În ciuda întunericului ce-a coborît pe pămînt și în noi, am avut anul trecut multe locuri cu lumină. Locuri vii. Despre unele am povestit în numărul trecut, despre altele o voi face astăzi. Pentru mine, poveștile teatrului, lumea și artiștii în care cred, pe cei care îi urmăresc constant, pe cei pe care mă străduiesc să îi descopăr, toate firele mele cu ce se întîmplă în teatru și dans dincolo de noi. M-am mișcat mai mult ca să văd teatru, să revăd în unele cazuri, pe scenă, ceea ce văzusem online. Chestiunea cu online am simțit-o ca pe ceva de avarie. Necesar, categoric, dar un pasaj. Din păcate, mulți directori de teatru își comunică prost sau deloc producțiile. Nu încerc să desfac acum paradoxul acesta, care s-a instalat de dinaintea pandemiei. Atît cît am reușit să urmăresc ce este la zi și în țară, n-am ezitat. Regret că nu am ajuns la Teatrul din Constanța, cu care am ținut mereu legătura. Sau la Piatra Neamț, am vorbit mereu, știu ce producții și premiere sînt. Sau la Sibiu. Regret că nu am văzut la Iași Plugarul și moartea al lui Silviu Purcărete, Trei piese triste al lui Afrim, așa cum cu un an în urmă a fost imposibil să prind programarea pentru Orașul cu fete sărace, tot al lui Afrim. Nici la Ploiești n-am fost. Sau la Sf.Gheorghe, la Odorheiu sau Miercurea, unde întotdeauna am descoperit ceva, nici la Naționalul din Cluj… Veștile au venit mai greu. Iar despre ce am văzut online, și am văzut tot ce a fost, am decis să nu scriu. Voi recupera anul acesta, „pe viu“, tot ce mă interesează. Cortina s-a ridicat semnificativ anul trecut și, cu puține excepții, toate drumurile mele spre teatru au fost, cum spuneam, drumuri spre lumină.
Alexandru Dabija a pus în scenă, în două spații extrem de diferite, D’ale carnavalului, la sala Studio a Teatrului Național din București și Rosto, o adaptare după cîteva schițe ale lui Caragiale, la Teatrul Act. A plonjat și a forat adînc în Caragiale, cu lupe multe, cu știință multă de carte și de limbă română, cu instinct de scenă și actori. D’ale este un omagiu, cred, pentru Lucian Pintilie și pentru capodopera care este De ce trag clopotele, Mitică. Un poem în alb și negru, de structurat, minuțios analizat, cu un impact vizual teribil, cu un limbaj cine matografic subtil, cu acel tip de gag-uri pe care Dabija le are, ca semn, în multe dintre montările sale. Am plecat cu gîndul la performanța lui Claudiu Bleonț. Am plecat cu gîndul la Crăcănel, puțin straniu, datorită calibrului acestui actor. O rigoare fantastică, o claritate a fiecărei acțiuni, tensiunea personajului său dar, în același timp, și a universului pus pe scenă de regizor. Precizie în pașii lui Charlot, în tot du-te, vino, în caruselul unui bîlci ațîțător și isteric.
Despre multe spectacole de anul trecut am scris, și nu revin acum, despre altele voi reveni atent cu analize dedicate. Încerc să desenez întregul anului teatral, din perspectiva mea. Pentru că a fost unul cu multe vîrfuri, cu puncte înalte, cu performanțe, cu un tip de dinamică la care nu credeam să revenim atît de repede. Din păcate, s-a adîncit prăpastia dintre autorități și cultură, dintre politic și adevărată valoare care vorbește despre România vie. Profundă. Despre asta vorbesc cărțile apărute, platforme cu audiobook-uri, cîteva expoziții remarcabile, două, trei festivaluri, filme care s-au produs în plină pandemie și care acum circulă în cinematografe. Muzicieni tineri care cîntă cu dirijori și orchestre importante, care au reintrat în circuitele mari internaționale, care s-au dat peste cap și au lucrat fără oprire. În cea mai pură anormalitate, în haosul absolut politic, economic, social, în teroarea știrilor și a anomaliilor, CULTURA ne salvează. Reprezintă și ne reprezintă. Se poate discuta despre un spațiu al performanței, un spațiu neliniștit, care, prin unii artiști, a continuat să inventeze. Să se exprime. Să creeze și să spună povești. Găsesc că ar fi momentul unei dezbateri publice despre Cultura română în acest moment.
La Teatrul de Comedie, Visul american al lui Tudor Chirilă și al regizoarei Iarina Demian, în traducerea cool a Luizei Vasiliu, continuă să aducă public. Poate mai degrabă tînăr, ceea ce este minunat. Dar nu numai. Iarina Demian mă surpinde, încă o dată, cu opțiunea pentru textul lui Bogosian. Așa cum m-a uimit alegerea ei pentru piesa lui LaBute, In a forest dark and deep, pusă la Unteatru cu Tudor Chirilă și cu Mihaela Sârbu. Spectacol la care continui să mă gîndesc datorită citirii relațiilor și situaților. Genială rezolvare a Iarinei Demian și provocare pentru cei doi actori cu care a lucrat, pentru scenografa Irina Moscu. Textul lui Bogosian, din cu totul alte considerente, nu aș fi zis să o intereseze pe Iarina Demian. Restructurîndu-l dramatic, recompune un one man show cu Tudor Chirilă în personaje și ipostaze extrem de diferite, într-o succesiune în care actorului îi sînt forțate limitele, cu expresivități noi, pe care poate doar le intuiam. Nu cred că a fost simplu demersul nici pentru el, nici pentru regizoare.
La Teatrul Național din Craiova, Radu Afrim face din „cîine cu om. cîine fără om“ un spectacol în care pune în valoare forța unei trupe pe care aș îndrăzni să spun că a coagulat-o în ultimii ani. Sînt momente care m-au tulburat. Care m-au lăsat cu gura căscată în gîndul lui Afrim ca regizor, ca scriitor, ca artist care scoate în prim plan actori impecabili ca Vlad Udrescu, Alex Calangiu, Claudiu Mihail, un registru nou pentru Romanița Ionescu, un recital al lui George Albert Costea, o nouă poziționare a Tamarei Popescu și a Iuliei Lazăr. Hingherul de Radu Tudoran poate fi oricînd un spectacol mare, de sine stătător. Bijuterii sînt și Ochiuc de Dan Coman, Fragil de Simona Goșu, Noaptea dintre ani de Radu Afrim. Am văzut acest spectacol de aproape patru ore cu o sală plină, atît cît permit restricțiile, în care nimeni nu părea să respire, un fluid fantastic ținea în transă actorii și spectatorii și mi se pare sensul teatrului acest „împreună“. Actorii lui Afrim sînt seduși de propunera lui și i se dăruiesc fără niciun fel de rezervă, pînă la capăt.
Tot așa cum trupa Teatrului Maghiar din Cluj mi s-a arătat în decembrie, într-un showcase bine organizat. Timp de o săptămînă, în montări atît de diferite repertorial și stilistic, seară de seară, alungînd orice menajare de sine, actorii au susținut spectacole ample, dificile, i-am putut observa trecînd de la un registru, la altul, de la un tip de performanță, la altul, de la personaje principale, la cele secundare care cresc datorită structurii acestor artiști de a se lăsa reinventați. Disciplină, regizori importanți invitați aici constant, de ani de zile, în spiritul cărora s-au format și au evoluat actorii din toate generațiile. O nouă citire a lui Tompa Gabor pentru Hamlet, un Macbeth al lui Ionesco, un spectacol eveniment al lui Silviu Purcărete, al scenografilor Helmut Strumer și Lia Manțoc, o Livada de vișini desfăcută pînă la virgulă de Yuri Kordonsky, Vata Lorand, Miklos Bacs, Bogdan Zsolt, Kantor Melinda, Dimeny Aron, Viola Gabor…
Sînt atîtea povești minunate în teatrul românesc… Ele țin în lumină spiritualitatea. A noastră. A lumilor din artiști și din noi înșine. A Miracolului.