Extremele se ating, spune vorba franțuzească. În politică, la fel ca oriunde. A părut greu de înțeles în anii 1970 varianta naționalistă a comunismului. Czesław Miłosz o prevăzuse totuși încă din 1953, în Gândirea captivă. Sigur că dincolo de ideologie era, în cazul României, și presiunea contextului internațional care-l determina pe Ceaușescu să adopte o poziție independentă față de Moscova. Lucrurile sunt însă ceva mai complicate. Într-o anumită împrejurare, pe care am relatat-o în Convorbirile cu Daniel Cristea-Enache, am regăsit câteva însemnări ale mele din liceu (1953-1956) și am constatat, nu fără uimire, că nu lipsea din lecțiile de istorie și de literatură un oarecare accent național. Primele mele pagini literare, un debut de roman istoric consacrat lui Dimitrie Cantemir, imitau atmosfera sadoveniană, impregnată, cum se știe, de sentimentalism național. ( Domnitorul moldovean mă fascina într-o asemenea măsură, încât, rugat să aleg un scurt text pentru tabloul de absolvire, am ales unul din Cantemir!) În afara faptului că anumite cuvinte nu mai erau acceptate, în scris sau în vorbire, de exemplu neam, înlocuit peste tot cu popor, istoria pe care am făcut-o la școală era, în linii mari, nefalsificată ideologic. Datorez faptul, în primul rând, profesorilor mei. Dar nu trebuie omisă toleranța (probabilă!) a programei școlare. Pe Mihail Roller nu l-am citit atunci, dar mai târziu, când l-am citit, am remarcat că unele din evenimentele la care se referea, cum ar fi întoarcerea armelor în al Doilea Război Mondial, erau tratate mult mai obiectiv decât în romanele lui Eugen Barbu sau Titus Popovici. Nu existau în Istoria lui Roller scene scandaloase moral, precum aceea din Străinul, în care o țărancă din Ardeal cade în genunchi în fața unui tanc sovietic și se închină: „V-au adus rugăciunile noastre“. Trag de aici concluzia că naționalismul, în forme mai mult sau mai puțin voalate, a fost de la început o caracteristică a comunismului, așadar, nu numai una a vârstei a doua. Cu tot internaționalismul proletar propovăduit, în cultură, de Andrei Jdanov, șeful Cominformului, ideea națională nu era pe de-a-ntregul absentă din ideologia epocii. Din câte știu, nici la noi, nici în Polonia sau în alte state comuniste.
Cel puțin șase sunt caracteristicile comune extremei politice stângi și extremei politice drepte din România timpurilor noastre. Cel puțin două dintre ele denotă o viziune naționalistă.
1) Suveranismul. 2) Încremenirea în istorie. 3) Autocrația. 4) Populismul. 5) Refuzul diversității. 6) O credință revelată.
Să le luăm pe rând, dar nu înainte de a preciza că mă refer la extrema- dreaptă (fascismul, bunăoară) și respectiv la extrema-stângă (comunismul), nicidecum la dreapta sau la stânga clasică (liberalismul sau social-democrația). Totodată trebuie să spun că acestea din urmă nu sunt scutite de unele accente firești mai degrabă ideologiilor extreme, cum ar fi protecționismul brătienist, prin noi înșine, respectiv, suveranismul, de la Ceaușescu la Dragnea citire.
1) Nu sunt multe de spus despre suveranism. E o formă de naționalism, prin tendința de izolare. Ca să combată atât influența sovietică, după 1964, cât și pe cea occidentală, după 1947, comuniștii români completau sau mai bine zis contraziceau doctrina clasică marxist-leninistă prin teza neamestecului în treburile interne. În limbajul actual, inspirat de PSD, după ce PSD fusese factor activ în aderarea României la UE, cu un deceniu și jumătate în urmă, apare tot mai des ideea că mândria națională s-ar cuveni să ne împiedice a ne ploconi în fața unui Occident asemuit cu Poarta Otomană. Ca și cum UE ne-ar fi impus aderarea împotriva voinței noastre, iar recomandările care ni se fac de la Bruxelles ar fi un fel de haraci ca pe vremea turcilor. S-a uitat că România a avut la începutul anilor 2000 cel mai mare procent de prooccidentali din toată Europa. Și e curios să auzi astăzi de ploconire chiar din gura celui care a semnat Tratatul de Aderare. Și e de-a dreptul revoltător că un partid abia ieșit dintr-un ou pe care el îl consideră de aur își face din suveranismul ceaușist programul de guvernare. Da, de guvernare. Chiar dacă la Sfântul Așteaptă.
2) Încremenirea în istorie este de două feluri: în trecutul istoric, extrema-dreaptă; într-un viitor promis, comuniștii. O concepție anistorică, așadar. De la Karl Popper și de la alții știm că istoria nu e teleologică, nu urmărește adică un țel precis și previzibil, ca în doctrina marxistă. Paradisul comunist a rămas cufundat într-o ceață deasă, mai ales după ce Lenin a încercat să pună în practică teza lui Marx. Paradisul extremei-drepte românești a fost și este, la rândul lui, un trecut istoric blagoslovit de un Dumnezeu al nației noastre mult încercate. Un paradis, se înțelege, ortodox.
3) Autocrația n-are nici ea nevoie de comentarii sofisticate. Este inversul democrației de tip occidental. În comunism, ca și în fascism, autocrația ia forma totalitarismului. O caracteristică așadar a ambelor extreme. O deosebire între cele două există totuși: doar în comunism autocrația se bazează pe ideologie, în fascism motivația politică e transparentă.
4) La dreapta sau la stânga, populismul reprezintă demagogia supremă: nu numai că el înseamnă o flatare fără scrupule a poporului, dar devine cu timpul curată formă de manipulare. Autocrațiile comuniste își spuneau, vă amintiți, democrații populare, în care clasa muncitoare era proclamată organ conducător. Cele mai banale statistici au arătat însă că numărul muncitorilor în forurile cu adevărat conducătoare a fost pretutindeni nesemnificativ. Populismul contemporan s-a mai rafinat, el constând de obicei în promisiuni electorale, și e caracteristic nu doar extremelor politice, dar și partidelor în general aflate la ciclu electoral.
5) Refuzul diversității e atribuit adesea extremei-drepte. Stânga pare scutită de orice intenție de discriminare. Ba chiar ea ar fi cea care susține necondiționat diversitatea. Nu e întru totul adevărat. Stânga se face uneori vinovată de discriminare inversă. Conceptul de political correctness este invenția extremei-stângi. Și feminismul radical reprezintă o discriminare inversă, urmărind să combată discriminarea femeilor de către bărbați din societatea tradițională. Emanciparea femeii s-a produs în toate statele civilizate, așa că feminismul (radicalizat până la absurd în Franța, de exemplu) și-a pierdut rostul istoric. Stânga mai este discriminatoare și în privința neacceptării diversității ideologice. În această privință, ea merge mână în mână cu dreapta.
6) Rareori s-a remarcat faptul că extremele politice se întâlnesc în măsura în care ambele ideologii purced de la o credință revelată: marxismul n-a fost în definitiv altceva decât o religie ale cărei adevăruri s-au revelat omului prin gura unui profet laic. Religia și marxismul au în comun caracterul revelat și nenegociabil al lui crede și nu cerceta. Până și natura transcendentă a adevărului este comună, indiferent de faptul că paradisul promis al bisericii ține de divinitatea din ceruri, iar paradisul promis de marxism, de omenescul de pe pământ. Nu sunt primul care face această legătură. Sper să nu se considere o blasfemie. Intenția mea este de a constata un fapt, nicidecum de a-i pune în discuție valabilitatea. Încă o dată extremele se ating.