Când poeții își urcă îngerii în versuri, ei speră la o mișcare de translație, prin care, instantaneu și pe aceeași traiectorie, poezia lor să atingă înălțimi celeste. Dacă această dorință nu capătă întotdeauna contur vizibil, desigur că îngerii nu au nicio vină. Se întâmplă însă și situații în care poeții sunt vizitați de îngeri aici, pe pământ, iar colaborarea lor să rodească în file de carte. Uneori li se cere expres ajutorul, iar atunci, în marea lor bunătate, îngerii păzitori îi feresc pe poeți de ispitele cuvintelor diavolești și de relele ce le strică buna lucrare poeticească. Pentru că, dacă îngerii pot mișca astrele, cu atât mai mult pot împinge poezia într-o zonă cât mai luminoasă.
Din lecturile mele lirice am ales trei poeți importanți, care, în treburile lor, s-au asociat deseori cu îngerii spre luminarea cuvântului aducător de sens; bineînțeles, fiecare în maniera sa proprie și în proporții variabile. Dar toți, ca lucrurile să fie cât se poate de clare, și-au deconspirat sursa inspiratoare chiar din titlu cărților: Terapia cu îngeri, Rezervația de îngeri, Poeme cu înger, volume atât de cunoscute (și prețuite), încât simpla lor evocare te duce cu gândul și la autori, pe care sunt sigur că i-ați identificat instantaneu.
Așadar, dacă Ovidiu Genaru, mai pragmatic în acest volum, își utilizează îngerii pe post de terapeuți, cunoscută fiind abilitatea lor în tratarea disfuncțiilor inspiratoare, Emil Brumaru, precaut, îi izolează de stricăciunile lumii într-o rezervație, unde, neastâmpărați, se dedau cu voluptate jocurilor umano-îngerești, iar Horia Gârbea, generos din fire, cum îl știm, le împrumută chipurile și celor din jur, pentru că, nu-i așa, și iubita poate fi un înger „de răcoare și tăcere“.
Cum vom vedea, îngerii sunt mai taciturni sau mai vorbăreți, mai veseli sau mai triști, mai apatici sau mai dinamici, în funcție de mediul poeticesc în care sunt puși să evolueze. Toți cei trei poeți își pun, în cărțile enumerate, o puternică amprentă personală pe dimensiunea artistică a poemelor, ignorând aproape cu desăvârșire latura spiritual-religioasă a „subiectului“. Consecvenți acestui principiu, ei nu sunt tulburați decât în mică măsură de vecinătatea îngerească, tratându-i în limitele umanului, unde, cum spune poetul Patimilor după Bacovia, „adie un vânticel bizantin“ și „moartea scânteie“.
La Ovidiu Genaru, cum era de așteptat, în „locurile sale înguste“, provinciale, până și îngerii își pierd strălucirea. Stau la taifas prin bodegi cu „mulțimea anonimă“, care, lipsită total de fiori mistici, „îi roagă să le amenajeze o popicărie“. Dorință, desigur, umilitoare pentru misia îngerilor cu mult mai înaltă. Apoi, lucrurile cad și mai mult în derizoriu, când, orbiți de patimi bahice, oamenii „consumă“ chiar și purpura ce trece prin îngeri. Ceea ce, evident, nu poate duce decât la dematerializarea totală a înseși ideii de înger. Așa încât, și când, în vizită fiind, îngerul trece prin geam (fără să-l spargă), „el nu este deloc“. Sau este, poate, doar o boare de înger care adie pe la etajul opt, unde poetul „se pierde în imposibil“. Totuși, „locuind în azur“, poetul e primul care beneficiază de spălarea îngerimii „cu iertare de sus“, iar, ca bonus, mai primește și o „mântuire“.
Un lucru este clar: pentru că se nasc din rugăciunile oamenilor, bineînțeles, când acestea rămân „gestante“, coborâți fiind astfel pe pământ, din cer sau din sculpturi, îngerii se molipsesc de apucături umane și fug în parcuri, în dosul tufișurilor, pentru, bănuiește poetul, nevoi fiziologice. Desigur, fără să lase vreo urmă, pentru că „așa sunt îngerii“. În plus, umana întâmplare din tufișuri este posibilă pentru că, ne spune poetul, „îngerii umblă goi fără să se rușineze“.
În acord cu universul poeziei sale, Ovidiu Genaru își poartă îngerii, după cum se vede, prin banala realitate a acestui „cenușiu cardinal“, unde „miroase a Biblie arsă a acru și a fum“, și unde „nimicul îți dă de toate“: „Sclavie, Provincie, Plictis“. Un spațiu mohorât, apăsător și trist, în care îngerii ar trebui să aducă acea rază de transfigurare senină, numai că, în poezia lui Ovidiu Genaru, ei seamănă mai degrabă cu îngerul din tabloul lui Hugo Sinberg, Wounded angel, în care doi copii poartă pe o targă un înger obosit și resemnat.
În acest târg al „deșertăciunii împinse în toate“, în aceste „măhălăli rău famate“, până și îngerii umblă în travesti, ascunzându-și chipul, refuzând orice comunicare cu oamenii, care, după obiceiul locului, încearcă să-i mituiască. Și, din păcate, uneori reușesc, făcându-i să-și abandoneze rostul divin și să „mângâie cu lauri pe farisei“, iar „cu biciul pe cei umiliți și drepți“. Astfel, minunile îngerești sunt reduse la o simplă prezență nespectaculoasă, de îngeri căzuți, ce aduce cel mult o tușă de inedit într-un spațiu banalizat prin ritualuri cotidiene. „Obârșia lucrurilor“ mărunte destramă cosmosul tripartit (Iad, Pământ, Ceruri), totul petrecându-se de-a valma și fără noimă.
Deși nu are des cuvinte de laudă despre semeni, care „îmbătrânesc peste toată îngerimea“, Ovidiu Genaru, mai îngăduitor cu ei în unele versuri, reabilitează, totuși, speța umană, care, prin „oameni rari pustii merg singuri spre o țintă / prea îndepărtată și aceasta-i și noblețea lor“. O noblețe care ni se oferă la pachet cu versurile poetului.
„Ultimul mohican liric al generației calofile“, cum îl numește Ioan Holban, nu putea rata, în luxurianta sa recuzită poetică, o personală cosmologie îngerească, plină de farmec și ingeniozitate.
Altele sunt nevoile fiziologice ale îngerilor lui Brumaru. Deși „rătăcesc printre legume“ (Nicolae Manolescu), jucându-se cu inocență copilărească, ei, incitați de poet, se dedau și „practicilor“ umane aducătoare de „plăceri carnale“, dar „fără să facă vreun rău purității“ (Andrei Pleșu). Paradoxal, deși îi „dematerializează“, cum spune tot Nicolae Manolescu, poetul, în același timp, îi și îmbracă pe îngerii în cele mai omenești „apucături“, distrându-se pe seama lor, dar în modul lui tandru-insinuant, trecând totul printr-o „țesătură de mătase, care mai mult plutește decât se așează, iar când se așterne se și evaporă, iscând adieri de parfum și rouă“.
În poeziile lui Brumaru, îngerii colaborează adesea cu fluturii, alte alcătuiri diafane în stare să mângâie cu aripa fruntea poeziei. Numai că, și îngerii, și fluturii sunt îmbiați de poet spre alte „bucurii nevinovate“. Din păcate, spre deosebire de eternii îngeri, fluturii sunt repede-trecători, existența lor petrecându-se în decursul unei singure zile : „În zori de zi fluturi-s cruzi / de-abia după-amiaza, copți, / Îi pipăi, miroși și-i auzi / Prin aer. Seara-s deja morți“.
Când se lasă așteptați, îngerii sunt ademeniți cu muzică de acordeon, flaut, muzicuță cu buton sau clavecin. În această ambianță, poetul își așteaptă iubita care-i inspiră cele mai năstrușnice comparații cu lumea vegetală. O lume care, la Brumaru, este și ea plină de fiori erotici, de „mângâieri adânci și infinite“, adică, de ale trupului „bucurii nevinovate“. Și fluturii, și îngerii, molipsiți de această încărcată atmosferă erotică, când nu se pierd într-o „voioasă alandală“, „dau iama peste trupuri albe și alungite-n dezmierdare“.
Molipsit de metehnele poetului, îngerul personal este chiar mai îndrăzneț decât toți ceilalți, și, după ce-și face datoria de-al „apăra de bezne“, își face timp și pentru el și „la amiezi, strânge-n aripi o fată / și-i umblă chiar cu buzele pe trup“, bineînțeles, ascunzându-se „pe sub crini cu dânsa“. Un singur înger, evoluând pe alte coordonate morale, se oprește, „nedumerit de-nfumurarea“ poetului „De-a scotoci prin lucruri și prin vise / Semnale calde, moi și nepermise / Ale femeilor cu coapsa grea“, și-l „dojenește“ până i se „aburește aureola“. Cu siguranță, putem adăuga, fără niciun rezultat.
Când obosesc de-atâta joacă erotică, îngerii se „cuibăresc“ în sufletul poetului „Să-și șteargă răbdători nimbul înalt / Aripile să și le îngrijească“.
Versurile lui Emil Brumaru, cum scrie Andrei Pleșu, dau o tonică certitudine: certitudinea „că trupul, cu splendorile și mizeriile lui, e făcut, împreună cu lumea însăși, să fie salvat prin frumusețe; cu alte cuvinte, că trupul e îngăduit, mai mult decât credeam, de oștirile cerești“.
Spre deosebire de Ovidiu Genaru și Emil Brumaru, care își plimbă îngerii la vedere, prin cârciumi și parcuri, prin grădini și câmpii înrourate, spre bucuria cititorilor-privitori, Horia Gârbea îl ține pe al său lângă masa de scris, în cușca de aur a poemului. Totuși, și îngerul său e capricios ca orice înger, pentru că, deși îl însoțește deseori în vise, el nu are cuvinte ci doar culori, iar poetul e văduvit de „materia primă“ a poemelor sale. Alte ori, tot în somn, nu-l mai simte pe aproape, e „nevăzut“, și așteaptă un semn că, totuși, nu l-a părăsit: „măcar boarea lui de parfum / să tremure puțin / flacăra lumânării / să se miște perdeaua / ca din senin / să se tulbure culorile înserării // un semn de neliniște / oricât de mic / să dea din colivie canarul / să iasă un abur ca din nimic / neatins de nimeni / să se miște paharul (…)“. Totuși, și fără aceste semne, poetul îi „vede bine aripa rece“ și „privirea catifelată“, dar această ambiguitate în care este ținut de înger îi zdruncină încrederea în bunele lui intenții: „trei sferturi din ce sunt eu / nu crede-n el și nu vrea să creadă“.
Așa cum am văzut, nu putem spune că relația poetului cu îngerul său e prea colocvială, din moment ce acesta nu i-a vorbit niciodată. Sau, spune el, poate îi vorbește, dar nu-l aude, ceea ce e totuna. Oricum e mai bine așa, pentru că cel mai mult se teme poetul „de secunda / în care va începe din nou / să-l audă“.
Când scrie poeme de dragoste, Horia Gârbea își dorește prezența îngerilor pe post de jurați care să-i aprecieze performanțele actoricești. Eventual, să-l și premieze „la toate galele“. Inspirat de parfumul iubitei, dar părăsind efuziunile amoroase, poetul se ridică la înălțimea percepției parfumului de înger, care îmbracă tot „nevăzutul“ (și mai ales, adăugăm noi, văzutul): lumina rea, marea, pădurea, dar și mai puțin îndrăgitele locomotive, beciuri și închisori. În antiteză cu suavul parfum îngeresc, care îndulcește totul, poetul, ființă căzută, deși „bine spălat, miroase a iad și a păcat“.
Imateriali, îngerii lui Gârbea nu lasă urme, doar „zumzet și foșnet“, precum insectele. Iată cum, prin această comparație, Gârbea se apropie de viziunea lui Brumaru, ridicând, și el, umilele insecte la înălțimea celestă a îngerimii.
Asemenea și celorlalte cărți de versuri ale lui Horia Gârbea, și Poemele cu înger sunt, cum îi caracterizează Nicolae Manolescu lirica, „aproape fără excepție, bine articulate, pe mai multe planuri, capabile să susțină cel mai subtil suspans în privința semnificației poetice“.