Zvăpăiat la București, îmblânzit la Moscova, dat pe brazdă la Chișinău

Schiță de portret: Radu Emilian Bucov

Textul ce urmează, ca intenție, în posibile jalonări și detalii, îmi apăru în minte cam la șapte ore de călătorie în microbuzul Chișinău-București, după ce, în conștiință mi se derulaseră panorame, evantaie și caleidoscoape a tot felul de subiecte, schițe narative, gânduri disparate (și… disperate de atâta monotonie-n drumeție). Ideea mi se anunță în minte, de cum am dat cu ochii de indicatorul cu numele localității Bucov, situată nu departe de sondele Ploieștilor. Iar scânteia toponimică, să zic, invocă, întru alăturare și… colaborare, o alta, – scăpărare onomastică. Adică, în imaginație se alăturau și se tatonau reciproc numele unei comune și cel al unui scriitor, sunând omonimic: Bucov & Bucov. Iar de la acel moment încolo, până la București, distanță de peste o sută de kilometri, am schițat, mental, posibile detalii, momente, repere, unul din ele ținând de elementara constatare, că localitatea Bucov apăruse cu mult-mult înaintea scriitorului Bucov și, prin urmare, nu putea fi botezată cu numele celui care venise mai pe urmă. Ea – în preajma Ploieștilor, el – în Chilia, oraș constituit în jurul cetății fortificate de Ștefan cel Mare, la Dunăre. Prin urmare, comuniunea de nume și toponim mi-a incitat fantezia, dezmorțindu-mi memoria, ducându-mă spre timpurile când l-am cunoscut pe falnicul, încă, pe atunci, Bucov Emilian Nesterovici, alias Radu Emilian, cum i-ar fi plăcut să se numească, de fapt, nume care, însă, chiar dacă, zicea posesorul său, fusese unul cam clandestin, de ilegalist în Bucureștiul interbelic, oficialitățile bolșevice, devenite sovietice, comuniste, ex-ilegaliste, nu-l încurajau de a fi scos în lume. Însă mai e necesară o precizare de transfer onomastic: inițial, protagonistul nostru avea numele de Bîkov, care, românește, ar putea fi aproximat drept: Tăureanu. Iar când devine Bucov, Emilian al lui Nester (sau, poate, Nestor) din Chilia își transferă onomastica din cuprinsul faunei în cel al florei, Buc, ca și elementul de bază din Bucovina, însemnând fag. Deci, pe înțelesul românilor ar însemna: Făgeanu.

În 1940 Em. Bucov se stabilește la Moscova, unde, împreună cu alți câțiva moldoveni (moldoveni sau, de, nu prea, dar care, ca și Bucov, fără a se mai considera cetățeni români, ba chiar unii dintre ei devenind antiromâni prin propaganda pe care o răspândeau în contul „viitorului luminos”) era pregătit drept cadru pentru viitoare nomenclatură dintre Nistru și Prut, astfel că, reîntors la Chișinău, în 1944, este făcut președinte al Uniunii Scriitorilor, apoi chiar locțiitor al președintelui Sovietului de Miniștri al RSSM. Însă inamicii săi, mai ales semianalfabeții aduși/veniți din Transnistria, s-au pus pe uneltit, astfel că deja oarecum docilul, sovietizatul, datul pe brazdă Radu Emilian e declarat naționalist (bineînțeles român) burghez, ajungând la marginea prăpastiei și mai să împărtășească destinul poetului Nicolai Costenco, care fusese trimis pe 15 ani în Gulag. De fapt, stâng-nistrenii intenționau să repete ceea ce făcuseră în curtea sau, mai adecvat zis, în cușca lor pe timpul represaliilor staliniste, când au fost lichidați cei mai buni scriitori moldoveni, cum li se săpunea. Însă, din motive necunoscute, programata campania stalinistă contra «naționaliștilor» moldo-români a eșuat.

Eu aveam să cunosc Bucovul, comună prahoveană, cu mult mai târziu, prin anii ‘90 ai secolului trecut, iar pe poetul Bucov – pe la sfârșitul anilor ‘70. Cu titlu – ba nu, mai curând cu… subtitlu – de cvasianalogie putând constata că localitatea Bucov se afla pe râușorul Bucovel, iar scriitorul Bucov, fost Bâcov, – pe râu(șorul) Bâc, ce străbate Chișinăul. De unde analogiile și (cvasi)asemănările își deschid în continuare evantaiul, constatând că, nu departe de comuna Bucov e și localitatea Cricovul. Să zicem, că între ele ar fi o intercomunicare precum între Stăuceni și Cricova din preajma Chișinăului. Bineînțeles, și Em. Bucov avea ceva legături, dacă nu cu Cricovul muntenesc, sigur cu Cricova moldavă, cu licorile din subteranele acesteia. Iar la Bucovul prahovean, în 1600, se întâmplase o ciocnire oarecât armată între munteni și moldoveni, aceștia din urmă ieșind primii și cam obijduindu-l pe Mihai Viteazul. De, ca între frați, se mai întâmplă…

Pe când l-am cunoscut, Em. Bucov era bine-mersi, lăudat, apreciat, studiat în școala primară, medie și în cea superioară. Băietanul-elevul ce eram înclina mai mult nu atât spre conținutul unui roman bucovian, ci spre titlul acestuia: Orașul Răut. Explicația fiind simplă – eu însumi venind pe lume într-o localitate de pe râul Răut, Negureni. La o adică, în timp, de ce nu ar fi devenit satul nostru Negureni – orașul Negureni pe Răut? Mă rog, naivitatea copilului și jocul fanteziei fiind în toată libertatea lor tainică, răspândindu-se spre orizonturile presupunerilor și înțelegerii. Ale copilului care eram și care deja citise poemul popular (de altfel, ca și azi) „Andrieș” al lui Em. Bucov, scris cu 3 ani înainte de a mă fi născut. În 1954, regizorul armean Serghei Parajanov, la studioul cinematografic „Dovjenko” din Kiev, a turnat un film omonim, ce avusese la bază basmul respectiv.

La vremea de școlarizare și în primul an de facultate încă nu pricepeam destul de limpede că ceea ce spuneau profesorii și criticii literari că ar fi „importanta poezie a lui Emilian Bucov” consta, în mare, dintr-o amplă versificație, ca un fel de adumbrire, poate chiar de trădare a idealurilor de creației ale junelui poet, ce se mai numise Radu Emilian, care debutase editorial la București („Discursul soarelui”, 1937), astfel că, pe bune, pe Emilian Nesterovici l-am cunoscut într-o lumină de bine și frumos, care ne-a încălzit, pe o vreme, inimile și aspirațiile câtorva – unui grup, să zicem, – de autori-debutanți.

Era în primăvara anului 1969, când s-a răspândit zvonul că, la revista „Nistru”, va fi inaugurat un cenaclu literar. Ar fi fost poate cel mai important, ne gândeam noi, după cenaclurile „Eminescu” de la Universitate și „Luceafărul” de la „Tinerimea Moldovei”, pe care le frecventam. Poate chiar în fruntea acestora. Astfel că, în una din serile sfârșitului de mai, mai mulți scriitori relativ tineri, dar și debutanți-novici în ale scrisului, eram în biroul încăpător al poetului Em. Bucov, redactorul-șef al revistei USM „Nistru”, care a și anunțat că chiar el înființează cenaclul ce va purta numele respectivei publicații și căruia, ca și acesteia, îi va coordona activitatea. Din cele ce a spus amfitrionul, cel mai mult ne-a impresionat o declarația a sa, chiar din capul cuvântului inaugural: „Noi, moldovenii, suntem puțini în Chișinău. Numai vreo 25 la sută. Trebuie să repopulăm orașul…” Apoi mărturisi: „Eu totdeauna mi-am scris și îmi scriu literatura cu alfabet românesc; cu grafie latină”. Între noi, studenții, am revenit mereu la aceste detalii, mai ales din considerentul că, în acea perioadă, dezghețul hrușciovist era, forțat, exclus din societate, iar la Chișinău fusese închis raionul de carte românească de la librăria „Meridian”. Toate celelalte literaturi din „lagărul socialist” rămăseseră la locul lor, pe rafturi, iar scrisul nostru ajunsese prohibit, căzând jertfă în lupta ideologică acerbă, declanșată de satrapul-zootehnician Bodiul, prim-secretar la partidul din RSSM. La Universitate, studentul depistat că-și scrie conspectele, că-și face note cu alfabet românesc, pur și simplu era exmatriculat. Simțeam, știam că așa-zis război rece nu se ducea doar între URSS și Occident, ci, implicit, și între sovietici și România, „aliată” în lagărul socialismului.

De la ce pornea curajul redactorului-șef al revistei „Nistru”? ne întrebam. Probabil, ținea și el de așa-zisă captatio benevolentiae: având tot mai multe semne că activitatea sa literară este, uneori, pusă sub o lupă critică ceva mai puternică, decât se obișnuise (dar, de fapt, până la un moment dat, ceea ce semnau Bucov, Lupan, Istru, Deleanu fusese doar lăudat, lăudat, lăudat fără… remușcări de conștiință… critică!), Emilian Nesterovici și-ar fi zis să pregătească oarecât opinia publică, în special pe cea a studenților, a universitarilor, pentru marcarea jubileului său de ‘60 de ani, care avea să vină în august din acel an.

Numai că, din păcate, temeritatea bardului nu a fost să aibă continuitate. Nu s-au mai ținut ședințe ale cenaclului „Nistru”. Nu este exclus ca tovarășului poet și redactor-șef Bucov i s-a atras, partinic, atenția că, vezi, bagă de seamă, nu e de glumit… Curând urmase și eliberarea sa din funcția de redactor-șef care, de asemenea presupun, i s-ar fi tras și de la acele efuziuni patetice de curaj ce aduceau, în opinia satrapilor, a naționalism. Astfel că fostul ilegalist, activist UTC, nu că ar fi lăsat-o mai moale, ci pur și simplu a renunțat la ce s-ar fi încumetat etc. Astfel că replierea, precauția, scrisul conjunctural i-au fost răsplătite cu titlul de erou al muncii socialiste (1979) și de scriitor al poporului (1982). Pentru că, în URSS, tăcerea unor intelectuali era… înalt apreciată…

Astfel că, în timp ce oficialitățile reușiseră să-l readucă pe Emilian Nesterovici pe calea cea bun, ratingul acestuia printre confrații cât de cât demni cobora, scăzământul răspândindu-se și printre profesori, studenți. Pentru a fi cât mai obiectiv posibil, apelez la o notă din jurnalul Student pe timpul rinocerilor: „O priveliște rar întâlnită: cozi după carte. A apărut Eminescu în două volume. Studenți peste studenți, pretendenți de a se alege cu respectivele volume. Timpul pauzei s-a încheiat, ei însă nu merg la cursuri, încurajându-și reciproc încăpățânarea de a rezista «până la urmă». Cineva strigă: «Nu eliberați numai Eminescu. Puneți și câte un supliment oarecare. Pe Bucov!»”

Asta e: cel considerat clasic în viață al literaturii „sovietice socialiste moldovenești” ajunsese din scriitor eminent – scriitor supliment! Iar unii colegi prea se dau la lovituri sub centură, lucru pe care îl afla și generația de… mâine, care, conform logicii istorice, ar fi trebuit să însemne chiar… posteritatea scriitorilor sexa/septuagenari de atunci.