În toată lirica sa, de la Pădurea de pini (1983) pînă la Și omul n-a mai scos niciun cuvînt (2019), din care, în antologia eu scriu ca să generez existență (Editura Junimea, 2022), fixează nu doar textele mai reprezentative, ci, cum spune Adrian Jicu într-o pertinentă prefață, și autoportretul unui poet care își înfruntă demonii lăuntrici, dar și „bubele“ poeziei înseși, „mica vicioasă”, Ion Tudor Iovian căutînd mereu cuvintele care produc irealitatea; el pare a aștepta ceva și/sau pe cineva care să aducă semnele acesteia: pasărea de pe umărul-cuib al poetului, pasărea picotind pe umărul unui bărbat singur și obosit, pasărea cu gîtul retezat, aceea care „îți susură în urechi cîntecul depărtărilor“ și care răpește „livezile înflorite ale copilăriei”, chiar și pasărea Rock, apoi frunza neagră care se așază pe frunte, cîntecul „îngrozitor de trist, cîntat la tobă, cinele și corn englez”, cuvintele-miei, ale sacrificiului lui Avraam, astăzi, în praful străzii, bradul tăiat, Hristos-bradul, cum îi spune într-un ajun de Crăciun, îngerul închiriat de la biserica din colț, castanii din Gara de Est, o mie de făpturi șiroind de sînge, „cu degete-gheară,“ ori șoricelul Kafka, „animal ciudat“ care perfo rează hîrtia pentru a lăsa urmele adînci pe inima poetului – aces tea sînt figurile unui real al imaginarului, ale unei lumi în care nu mai e iubire îndeajuns și ale unei ființe care își scrie poves tea sălcie, trăind în anexele unui viitor deja epuizat, cu scara (lui Iacob) spre cer, tăiată, avînd să reinventeze lumea de la capătul strigătului: e Apocalipsa: „unde s-a rupt Doamne coerența lumii/ cînd au sărit lacătele paradisului Tău și-n grădinile Tale au năvălit/ furii cu foarfecele și șfacul/ și rock’n roll-ul ploilor acide/ și oamenii-căpcîni dați prin sare și piper radioactiv/ și oame nii-gîlme care caută umbra umedă și melcul afrodisiac/ și oamenii-de-cîlți pe care calcă trufaș Căpcînul-șef/ și oamenii-intestin ga ta oricînd/ să mistuie gunoaiele și istoriile nimicului cu scîrț/ dar lumea Ta s-a prăvălit în timp/ s-a urîțit/ s-a întomnat/ și stă să moară“ (Te uiți Doamne în oglinda acestei lumi și nu-Ți vezi chipul și nu Te recunoști).
Povestea sălcie „care-i viața mea“ începe cu prăbușirea spațiului identitar, din care vîrsta de aur n-a lăsat nici o urmă, o lume demolată, ale cărei povești sînt scrise „cu scîrnă”, cu prunul de la poarta casei de care atîrnă, făcută cîrlig, „mireasma delicată a morții“ și cu merișorul sălbatic, „muș cat de secure”, într-un no man’s land unde, iată, a murit „micul prinț din mine”, visînd încă la livezile înflorite ale copilăriei și la peisajele „stropite cu aur”, cum scrie Ion Tudor Iovian în vămile-vameșii și brici toamna tîrziu pe obraz. În fond, călătoria spre lumea năruită se face prin niște oglinzi succesive, printr-un labirint de oglinzi, destrămînd sintaxa evenimentelor, prin „bulboanele singurătății”, prin colcăiala unor făpturi de iad, într-o butaforie sau în lumea epigonilor; protagonistul acestei aventuri prin ținutul de care nimeni nu-și mai amintește nimic și unde „nimeni nu s-a mai născut de veacuri“ este l’enfant maudit, fiul „poeților blestemați“ din secolul XIX, al lui Baudelaire, poate, pe care Ion Tudor Iovian îl evocă adesea.
Polemic, intens, trimițînd în „osuariile literare“ poezia „gravidă de intelect“ și pe aceea „plîngăreață“ și în „marfarul de 8”, căpățîni de poeți postmoderni, Ion Tudor Iovian demantelează o lume primită, visînd, totuși, la „liziera de mesteceni/ plină de fragi înrourați/ și/ tablouri de Van Gogh”, asumînd, însă, în primul rînd, radicalitatea poetului avangardist, (re)descoperind, iată, după ce va fi trecut prin „conflictul“ lui Baudelaire cu generalul Aupick – și aici identifică N. Manolescu, într-o cronică literară la volumul Presiunea luminii, tipărită în revista România literară, miezul poeziei de început a lui Ion Tudor Iovian: „o identificare a idealului cu realul, a frumuseții cu o realita te exterioară, «burgheză», care pînă la urmă ne dezvăluie natura conflictului spiritual și moral: este conflictul dintre generalul Aupick și Baudelaire, dintre spiritul bornat, cazon, stupid și poet”. Dacă în povestea sălcie a vieții Ion Tudor Iovian scrie despre surparea casei, în istoria (pe)trerii în lumea literaturii scrie despre acasa sa, e povestea cu apă vie, care începe cu „pădurea de simboluri”, absintul și „paradisurile artificiale“ ale poeților „blestemați“ și continuă cu „deli rul“ suprarealist al lui Dalí și de Chirico, cu ceasul cu cuc al lui Apunache și, mai ales, cu esențele urmuziene: Baudelaire și Urmuz sînt bornele poeziei lui Ion Tudor Iovian.