Deși nu îl cunosc personal pe Mircia Dumitrescu, din câte am aflat lasă impresia unei persoane bonome, cu un uimitor potențial de energie pozitivă. Cred că de aici vine și vocația sa pentru prietenie, și aș puncta, în mod special, legăturile sale profunde cu mediul literar: „legătura mea cu scriitorul este deosebit de simbiotică, întrucât le fur ideile, le fur sentimentele și culmea e că știu să fiu recunoscător, să fiu un bun prieten, un bun camarad, și am avut noroc să mă iubească foarte mult și scriitorii, așa cum îi iubesc și eu. Am avut noroc de la bun început.“ Este o mărturie importantă pe care artistul o făcea nu cu mulți ani în urmă când, la insistențele prietenilor săi scriitori, a deschis în galeria „Constantin Brâncuși“ de la Parlamentul României, după o foarte lungă perioadă de retragere în atelier, prima sa expoziție personală. Asta se întâmpla prin anul 2016. De atunci însă, se pare că artistul a ales să aibă o prezență tot mai activă în spațiul public. O întreagă serie de expoziții în muzee sau în galerii private au început să-i consolideze imaginea, iar anul 2021 a fost un adevărat festin artistic pentru Mircia Dumitrescu și iubitorii artei sale, compensând astfel anii, chiar deceniile lungi de tăcere, când artistul, deși uimitor de productiv, lucra fără a-și dori să expună. Manifestările sale artistice au debutat la Muzeul Național Cotroceni (Spațiul românesc cu oameni și sfinți), urmate de cele de la Biblioteca Academiei Române, Sala Teodor Pallady (Călătoria), Muzeul Național Brukenthal, „Dialogul tehnicilor“ și au culminat, la sfârșitul lunii octombrie a anului trecut, cu o mare expoziție retrospectivă, Perspective, la Muzeul Național de Artă al României, în viziunea curatorială a lui Călin Stegerean.
În pofida parcursului său discret, luând în considerare perioada debutului, în 1973, până în 2008 când deschide expoziția de la Palatul Parlamentului, artistul avea totuși o imagine bine conturată în cadrul breslei, aceea a unui grafician important, a unui veritabil specialist în gravură și, după 1990 a unui profesor cu har, dăruit discipolilor, asemenea mentorului său, Vasile Kazar. A fost și este iubit de studenți precum și de tot mai numeroșii săi prieteni, având acea calitate rară de a oferi fără să impună.
Absolvind Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București în 1963, a avut oportunitatea, asemenea întregii sale generații, să beneficieze de gestul de bruscă clemență a autorității comuniste care, pe lângă norma estetică impusă, respectiv arta „realist socialistă“, după 1965, odată cu Expoziția retrospectivă „Ion Țuculescu“ a decis, programat, să permită expunerea altor forme de expresie plastică. Mircia Dumitrescu reușește astfel să-și găsească relativ repede un discurs personal, detașat de arta oficială, fără să adere însă la experimentalismul neoavangardist practicat de unii dintre colegii săi de generație. El își fixează amprenta în parametrii unui modernism de descendență expresionistă, al cărui parcurs, important în arta românească a anilor 30-40, fusese întrerupt, mai bine de un deceniu, de intruziunea brutală a factorului politic în mediul cultural. Faptul că și-a ales ca formă de expresie grafica a constituit un avantaj, vigilența cenzurii fiind focusată mai mult pe pictură și sculptură, mai ales pe cea de for public. Datorită graficii de carte, pe care o practică inițial ca formă de subzistență, tânărul intră în contact cu scriitorii de vârsta lui care reușesc să-i marcheze gândirea și implicit discursul artistic. Este momentul când înțelege că imaginile pe care le produce, pe lângă o necesară stăpânire a „gramaticii plastice“, pentru a „traversa cortina“ au nevoie și de un filon epic, o poveste. „Tot ce am încercat să fac e să nu mă opresc la gramatica plastică. Mi se pare insuficientă; simt nevoia de epică, de narațiune. Trebuie să trec printr- o poveste pe care să o înțeleg“ afirma el cu ocazia aceleiași expoziții, din 2016.
Prietenia cu Nichita Stănescu a fost unul dintre momentele importante ale parcursului său artistic, când începe să își contureze viziunea într-un realism abreviat cu neliniștite pulsații interioare. Atracția poetului pentru arta nonconformistă se datorează probabil impactului pe care creația lui Țuculescu a avut-o în tinerețe asupra destinului său poetic. Este cunoscută în acest sens mărturia poetului cu privire la șocul produs de expoziția din 1956 pe care Țuculescu a organizat-o în modestul său apartament din strada Lizeanu.
La rândul ei, creația lui Mircia Dumitrescu, modelată la școala lui Nichita, generează imagini puternice, resurse ale unui univers grotesc care se adresează în egală măsură inteligenței cât și sensibilității receptorului. Fiecare piesă are o cadență poetică, născută din relația dintre un spațiu, adesea lăsat alb, cu robustețea unor forme de o vădită substanțialitate organică. Desenul, deși laborios construit, păstrează totuși mult din prospețimea și exactitatea observației directe. Nu este însă un artist naturist în sensul propriu al termenului și, mai curând, îi văd creația ca pe o cercetare introspectivă, care își găsește seva în reacția pe care sensibilitatea sa o generează la impactul cu o realitate trăită dramatic. Nu imaginea ca semn recognoscibil este cea care îl preocupă, nici decantarea ei spre arhetip, ci transmiterea unei tensiuni și a unei încărcături emoționale pe care încearcă să o propună pe coordonatele unui livresc rafinat și lucid. Geometria, dibaci ascunsă, operează ca un ecran constructiv, potențând încărcătura energetică a imaginii.
Prospețimea senzațiilor, dramatismul trăirilor directe, moșteniri mai curând temperamentale decât programatic însușite, conturează parametrii stilistici ai unei viziuni artistice iremediabil conectate la intuiție. Acest gen de impuls a determinat cercetarea unor discursuri noi, cum este sculptura, pictura și chiar tapiseria, care rotunjesc în mod admirabil un univers reflexiv de un tulburător freamăt interior. Experimentarea tuturor acestor limbaje noi nu a fost stârnită doar de curiozitate, ci din convingerea că ele pot defini mai pregnant un univers care devenise prea strâmt. Sculpturile ca și pictura sau tapiseria sunt însă eseuri vizuale a căror esență se topește iremediabil în grafică. Alăturarea tuturor acestor tehnici oferă efecte interesante (dinamică, diversitate), necesare unei desfășurări de o asemenea amploare, cum este expoziția de la M.N.A.R, care a incitat publicul prin excelența ei tehnică, dar în special prin larga înțelegere a tuturor materialelor folosite (hârtie, lemn, culoare, țesătură), care s-au topit organic în imaginația debordantă a artistului și, mai ales, în mesajul tonic pe care reușește să îl transmită. Între aceste extreme care sunt albul și negrul, uneori ușor colorat, alteori lucrat în volum, linia este cea care marchează drumul de profunzime revendicând nu doar acuratețea tehnică a discursului dar și relevarea unui palier metafizic de o intensitate specific expresionistă.
Expoziția, Perspective, pe care organizatorii au decis să o prelungească până în luna martie, este un reper, punând în evidență valențele dinamice ale unui creator care, în locul așezării într-o comodă notorietate, optează în continuare pentru o neliniștită căutare de sine în această retrospectivă de etapă.