Apărută inițial în 2008 – în plină criză financiară și cu trei ani înainte ca antropologul David Graeber să-și publice faimosul și enciclopedicul studiu privind datoria –, cartea autoarei canadiene Margaret Atwood investighează povara datoriei atunci când ea nu are legătură doar cu banii. Demersul lui Atwood, cunoscută în special pentru operele sale de ficțiune, este unul complex: în cele cinci capitole-eseu ale cărții, autoarea discută aspectele psihologice, sociologice, istorice, dar și teologice și ecologice ale conceptului de datorie, pornind de la experiența personală și a altora, de la studiile și cercetările realizate de specialiști, precum și de la opere de ficțiune, ca de pildă, Neguțătorul din Veneția, Faust, Paradisul pierdut sau Poveste de Crăciun. Într-o sumară incursiune în antropologia animală, autoarea sugerează că datoria și simțul dreptății sunt trăsături genetice pe care oamenii le au în comun cu alte primate. Pe axa spațiu-timp, Între plată și răsplată ne poartă prin Mesopotamia, Egipt și Grecia antică, în Europa medievală și modernă, apoi într-o lume a viitorului ce ar putea să fie.
Margaret Atwood (n. 1939) este o binecunoscută scriitoare canadiană – poetă, romancieră, eseistă și critic literar –, a cărei operă a fost tradusă în peste patruzeci de limbi. Devenită celebră în special pentru romanele sale, printre care se numără Femeia comestibilă (1969), Femeia-oracol (1976), Ochi-de-pisică (1988), Asasinul orb (care i-a adus prestigiosul Booker Prize în anul 2000) și trilogia Madd-Addam, Atwood este revendicată de mișcarea feministă de pretutindeni datorită puternicelor personaje feminine portretizate în cărțile sale. Faimosul roman Povestea slujitoarei a fost încununat cu Premiul Governor General, ocupându-și locul binemeritat în rândul distopiilor literare, alături de 1984 a lui George Orwell și Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury. Cu Testamentele, mult așteptata continuare a Povestei slujitoarei, Atwood a obținut al doilea Booker Prize din carieră. Între plată și răsplată reunește cinci prelegeri-eseu pe tema datoriei pe care Atwood le-a ținut în diverse orașe canadiene în cadrul conferințelor anuale Massey Lectures.
Între plată și răsplată. Datoriile și latura întunecată a bogăției
(fragment: Cap. 4: Latura întunecată)
Dacă ești rege, prinț, tiran sau guvern democratic și vrei să porți niște războaie, dar fără să dai motive pentru o revoltă fiscală cauzată de împilarea țărănimii, ai posibilitatea să faci rost de bani în alte feluri, cum ar fi prin împrumuturi. Există trei surse pentru asemenea împrumuturi de natură non-fiscală: 1) propriii tăi supuși sau cetățeni, cărora le poți vinde obligațiuni de război; 2) împru mutătorii din țara ta; 3) guvernele sau instituțiile financiare ale altor țări. Dacă împrumuți prea mult de la alte țări, apare riscul ca, mai devreme sau mai târziu, să suferi constrângeri în acțiunile tale din sfera consolidării și extinderii puterii, fiindcă, dacă celeilalte țări nu-i place ce faci, își poate retrage sprijinul financiar, în cali tate de împrumutător. Dar, desigur, și tu poți atunci să ameninți cu nerespectarea obligațiilor de rambursare a împrumuturilor deja semnificative, ceea ce înseamnă un deficit financiar pentru cei care te-au împrumutat. Prin urmare, în continuare debitorul și credi torul rămân indisolubil legați.
(Nu-i nevoie să șoptesc – „America și China în momentul de față“. Însă o voi face oricum, adăugând simplu: cum spunea Machiavelli, este o măsură politică teribilă ca un conducător să își înglodeze țara în datorii. Consecința este pierderea puterii și a influenței – adică adesea exact lucrurile pe care acel conducător voia să le câștige purtând un război. N-ai decât să încurajezi jefu irile și prădăciunile, însă e bine să îți faci niște calcule dinainte. Și anume: profitul total din jefuiri și prădăciuni minus timpul afe rent lor înmulțit cu costul per minut de război este egal cu o sumă în roșu sau în negru. Dacă este în roșu, urmează sfatul domnului Micawber și nu acționa.)
Totuși, dacă cei care te împrumută nu sunt o altă țară, ci împru mutători din propriul tău regat, iar tu te-ai împrumutat cam cu prea mulți bani de la ei, poți să le joci un renghi foarte murdar. Genul acesta de renghi murdar a fost jucat într-adevăr, și încă destul de des. Se numește „moarte creditorilor“ (vă rog să nu încercați asta la banca din cartier).
Să ne gândim, bunăoară, la trista soartă a Cavalerilor Templi eri. Aceștia erau un ordin religios format din cavaleri războinici, care adunaseră un capital financiar imens, prin daruri ce le fuse seră oferite de credincioși, dar și prin diferitele comori pe care le dobândiseră în timpul Cruciadelor, iar timp de peste două veacuri au funcționat drept principalii cămătari ai Europei, atât pentru regi, cât și pentru alte categorii sociale. Potrivit legii, creștinii nu aveau voie să ia „camătă“ sau „uzură“ pentru banii împrumutați, însă legea nu le interzicea să ia „chirie“ pentru utilizarea pămân tului, așa că Templierii cereau o așa-zisă „chirie“ pentru utiliza rea banilor, pe care trebuia să o plătești în momentul în care luai împrumutul, nu după ce te folosiseși deja de el. Însă tot trebuia să rambursezi suma principală la termenul prevăzut. Lucrul acesta putea fi o problemă pentru cei care luaseră cu împrumut banii, așa cum este și azi încă.
În 1307, Filip al IV-lea al Franței a descoperit că avea o datorie bănească stânjenitor de mare la Templieri. Cu ajutorul Papei și al torturii, i-a acuzat – în mod fals – de erezie și sacrilegii, a porun cit să fie arestați și i-a ars pe rug. Ca prin farmec, datoriile lui au dispărut. (La fel însă și imensele bogății ale Templierilor, despre care nici azi nu se știe exact ce soartă au avut.)
Comportamentul lui Filip al IV-lea se baza pe un model popu lar preexistent, care s-ar putea numi „moarte creditorilor evrei“. Era contrar religiei creștine, în acea vreme, să iei dobândă pe împrumuturi, însă nu era contrar religiei mozaice ca evreii să ia dobândă de la neevrei; și, întrucât în majoritatea țărilor unde trăiau, evreilor le era interzis să fie proprietari funciari – pămân tul fiind considerat adevărata sursă de bogăție –, aceștia au fost nevoiți să se ocupe de cămătărie, motiv pentru care erau pe atunci detestați și disprețuiți. Dar banii pe care îi obțineau prin cămătărie erau, în schimb, adesea impozitați de către regi. Astfel, așa a apă rut o relație convenabilă, dar periculos de simbiotică: evreii făceau bani împrumutând altora bani, iar regii făceau bani taxând banii obținuți de evrei. Împrumutătorii puteau fi regii înșiși, sau puteau fi nobilii – nobili care, într-o bună tradiție machiavelică, încercau să își consolideze puterea și influența pentru a ajunge regi, sau poate pentru „a face“ regi sau „a da jos“ regi – în orice caz, pen tru dobândirea unui statut mai înalt pe scara socială; or, a urca în ierarhie costa bani, pe care, adesea, îi împrumutau de la evrei.
Acest amestec de bani, regi, nobili și evrei era instabil și a condus la numeroase violențe de tipul „moarte creditorilor evrei“, impulsionate de un antisemitism oportun și mereu gata de acțiune. Mă voi limita în exemplele mele la Anglia, deși există multe asemenea întâmplări în întreaga Europă. De pildă: la York, în 1190, un grup de nobili care datorau mulți bani unor cămătari evrei au strâns o gloată furioasă și au început prigoana împotriva populației de evrei. Aceeași metodă a fost folosită și împotriva templierilor, acuzațiile în cazul lor fiind de natură religioasă. Evreii se aflaseră sub protecția lui Richard I, însă acesta plecase în Cruciade. A urmat un masacru, iar ceea ce s-a întâmplat e ușor de bănuit: înregistrările datoriilor au fost arse. Însă Richard depin sese de evrei pentru a-și finanța – ghiciți ce – efortul de război; așa că s-a enervat. A instituit un sistem de evidențe duble, apoi s-a apucat să-i impoziteze pe evrei, chiar mai mult decât o făcuse până atunci.
În veacul al XIII-lea, situația s-a înrăutățit și mai mult pentru evrei în Anglia, unde frecvent aveau loc masacre; pe lângă asta, regele îi obliga să plătească diverse impozite discreționare. Este de înțeles de ce evreii au cerut atunci să părăsească Anglia în 1255, însă Henric al III-lea a refuzat această solicitare, știut fiind că evreii reprezentau pentru el o sursă de venit convenabilă; atât de convenabilă, de fapt, încât i-a declarat proprietate regală, de parcă ar fi fost domenii. Dar o serie de schimbări legislative, prin care li se îngrădeau și mai mult activitățile – interzicându-le să se mai ocupe de cămătărie, fără a le permite însă mare lucru în rest –, i-a adus la sapă de lemn, iar în 1290 au fost expulzați din Anglia, care astfel a devenit prima țară care a făcut așa ceva.
(Volumul Între plată şi răsplată. Datoriile şi latura întunecată a bogăţiei a apărut la Editura Art. Traducere din limba engleză și note de Irina Negrea)