De la romanță la poezie

Dincolo de țâfna amuzantă a semnăturii autografe și a figurii poetului Costel Simedrea (a se vedea coperta ultimă a volumului), avem a face cu un sentimental pare-se incurabil care caută mijloace de defensivă. La lectura versurilor d-sale, putem avea în vedere un sentimentalism fără vârstă, revenind periodic în atenție, fenomen pe care-l remarcăm și într-un aspect al vieții muzicale. Linia melodică a interbelicilor Cristian Vasile și Jean Moscopol nu s-a frânt, continuată fiind azi, și nu fără succes, de un Fuego, de un Gabriel Dorobanțu. Acea învăluitoare atmosferă de odinioară, în care nostalgia elegant suferitoare, aspirația voluptuos incertă predomină într-o generoasă deschidere publică, revine inclusiv sub pana numitului bard al boemei bănățene. Sub pavăza prozodiei clasice, fluidul romanței trece cutezător pe portativul formulei lirice: „E-atâta toamnă, doamnă, în secundă/ Cât e în toată frunza la un loc./ Nomada frunză, frunză muribundă,/ Când scrie pe asfalt sfârșit de joc!// Vibrând adânc în clopotele sparte,/ Rănesc amurgul ultimului vis/ Cu un ecou, speranțele pe moarte,/ Nu muribunde, cum de frunze-am zis,// Ori poate-s numai triluri necântate/ Dar chinuind și azi gușa pustie/ A păsării ce încă se mai zbate,/ Între efemer și veșnicie!// Apoi, deodată, este prea târziu/ O ploaie grea cu ochi uscați inundă…// Final de joc! Ce ai mai vrea să-ți scriu?/ E multă toamnă, doamnă, în secundă” (Final de joc). Peisajul pluvial al toamnei apare insistent nu doar ca decor, ci și ca o parte a ființei, concrescut cu starea lăuntrică a acesteia, purtătoare de rezonanțe ale întrebărilor veșnic umane: „Se scurge cerul în pământ/ Cum eu din mine-n mine curg,/ Ca o cortină grea, de umbră,/ Cade pe lume trist amurg…// Se scurge partea în întreg/ Prin gâtul clipei singulare,/ Și va aduce un răspuns/ La cea mai veche întrebare” (Întâmplări în clepsidră). Clepsidra funcționează aidoma unui instrument util-inutil al unei temporalități problematice, răsfăț al zădărniciei: „Din clepsidra spartă, de-acum inutilă,/ Nisipul se duce la vânat himere./ Vântul a întors, în carte, o filă/ Redând veșniciei slove efemere” (Noapte în poveste). Solitudinii i se închină un imn: „Te mai caut într-un vechi ireal,/ Risipit între astăzi și ieri./ La cupa cu boabe de rouă/ De strajă stau, însă, tăceri…// Dar de cine-o păzesc, nu-ntreba,/ E o taină de nedezlegat!/ Lângă mine o umbră de plop,/ Nu știu cum și de ce, s-a uscat.// Poate vântul să știe mai mult,/ Dar acum nici vântul nu bate…/ Din cupa cu boabe de rouă/ Cad stropii de singurătate…” (Cupa de rouă). Sub aparenta simplitate a verbului, sub rodata intonație adoptată, palpită o existență rănită de imposibil. Măsurându-se cu amintirea, ultim reper amenințat el însuși de o devalorizare fără țărm: „Chiar dacă știu că este prea târziu,/ Adun din mine litere uscate,/ Câteodată, când aș vrea să scriu/ Despre ce-a fost și despre nu se poate.// Adun minciuna din fotografii,/ Adun himere de odinioară,/ Când toate îmi erau atât de vii/ Și încă nu-nvățaseră să doară…// Dar alteori, când văd un vechi album,/ Numai fotografii necunoscute/ Și doar morgane cum dispar și cum/ Nici o speranță nu vor să-mprumute” (Sfârșit de poem). Contactul cu „marele abis” al finalului are loc în termeni familiar-ceremonioși conținând sugestia unor speranțe inextingibile, a unor recurențe emoționale salvatoare. Acceptându-și postura generică, sufletul se confesează sieși. Umbra sarcastică a primejdiei nu-l ocolește spre a-i confirma autenticitatea mărturiei. Nu o dată cu subtilități pe care o grea melancolie le îngăduie: „Ca o ploaie grea, de vară, nisipul curgea din ceas,/ Hoț de vise fără umbră mereu nebăgat în seamă,/ Nu lăsa nimic în urmă! Din ce-a fost au mai rămas/ Doar regretele, prieteni, niște doruri, poate teamă.// De acum vine tăcerea ca să spună despre tot/ Și poate vom înțelege la final ce n-am știut!/ Drumul ce-a rămas, prieteni, să-l străbat, azi, nu mai pot/ Și nu știu dacă vreodată va mai fi alt început!// Doamne, cum se duce totul, cum se scurge fir cu fir/ Și se împlinește vremea ce nu uită și nu iartă!/ E târziu și, iată, plouă cu nisip în cimitir/ Și aud, din altă vreme o clepsidră râzând, spartă…” (Clepsidra spartă). Programarea fie și reflexă a poetului pare a fi cea a înregistrării înfrigurate a secvențelor unui nesfârșit declin sentimental, pe un cadran al experienței proprii. Secvențele critice coexistă cu o aparent calmă dispoziție a stărilor de spirit tranzitorii. Inclusiv cu iluzia unei false alarme: „Tu spune-mi, însă, că e-o minciună,/ Și că blestemul nu o să ne-ajungă/ Că nu o să rămânem fără lună,/ Chiar dacă noaptea va fi mult prea lungă…” (Blestemul din clopot). Caracteristic, versurile vibrează precum o strună de vioară într-un local tradițional, aproape de ora închiderii. „Bătrâne menestrel, vine o vreme/ Când strunele s-or umple de rugină,/ Când vom lăsa cântările boeme/ În crâșma goală și, oricum, străină” (Bătrâne menestrel). De reținut jucata impasibilitate cochetă a celui ce, prefirând necontenit relativitățile, expus la dureroase incertitudini, cutează a se confrunta cu stihia temporalității. Sensibilitatea i se înscrie resemnată în conștiința implacabilă a unui destin: „Prieteni, sunt bătrân în astă seară,/ Nisipul pleacă din clepsidră clandestin,/ Și fiecare fir pare să-mi ceară/ Câte-o bucată impregnată cu destin// S-o ducă-ntr-o clepsidră mult mai mare,/ Acolo unde sunt poveștile de ieri,/ Să lase-n loc un semn de întrebare,/ Iar ca răspuns să lase doar tăceri…// Ar duce-o, poate, și în altă parte/ Dar e spălat de ape, ori luat de vânt…/ Rămâne-n urma lui un fel de moarte,/ În mine doar nimicul rămâne să îl cânt” (Fire de nisip). Nu este omisă nici depoziția scriptorului ca atare, sacrificiu complementar celui existențial: „Imagini reci, pe galbenă hârtie,/ Strivite de coperte-ndoliate,/ Rămân numai frânturi de veșnicie,/ Atunci când altceva nu se mai poate…” (Vagi erezii). În pofida câtorva inegalități, producția de umoare saturniană a lui Costel Simedrea posedă o carismă aparte. Sub un veșmânt părelnic desuet, întâlnim o prezență de natură lirică profundă care emoționează.