Nu sunt mulți lingviștii care își fac autobiografia, ca să o publice apoi sub forma unei cărți: asta pentru că viața majorității lingviștilor are o desfășurare la fel de uniformă ca disciplina pe care ei au slujit-o de-a lungul timpului cu devoțiune resemnată. Există și excepții istorice, datorate mai ales circumstanțelor politice prin care a trecut Europa: viețile lui Roman Jakobson, Leo Spitzer sau Eugen Coșeriu, veritabile subiecte de roman, n-au fost însă consemnate pe măsură.
În lingvistica românească, situația profesorului Alexandru Niculescu pare ieșită din comun. Nu numai prin numeroasele țări străine unde a trăit și predat în plină perioadă comunistă, nu numai prin marele număr de universități în care a jucat rol de profesor, ci și prin ideea de a povesti toate acestea într-o carte cu virtuți literare. Adică de a-și privi viața reală aproape ca pe o ficțiune. Cartea se numește Peregrinări universitare europene – și nu numai și a apărut în anul 2009, fără a fi stârnit, din păcate, ecoul meritat.
Performanța realizată de Al. Niculescu prin această biografie este demnă de semnalat: aparent fără să fi avut intenția, autorul reușește să se dedubleze. Când a împlinit 80 de ani, profesorul și-a spus, probabil, că ceea ce i se întâmplase lui de-a lungul unei vieți tumultuoase merita să fie cunoscut. Așa că s-a pus pe lucru.
Nu garantez că rezultatul a fost exact acela pe care îl sconta autorul; el dorise să își povestească viața, să se explice și mai ales să se justifice înaintea oamenilor pe care i-a cunoscut, ca și înaintea unei eventuale posterități. A rezultat însă cu totul altceva – un soi de roman biografic, cu un singur personaj principal și cu sute de personaje secundare ori episodice.
De ce Peregrinări… e mai degrabă un semi-roman decât memoriile unui savant? Din cel puțin două motive. În primul rând, pentru că lui Alexandru Niculescu îi reușește o ciudată dedublare: el este naratorul, dar și eroul povestirii, erou pe care naratorul încearcă să-l prezinte obiectiv, observându-i greșelile și lașitățile. Chiar dacă insistă, uneori exagerat, asupra realizărilor sale didactice, științifice și sociale, eroul-narator păstrează mereu o salutară distanțare față de sine. Își plânge uneori de milă, dar imediat se cenzurează.
Cartea începe în ianuarie 1950, când a fost numit preparator la Catedra de istoria limbii române a lui Alexandru Rosetti, și se termină cu plecarea de la Universitatea din Udine, în 2000, după ce toate prelungirile italiene posibile și imposibile fuseseră epuizate. Atunci romancierul se întoarce la Paris, unde trăiește și acum. Tonul va fi dat de la primele capitole (sosirea în Berlin Est ca lector de română, ajungerea cu peripeții la Viena în aceeași calitate): o plimbare de câteva ore în Berlinul Occidental îl face să aibă revelația celor două lumi ireconciliabile, cea a teroarei și cea a libertății. Iar la Viena, parcurgând centrul orașului, percepe bucuria oamenilor care se simt în fine liberi după plecarea armatelor rusești.
Al doilea motiv romanesc îl reprezintă ciudata „fixație italiană“ a autorului. Viața lui s-a succedat între o presimțire a Italiei, o Italie trăită intens, o nostalgie italiană, o revenire în Italia. Puțini intelectuali români s-au legat în asemenea măsură de „țărmurile Ausoniei antice”, iubite de Asachi, așa cum a făcut-o Al. Niculescu. Numărul celor cărora Italia le-a schimbat viața este legiune; de la Goethe, Stendhal, romanticii englezi, Asachi și terminând cu romancierii francezi din secolul XX, experiența italiană s-a dovedit decisivă. Iată însă că și savanții, atunci când beneficiază de un stagiu italian îndelungat, repetă „modelul Goethe”, reconstruindu-și viața în funcție de experiența trăită în Peninsulă.
Tonalitatea deprimantă ce caracterizează numeroase pagini din carte, mai ales în cea de a doua ei jumătate, provine din aceeași dominantă a ficțiunii în raport cu realitatea. Anii de profesorat în străinătate, începuți cu Germania Răsăriteană în 1955, au continuat cu Viena, Padova, Paris, Udine – în total peste 30 de ani petrecuți la catedre din orașe europene. Autorul nu pare însă a realiza întotdeauna situația excepțională de care s-a bucurat, pentru că proza „de ficțiune“ posedă propria ei logică.
Dacă naratorul-personaj se află în centrul acțiunii, prin fața cititorului defilează lingvistica din a doua jumătate a secolului XX. Revedem fără să vrem modul în care politica a condiționat școala, înfruntarea dintre cele două lumi diferite politic, universitatea în mijlocul „războiului rece”. Istoria răzbate mai ales prin reflexul pe care ea l-a avut în destinul profesorului Alexandru Niculescu. De multe ori poziția acestuia în istoria care se agita seamănă cu poziția lui Fabrice Del Dongo în ziua bătăliei de la Waterloo.
Până la urmă, cea mai „ficțională“ și mai neașteptată latură a Peregrinărilor… o reprezintă relatarea modului în care un personaj inteligent a reușit să păcălească istoria: Alexandru Niculescu a dus o viață aproape normală, de intelectual european, cu toate că s-a născut în cel mai nefericit punct al Europei, cu toate că viața lui s-a suprapus peste cea mai mizerabilă perioadă a istoriei noastre contemporane, care l-a lovit în multe momente. Cum a reușit? E secretul său, doar parțial dezvăluit. Omul a avut, probabil, în doze egale, știința adaptării și noroc individual: cu acestea două s-a descurcat de minune, ocolind o istorie nefavorabilă și îndeplinindu-și strălucit destinul – acela de profesor la marile universități europene.