Creangă vede lumea printr-o abordare spectaculară: lumea în sărbătoare, ca joc, ca teatru, carnavalescă, lumea lui Dumnezeu și lumea Diavolului… Totul a pornit, ca să spun așa, de la paralelismul Rabelais-Creangă și de aici, de la studiul lui M. Bahtin despre scriitorul francez. Același cercetător aduce noi elemente în definirea conceptului de carnavalesc, inclusiv în Problemele poeticii lui Dostoievski, așa cum se întâmplase și cu funcțiile monologice și dialogice: „Dar carnavalul – spune Bahtin – care constituie nucleul acestei culturi (populare, n.m.) nu este o formă pur artistică de spectacol teatral și, în orice caz, nu se înscrie în domeniul artei. El se află la hotarul dintre artă și viață.“ Carnavalul nu cunoaște împărțirea între interpreți și spectatori – toți se află pe scenă. În plan literar – căci, totuși, efectul carnavalescului în literatură este mare – se remarcă atenuarea diferențelor dintre epic și dramatic. Și încă Bahtin se referă pe larg la înrâurirea marilor serbări populare asupra literaturii, la filiațiile dintre diferite genuri și specii literare: dialogul socratic, menipeea, nuvela medievală, cea renascentistă, romanul filosofic iluminist etc. Caracterul de creație liberă, vitalist-barocă, definește cel mai bine literatura de acest fel. Creangă, asemenea lui Rabelais, de pildă, vine dintr-o sensibilitate populară străveche, dintr-o înțelepciune de tip popular, care are ca resort principal descătușarea și buna dispoziție împinse până la limita de sus. Această viziune se bazează pe veștejirea lumii oficiale, abuzive și consacrate, se situează pe „țărmul dimpotrivă“, se bazează pe dispoziția de a da cu tifla și pe amuzamentul copios.
Este aceasta o percepție a lumii de-a-ndoaselea, „lumea pe dos“, cum îi spune însuși Creangă (Lumea asta e pe dos / toate merg cu capu-n jos; / Puțini suie, mulți coboară, / Unul macină la moară). Potrivit acestei perspective parodice, totul iese din matca firească, se opune normalului. Sau cum afirmă cercetătorii, din înșiruirea de impossibilia se naște un fel de monde renvsersé. Ernst Robert Curtius numește acest fenomen adynata, ca fiind specific Evului Mediu, dar și cu o extindere nelimitată în timp. „S-a întors mașina lumii“, avea să se convingă și Eminescu, pentru el înțelesul fiind în consonanță cu spiritul sceptic modern, departe de sensul propriu al carnavalescului (care, la marele poet, apare în Mitologicale).
Sărbătoarea în postura ei popular-carnavalescă reprezintă un „antract de confuzie universală“, „durată suspendată a ordinii lumii“, dar și un „remediu al uzurii ei“ (Roger Caillos). Înseamnă aceasta – merită repetarea spusei – afirmarea spiritului popular în deplină libertate, împotriva normalului convențional, a ordinii prestabilite, a comunului searbăd. Imaginea „lumii pe dos“ contravine, din voința imaginii cotidiene și canoanelor oficiale. Nici măcar un ierarh ca popa Oșlobanu nu se ține de tipic, cum îl acuză părinții Duhu și Teofan, după care acuzatul aruncă, în chip burlesc, cu pravila și cu un „sfeșnic zdravăn de alamă“… Dar lumea mai este șuie și din cauză că așa a fost croită. Dublă suceală! Interesează, însă, aici, spațiul carnavalesc, care închipuie și pune în mișcare o lume în răspăr, travestită, distorsionată. Creangă, aidoma lui Rabelais, creează un teritoriu imaginar, asemănător pieței publice, unde, cum ar spune Nietzsche, domnește „zgomotul marilor comedianți“: o lume care vorbește mult și tare, gesticulează enorm, își pune mască de bufon, se deghizează, se dedublează, râde strașnic. Scopul principal, aproape exclusiv, este acela de a produce buna dispoziție.
Să mai observăm că lumea răsturnată are configurația barocă a artei populare, după opinia lui Eugenio d’Ors, reprezentând o formă de catharsis, manifestată la scara colectivității. Și, bineînțeles, tot aceeași interpretare o dă și spaniolul: lumea „pe dos“ presupune o întrerupere a cursului vieții obișnuite, o suspendare temporară a uzanțelor sociale. În acest univers uman răsturnat e posibilă orice libertate, până la deșănțare. Să reamintim că în timpul Saturnaliilor, sclavii aveau dezlegarea să-și schimbe rolurile cu stăpânii: să fie serviți de către aceștia la masă, să-i certe și să-i înjure, iar ei să benchetuiască după pofta inimii. La jocurile bacanale, masca avea un rol esențial. Se cheltuia multă energie și ingeniozitate pentru deghizare, pentru a obține o cât mai bună contrafacere, un perfect contrast între realitate și aparență. Dar masca și travestiul trebuie considerate și în afara accepției strict materiale a cuvântului, adică în sensul acelei lumi à l’envers. Pe de o parte, exhibarea, voința de a ului cu orice preț, pe de altă parte, arta disimulării, așa cum ni se înfățișează la moș Nichifor Coțcariul, acest mare maestru al mistificării, care este o dedublare isteață și veselă, un joc, de fapt fără nici o consecință malefică. Masca populară, în accepție proprie sau figurată, exprimă, nu mai încape îndoială, bucuria schimbărilor și a „reîncarnărilor“.
Există, e drept, o lume a lui Dumnezeu, raiul, și o împărăție a „cornoraților“, iadul, pe unde trece și veselul oștean Ivan Turbincă. Dar există și o lume a lui Dumnezeu unde mereu își bagă coada Ucigă-l crucea. Se înțelege, aceasta e lumea noastră, cu antinomiile ei atât de flagrante și, în definitiv, atât de pitorești. În această lume polimorfă se petrec întâmplări de o infinită ciudățenie. Spre alt exemplu, un anume Mirăuță din Grumăzești, excentric și ghiduș, „umbla trela-lela, în puterea iernii pe la tărăbile jidovești, întrebând ba teacă de cosor, ba căpestre de purici, ba cuie de la corabia lui Noe, ba fragi și căpșune pentru cineva care pornise într-adaos…“. Catrina din „coroziva“ Povestea lui Ionică cel prost „se joacă“ chiar sub ochii soțului său cu Ionică. Ambivalența și umorul sunt la putere. Trăsnitul Dănilă „toate trebile câte le făcea, le făcea pe dos“, nu atât din prostie, cât din gigantică răstălmăcire a lucrurilor și din nepăsare ce ține de slobozenia carnavalescă. Iar în lumea basmelor totul pare altfel, o analogie la lumea de aici. Strâmbă-Lemne are ca unică preocupare sucirea copacilor, Ochilă vede totul aiurea: „Iaca, începu el a răcni ca un smintit, toate lucrurile mi se arată găurite, ca sitișca, și străvezii, ca apa cea limpede: deasupra capului meu văd o mulțime nenumărată de văzute și nevăzute; văd iarba cum crește din pământ, văd cum se rostogolește soarele după deal, luna și soarele scufundate în mare; copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele în sus și oamenii umblând cu capul între umere; văd în sfârșit ceea ce n-aș dori să vadă nimene, pentru a-și osteni vederea; văd niște guri căscate uitându-se la mine și nu-mi pot da samă de ce vă mirați așa, mira-v-ați de frumusețe-vă“.
Să lămurim un fapt esențial: îl vom considera pe Harap-Alb, un om al acestei lumi, un flăcău deosebit, și cam năzdrăvan, și „boboc în felul său la trebi de aieste“, „slab de înger“, „mai fricos decât o femeie“, care se „olicăiește“ și „stă ca o găină plouată“; la fel îi vom socoti și pe frații lui din speța noastră omenească, niște tineri cam înfumurați și destul de lași, caraghios de fricoși; asemenea și pe craiul poznaș, un gospodar de pe la Humulești, și pe împăratul Roș pe care îl necăjesc purecii și are pe corp „blânde“ etc. Și, neîndoielnic, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă sunt oameni hiperbolizați, caricaturizați, „pe dos“, precum giganții lui Rabelais. S-a remarcat demult că uriașii lui Creangă sunt niște hâtri țărani români, priviți printr-o lupă măritoare, prin partea ocheanului care apropie prea mult. Nici nu-i greu de sesizat acest lucru, de vreme ce însuși povestitorul îi numește „oameni“, e drept nu chiar niște oameni, ci „pe dos“. Gerilă e o „dihanie de om“, Flămânzilă „o namilă de om“, Setilă, „o arătare de om“, „al dracului onanie de om“, Ochilă, „o schimonositură de om“, “omul nebun“, Păsări-Lăți-Lungilă, „o pocitură de om“. Oameni caricaturizați, „mascați“, numai buni de carnaval.
Carnavalescul se află la hotarul dintre artă și viață. Limbajul carnavalesc se bazează pe o logică a-logică a universului, a contrariului, a valorilor date peste cap, „logica neîncetatelor alternări ale nivelului de sus și nivelului de jos («roată») ale feței și spatelui“ (Bahtin). La Creangă prevalează umorul, joc al inimii, și ironia, joc al spiritului. Între acestea e o strânsă conlucrare. Să fim atenți la dubla funcționalitate a ironiei, ca varietate a râsului în starea cea mai pură, dar și ca mijloc al satirei subtile. Lumea pe dos este și lumea strâmbă în sens propriu, de care nu poți să te bucuri cu nici un chip. Lumea Diavolului: Puțini suie, mulți coboară, / Unul macină la moară.