lucru normal, pe măsura descoperirii de date, de documente sau de mărturii. Sub raport factual, istoriografia se îmbogățește continuu. Despre necesitate, voi vorbi ceva mai încolo. Al treilea termen, modernizarea, privește interpretarea faptelor istorice și el comportă dubii serioase. Nu trebuie confundat cu alt termen, utilizat de obicei, și anume revizuirea, care presupune o permanentă adaptare a perspectivei la fapte. Inițiatorii Dosarului pornesc de la ideea că schimbarea perspectivei este aceea care determină realitatea istorică: în consecință, alte evenimente și personalități decât cele reținute de istoriografia tradițională trec pe primul plan al interesului istoricilor.

Iată două exemple. În viziunea majorității autorilor consultați, nu Voltaire sau Rousseau ar trebui considerați, cum s-a întâmplat până acum, factori decisivi în gândirea secolului XVIII, ci Madame de Châtelet, care a tradus prima oară în franceză integrala operei lui Newton. „Pentru a înțelege mai bine lumea de astăzi”, ni se explică, e nevoie să mutăm accentul: se schimbă perspectiva de pe gândirea umanistă pe aceea științifică, pentru că cea din urmă ar fi mult mai importantă pentru spiritul modern. Doar că acest fel de a scoate lucrurile din context nu slujește cu adevărat cunoașterea istoriei. Din contra, introduce în discuție un element arbitrar de tendențiozitate. Dificultatea este de a trebui să modificăm datele istorice ori câte ori se schimbă perspectiva asupra lor. Al doilea exemplu: locul anului 1337, când a început Războiul de 100 de ani, s-ar cuveni luat de anul 1346, când Regele Philippe de Valois face public primul Cod Forestier din Franța, menit să frâneze procesul de tăiere masivă a copacilor. În felul acesta, pare firesc ca istoricii actuali să vadă în monarhul din secolul XIV un precursor al lui Jadot, candidatul actual al ecologiștilor la președinția Franței. Pe scurt, (re)scrisă astăzi, istoria Franței ar trebui să țină cont de problemele și de valorile cu adevărat importante pentru noi, trăitori în secolul XXI, cum ar fi rolul femeii în societate, antisemitismul, anticolonialismul, antisclavagismul, antifascismul (dar, vai, nu și anticomunismul), cu alte cuvinte, de perspectiva modernă asupra fenomenului istoric în general, aceea care a bătut în cuiele legii principii ca drepturile omului, diversitatea sau nediscriminarea. Scriu autorii: „Acesta este principiul general care guvernează paginile următoare.“

Ne putem întreba, desigur, dacă nu cumva suntem împinși către o discriminare inversă. Ce ne împiedică să relevăm atât însemnătatea lui Voltaire, cât și pe aceea a Doamnei de Châtelet în evoluția gândirii din epoca Luminilor? De ce ar trebui să trecem peste data debutului Războiului de 100 de ani, oprindu-ne doar la anul în care a fost publicat Codul forestier? Mai ales că cele două date nu privesc fenomene istorice situate pe același plan. (Îmi amintesc că Gabriel Liiceanu relatează în Jurnalul de la Păltiniș o scenă în care Noica apreciază ca mai important un eseu citit de Sorel Vieru în seara cu pricina, decât alegerea lui Mitterrand ca președinte al Franței, de care se vorbea la radio. Două evenimente deopotrivă de importante, dacă îl așezăm pe fiecare la locul lui.) Amalgamul acesta nu ține de o gândire corectă, ci de corectitudinea politică.

În mod evident, punctul de vedere al autorilor în discuție vine cu o corecție necesară, și anume aceea a concepției romantice a istoricilor francezi ai secolului XIX, care tratau istoria ca pe un „roman național”. Punctul de plecare e corect, nu însă și concluzia: „Să căutăm un nou narativ”, „în funcție de mentalitățile și de interesele de astăzi”. Prefer să mă fac că nu observ sensul cuvântului interese. Cât privește mentalitățile actuale, ele nu aduc studiului atât un plus de obiectivitate științifică, cât unul de subiectivitate ideologică. Mai exact, aceasta înseamnă să schimbăm o ideologie cu alta. E adevărat că „romanul național“ purcedea dintr-o viziune naționalistă și triumfalistă asupra istoriei Franței, dar tot așa de adevărat este și că viziunea dominantă în dezbaterea din L`Obs este, de asemenea, îmbibată de ideologie. Avem și noi romanul nostru național, altfel spus Povestea neamului românesc, echivalent al Histoire de France. Petit Lavisse, manualul publicat în timpul celei de a III-a Republici. Din păcate, cam așa stau lucrurile cu istoria școlară dintotdeauna. Și uneori cu istoria din tratatele academice. Ca să nu mai vorbim de istoria folosită ca instrument politic, care se conformează automat după trendul la modă, indiferent că e acela emfatic al naționalismului pursânge sau acela al cancel culture.

Convingerea mea este că ideologia n-are ce căuta în studiul istoriei. Studiul istoric nu e un cameleon care-și modifică după împrejurări culoarea. O epocă sau alta poate produce schimbări așa zicând legitime de perspectivă doar dacă noua abordare se bazează pe o înțelegere a faptelor și personalităților în funcție de o mai bună citire a lor, fie că e vorba de îmbogățire, cum am văzut, fie că e vorba de o interpretare mai adecvată. În niciun caz, n-are sens o perspectivă care se bazează pe reglementări ocazionale și, cu atât mai puțin, pe mode. Perspectiva presupune o durată de timp semnificativă și, în niciun caz, nu se poate face de pe o zi pe alta. Criteriul trebuie să fie unul singur: al verității. Întrebați-mă altădată despre adevăr în istoria generală, ca, de altfel, și în aceea literară: ceea ce vreau să spun acum este că adevărul și realitatea coincid. E clar că adevărul nu e unul singur și nici definitiv, de vreme ce realitatea însăși este contradictorie și în permanentă evoluție. Ceea ce istoricul n-are dreptul să facă este să eludeze, fie și parțial, realitatea: adevărul fiind uneori ambivalent, discursul istoric trebuie să fie, el, congruent. „Romanul național“ mitiza evenimentele și mumifica personalitățile, precum procedau vechii egipteni cu faraonii lor. Studiul istoric promovat de adepții, pe față sau nu, ai corectitudinii politice, își demitizează eroii și le coboară faptele în banalitate, dărâmă statuile și vandalizează moral monumentele. „Romanul național“ își alimentează euforia din înălțarea de statui, corectitudinea politică, din dărâmarea lor.

Indiferent de culoarea lui politică, salvarea istoriografiei din ghearele ambelor mentalități, deopotrivă de pernicioase, nu se poate înfăptui decât prin dezideologizare, ceea ce presupune spirit critic. Fără spirit critic, istoriografia este literă moartă.